Există în viaţa Maicii Domnului un
moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru
istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt.
Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin;
prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar
consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.
Aşadar, tânăra Fecioară se află în
rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută:
bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea
este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută
puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe:
zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui
Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de
mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială
şi de necredinţă. În faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează
întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare
greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e
întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să
cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult
s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot
aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o
eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă.
Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au
întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune
Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!
Îndoiala însă e imponderabilul din care
te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e
acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea
lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din
Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsură
aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al
lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie
aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de
aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu
să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine
şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i
oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută
ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate.
Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea
a lui Dumnezeu, nemăsurată.
Exemplul Elisabetei poate fi
convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie
însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu
toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi
vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei
se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente.
Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu
şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească,
cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii,
cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura
satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de
condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă
e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai
ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care
nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să
îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de
stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un
statut normal? …
Cuvântul îngerului nu este o poruncă.
Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul
Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o
avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă,
deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama
Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la
libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative,
între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i
se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni
Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent
reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că
Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a
legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i
se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină
libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un
da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt.
Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci,
întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează
să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când
Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.
- Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!
În acea clipă s’a petrecut întruparea.
Din acest moment, îngerul nu mai are
nimic de spus şi se face nevăzut.
Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici
capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu
consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva,
omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la
unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în
acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un
singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la
un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.
Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi
asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte,
care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că,
între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul
acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe
pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi
conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de
dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al
relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e
scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif,
ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel
dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca
întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai
omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe
capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o
avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea
adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede
victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia
impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă,
desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită:
mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi,
tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o
încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din
sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest
vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări
de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul
Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi
adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul
societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul?
Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie
osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că
făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un
credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un
caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o
soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să
rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o
părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-şi piardă urma, să
rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul
care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va
întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu
va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e
pândită de o singurătate fără margini.
E adevărat că, în final, Iosif primeşte
în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să
ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face
ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul
comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii
comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte
din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse
dintr’un singur cuvânt: Fie!
Nu avea să fie singura. Rânduiala
Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem,
spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la
propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, jalea
îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin
inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!
Maica Domnului pare tot atât de
singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai
cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii:
aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar
Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a
păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea
sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care
este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în
cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara
Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele,
aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul,
dintr’un singur cuvânt: Fie!
Este Fecioara Maria o conştiinţă
tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini
suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine.
Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de
nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca
episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi
teama de o nelămurită curiozitate publică,
să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar
extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei
de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta
întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta
este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui
pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi
mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o
rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului
evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea,
Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se
smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor
Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din
belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică
a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur
cuvânt: Fie!
Oare este Maica Domnului chiar atât de
singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură
împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte
Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o
cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate
acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că
Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi
cu a noastră mântuire. Potrivit uneia
din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu
câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au
trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au
venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe
Fecioara Maria. Omenirea devine astfel
născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi
adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în
smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în
actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului
creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea
ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea
nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi
este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment,
de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem
decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea
se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa
lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o
supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!
0 comments:
Trimiteți un comentariu