În urmă cu câteva
zile, eram cu o prietenă în Piaţa Unirii şi voiam să luăm un taxi. După ce m-am
uitat la tarifele de pe uşile maşinilor, m-am dus către una dintre ele, dar
mi-am dat seama că şoferul nu este acolo, aşa că am mers puţin mai în faţă,
unde era parcat un alt taxi şi l-am întrebat pe şofer dacă este de acord să ne
ducă unde aveam nevoie.
Era un om aşezat,
de vârstă mijlocie, serios şi îmbrăcat elegant. S-a gândit puţin şi mi-a spus:
– Eu pot să merg,
dar aveţi grijă că nu v-aţi uitat pe uşă, nu aţi văzut că este tarif de
3,5 lei şi o să mă certaţi, fiindcă o să vă coste 30 de lei.
Am rămas puţin
blocată, apoi i-am mulţumit.
Până la urmă, ne-am
urcat într-un alt taxi, dar toată ziua m-am gândit la ce a putut să facă acest
om. Nu-mi ieşea din cap cum a preferat să piardă 30 de
lei, bani care de obicei se obţin după două-trei curse mici sau după o cursă pe
o distanţă mai mare, în loc să profite de neatenţia mea.
Pe toţi ne supără situaţiile în care suntem „furaţi” de taximetrişti şi cu
siguranţă acest om este un model, dar vă propun să privim lucrurile din
perspectiva onestităţii şi a compromisului.
Era foarte uşor să-mi fi spus că merge şi să aflu costul deplasării atunci
când ajungeam la destinaţie. Până la urmă ce puteam să fac? Mă supăram, dar îi
dădeam banii şi el rămânea cu cei 30 de lei. Cu toate acestea, el a preferat
calea mai puţin uşoară: să-mi spună adevărul, astfel riscând să rămână fără cei
30 de lei.
Citeşte mai mult pe GEN90
0 comments:
Trimiteți un comentariu