de Vlad Botez
Așa cum spunea un părinte duhovnicesc, dacă
ne-am raporta la toate întâlnirile noastre ca fiind întâlniri providențiale,
dar mai ales la întâlnirile cu oameni bogați sufletește, cu oameni bogați prin
experiențe, aceste întâlniri chiar așa ne vor și fi. Dacă nu ne întâlnim cu
oameni care s-au îmbogățit riscăm să devenim orbi în perspectiva noastră
existențială. În întâlniri cu oameni care au suferit ne dăm seama că suferința
noastră, care pare că ne strivește de
cele mai multe ori, e un mizilic; în întâlniri cu oameni care n-au să pună pe
masă o pâine ne dăm seama cât de jenante sunt plângerile noastre și,
încet-încet, ne apucă rușinea și învățăm să ne rugăm și n-o să-I mai cerem lui
Dumnezeu să ne ajute să luăm un examen sau să avem un salariu mai bun. Nu o să
mai tindă rugăciunea noastră către cele practice, ci către cele ale Împărăției.
Și cum de ceva vreme, într-o țară din
Occident fiind, Dumnezeu mi-a dăruit să mă îmbogățesc mult din astfel de
întâlniri, m-am gândit să împărtășesc cele pe care le trăiesc și le aud
aici.
***
O
întâmplare transmisă prin viu grai. Trăită de părintele nostru duhovnic.
Într-o zi, primesc un telefon. Un locuitor al
acestei țări, căsătorit cu o româncă ortodoxă, mă roagă să vin la clinica unde
soția sa e în comă de mai multă vreme. Acum, însă, medicii apreciază că mai are
de trăit doar câteva zile. Soțul e un om fără nicio credință, dar care totuși
știe de undeva că atunci când un om e pe moarte se cheamă preotul (avea să-mi
confirme acest lucru mai târziu, nu-i spusese nimeni despre aceasta, pur și
simplu i s-a născut în inimă gândul de a chema un preot ortodox).
Insuflat de faptul că am mai avut experiențe
de genul acesta, în timpul cărora bolnavii s-au trezit din comă doar ca să se
spovedească, am plecat îndată spre clinica respectivă. Am intrat în salon și
i-am rugat pe cei prezenți să iasă, să rămân doar eu cu doamna. Încredințat de
faptul că duhul omului e viu, indiferent de starea în care se află trupul său,
am început să vorbesc cu această femeie. Deși, aparent, vorbeam singur. Niciun
răspuns din partea ei. Nici măcar o clipire de ochi. Nimic. I-am spus că o să-i
citesc molitfa pentru spovedanie și apoi rugăciunea de dezlegare, iar atunci
când voi pronunța păcatele enumerate acolo să încerce să își asume adânc cele
pe care știe că le-a săvârșit.
Am încheiat rugăciunile, am mai rămas puțin
lângă bolnavă și apoi am plecat spre casă.
Peste câteva minute mă sună din nou foarte
emoționat soțul doamnei și îmi spune să mă întorc pentru că femeia sa s-a
trezit și mă cheamă la ea. Am ajuns din nou în salon și am întrebat-o pe femeie
dacă mă recunoaște, dacă își aduce aminte că am mai fost la ea. „Am auzit tot
ce mi-ați spus părinte. Dar mai sunt lucruri de spovedit”, a îngânat muribunda.
Atunci am început să o ascult. Vorbea cu greu. La fiecare expirație abia reușea
să articuleze o silabă. Dar ochii ei, suflarea ei, întreaga luptă a trupului
arăta că se căia adânc pentru fiecare păcat. La început încercam să înțeleg ce vrea
să spună dar, treptat-treptat, obosită fiind, nu mai reușea deloc sa articuleze
cuvintele. Doar sunete care arătau că se căiește pentru fiecare păcat. Atunci
am înțeles, încă o dată, că eu sunt doar un martor și că Dumnezeu e Cel care
primește spovedania. Și iarăși, am înțeles că fiecare lucru trebuie făcut la
vremea lui.
Am mai stat un pic cu ea și i-am spus să
încerce să-și aducă aminte păcatele din întreaga ei viață și să-i ceară iertare
lui Dumnezeu dar și să-i ierte pe toți cei care de-a lungul vieții i-au făcut
rău.
Cum o fi fost viața ei în cele ale credinței
doar Dumnezeu știe. Am aflat de la soțul ei că a fost renegată și alungată de
toată familia ei care a trecut la una dintre cele mai periculoase secte din
România, ea rezistând cu eroism la încercările lor de a o convinge să se lepede
și ea de Ortodoxie. Dar iată că pentru acest fapt măreț, de a-și păstra și
mărturisi credința în Dumnezeul Cel Adevărat, de ce sfârșit cuvios s-a
învrednicit!
După ce am plecat, a mai trăit cateva ore.
Atât cât a avut nevoie să se împace cu sine însăși și cu toți cei din viața ei.
Ieșind, l-am întrebat pe soțul doamnei unde
va fi înmormântarea. S-a uitat la mine mirat și m-a întrebat despre ce
înmormântare vorbesc. „O voi incinera", a zis el. Atunci i-am explicat că
în tradiția Bisericii Ortodoxe trupurile celor adormiți se înmormântează,
incinerarea fiind străină Tradiției Bisericii noastre.
„Vă văd așa de implicat în viața și moartea
unui om pe care nu-l cunoșteați până acum câteva ore încât vă cred că e mai
bine să o înmormântez. Și pentru că atât de mult am iubit-o, o să o înmormântez
în satul în care locuiesc, să pot să merg cât mai des la ea, să o vizitez”,
mi-a mărturisit bărbatul. Iată ce face dragostea!
Singur Bunul Dumnezeu știe pentru ce fapte
din viața ei s-a învrednicit de așa un sfârșit creștinesc: să îi trimită
înainte de moarte un preot ortodox chiar și în acest capăt de Europa, să îi
dăruiască spovedanie în ultima zi de viață, și, iată, acum să rânduiască să
ajungă povestea ei în inimile voastre, ale tuturor celor care citiți aceste
rânduri. Si astfel, să puteți spune și voi măcar o dată: „Doamne, miluiește și
iartă pe roaba ta Lăcrămioara, și o așează cu drepții!" Amin!
Sursă: doxologia.ro
0 comments:
Trimiteți un comentariu