de Mara Nistor*,
Bucureşti
Mama nu putea face copii din cauza unui virus. A rămas însărcinată o dată și a pierdut sarcina la
4 luni. După tratamente nesfârșite și nereușite, a decis, împreună cu tata – Dumnezeu să-l
odihnească! – să adopte. Au început căutările, conexiunile, relațiile…
Într-un final, niște prieteni apropiați le-au dat o persoană de contact – o asistentă – la Materninatea Bucur.
În dimineața zilei de 25 martie 1986, mama a ajuns la spital, iar prima persoană pe
care a întâlnit-o a fost chiar acea asistentă. Apoi m-a cunoscut pe mine, o
fetiță „mică și lungă“ (la numai două zile, aveam vreo două 2 kilograme și peste 40 de
centimetri). Eram „cel mai frumos bebeluș“ pe care mama îl văzuse vreodată,
cu tenul de un roz frumos și cu ochi albaștri. Plângeam, iar
când mama m-a luat în brațe pentru prima dată, o legătură divină s-a creat
între noi: eu m-am liniștit, iar ea s-a îndrăgostit de mine.
Mama mea naturală avea doar 15 ani când m-a născut. Tatăl meu natural,
având treizeci şi ceva de ani. Poveste clasică: ea a crescut sub ochii lui, el
s-a îndrăgostit, ea a rămas însărcinată. El nu a știut, pentru că
plecase din țară.
Mama a întrerupt studiile. Bunica mea naturală și-ar fi dorit să mă
păstreze, să mă îngrijească și să mă educe ca pe propria fiică. Însă, ei erau
cinci într-o casă cu două camere: bunicii mei naturali, mama mea naturală,
unchiul meu și încă o mătușă. Unchiul meu era olimpic la mai multe materii și cu bacalaureatul la
ușă, iar din cauza plânsetelor bebelușului nu putea învăța. A spus că dacă va
mai fi încă un bebeluș în casă, pleacă. Și astfel, s-a luat decizia să mă dea spre adopție.
Au urmat apoi o serie de intervenții și șpăgi pe unde se putea,
pentru ca eu să ajung acasă. Era cât pe ce să ajung în Suedia. Şi bine că n-am
ajuns, că tare nu-mi place frigul!
Când m-a văzut, tata a început să plângă – de fericire! Iar toată viața nu a făcut altceva
decât să mă răsfețe ca pe o prințesă: pachetul pentru fiecare zi la școală, mic dejun la pat în
weekenduri și vacanțe sau cartofi prăjiți ori de câte ori aveam poftă – chiar când se opreau gazele și trebuia să stea
câteva ore ca să mi-i prăjească pe reșou). În rest, și-a dat toată silința să simt cât este de mândru de mine, de prințesa lui!
Mama s-a ocupat de bunele maniere și de drumul meu academic. Astfel, până la nouă ani, a stat cu mine acasă, iar eu la patru ani știam o sumedenie de
cântece și poezii. În clasa I știam să citesc, făceam cursuri de engleză,
franceză, dansuri moderne, dansuri de societate, studiam vioară și știam să mănânc cu cuțitul și furculița, cu coatele pe lângă
corp, ca o domnișoară. Tot ea m-a îndrumat către liceul pedagogic și astfel mi-am
descoperit dragostea pentru copii, pe care o fructific și astăzi, în fiecare
zi, la job.
Cum le aranjează Dumnezeu pe toate! Tata avea părul șaten, ondulat și ochii verzi, iar
mama are nasul mic și buzele pline. Asta „am luat“ de la ei. Pe mâna dreaptă aveam alunițele pe care le avea
mama pe mână dreaptă, iar pe mâna stânga aveam alunițele pe care le avea
tata pe mâna stânga. Exact la fel, în aceleași locuri, de aceleași dimensiuni! Nu
uitaţi că vorbim despre părinții care m-au crescut, nu despre cei care m-au
conceput. Pe cei din urmă nu îi cunosc, nu știu absolut nimic
despre ei.
Oricum, doar pe cei care m-au crescut îi consider mamă și tată. Toată viața asta m-am simțit carne din carnea
lor și sânge din sângele lor.
Asta este povestea mea, pe care mama mi-a spus-o când am împlinit 14 ani. A
început cu:
– Hai să-ți spun o poveste frumoasă…
(Numele a fost
schimbat pentru protejarea identităţii)
Foto: Shutterstock
Sursă: Ştiri pentru viaţă
0 comments:
Trimiteți un comentariu