“Frate!
Împotriva patimilor trupeşti ai a duce o luptă deosebită de toate celelalte.
Iar ca să ştii a lupta după rânduială, trebuie să deosebeşti trei momente şi
trei atacuri: înainte de ispită, în timpul ispitei şi după ispită.
Războiul
dinainte de ispită este, de obicei, împotriva cauzelor care produc această
ispită. Adică trebuie să lupţi astfel împotriva acestei patimi, nu stându-i
împotrivă cum te-am învăţat la celelalte patimi, ci fugind cu toată puterea de
orice prilej care te poate ademeni. Şi dacă vreodată e neapărată nevoie a vorbi
cu cineva [de sex opus sau care poate constitui o ispită, n.n.], vorbeşte
scurt, cu faţa respectuoasă, liniştită şi serioasă. Dă, mai bine, cuvintelor
tale puţină asprime, iar nu dulceaţă.
“Nu
da crezare vrăjmaşului tău în veacul veacului”, zice Sirah (12, 12). Nu te
încrede nici în tine. Fiindcă, după cum arama (bronzul) naşte dintr-însa
rugina, tot astfel firea ta cea stricată naşte dintr-însa răutatea. “Fiindcă
după cum arama rugineşte, aşa şi răutatea lui” (Ibid).
Încă
o dată, nu te încrede în tine însuţi, chiar de am zice că nu simţi şi n-ai
simţit atâţia ani aceste îmboldiri ale trupului. Căci acest viciu condamnabil
face într-o oră ceea ce n-a putut face în mulţi ani şi adeseori are lucrările
lui tainice şi ascunse. Cu cât se face mai prietenos, cu atât muşcă mai mortal.
De
aceea şi marele Nil a zis: “Chiar de ţi s-ar părea că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te
de dracul curviei. E foarte amăgitor şi invidios. Vrea să te trântească la
pământ, înainte ca mintea-ţi să fie trezită“. Iar pricina pentru care ne supără
pofta trupească, este că, după cum, fiecare, în chip firesc se iubeşte pe sine,
tot astfel doreşte a-şi câştiga părtaşi la păcat şi semeni în ticăloşie. De
aceea, după cum totdeauna iubirea de sine ne amăgeşte, tot astfel şi pofta
trupească ne încătuşează greu, şi anevoie scăpăm de ea, dacă nu ne-am pus în
pază la vreme.
De
aceea, e mai bine a se teme cineva (cum a arătat şi arată experienţa) de
persoanele cu care se însoţeşte, decât a avea o tovărăşie nechibzuită, fie
pentru motivul că i-ar fi rude, fie pentru că sunt cucernice şi bogate, ori
pentru că a primit o binefacere de la ele şi se crede totdeauna îndatorat a le
purta respectul şi a le mulţumi. Cu o astfel de tovărăşie nechibzuită se
amestecă plăcerile otrăvitoare ale simţurilor, încât fără a ne da seama,
încet-încet, străbat până la măduva sufletului adevărat, întunecând raţiunea în
aşa fel că ei încep a crede că nu-i nimic, oricât de monstruoase şi periculoase
ar fi cauzele păcatelor, adică: privirile drăgăstoase, cuvintele dulci ale unei
părţi şi ale alteia, semnele şi mişcările necuviincioase, strângerea mâinilor
ş.a. Apoi ajung să cadă, fie în păcatul cel mare, fie în pasiunile diabolice,
din care cu greu se pot libera.
Mulţi,
de multe ori, au fost amăgiţi de astfel de feţe îmbunătăţite şi evlavioase,
femeieşti ori bărbăteşti, de neam rău, şi locuind împreună cu ele, ori chiar
din neatenţie întovărăşindu-se cu dânsele, au căzut în patimile necurăţeniei,
fiind furaţi de calităţile bune ale acestora: fapta bună, cucernicia şi
evlavia. Iar noi adăugăm aici că nu numai din acestea prinde cineva patimă şi
dragoste, ci şi dacă ele sunt persoane din părinţi bogaţi, de neam bun, meşteri
la cuvânt, cu voce aleasă, frumoase la faţă, inteligente, îndemânatece la
lucrul de mână şi meşteşuguri, ori cu alte daruri de acest fel. Toate acestea
cresc pasiunea şi dragostea. De aceea, trebuie să ne păzim şi să fim cu băgare
de seamă.
De aceea,
frate, fugi de foc fiindcă eşti câlţ. Nu zice niciodată că eşti câlţ udat ori
îmbibat cu apă. Nu te bizui pe o voinţă puternică. Nu! Consideră-te câlţ uscat
şi îndată ce vei mirosi focul, eşti nimicit, cum este scris de Samson: “A rupt
vinele cum ar rupe cineva o aţă de câlţi care ar atinge-o focul” (Judec. 17,9).
Nu te bizui nici pe hotărârea ta. Oricât de fermă ţi s-ar părea şi oricât de sârguitor
te-ai socoti. Mai bine să mori decât să loveşti pe Dumnezeu cu păcatul. Fiindcă,
chiar de am presupune că eşti câlţ ud, totuşi printr-un neîntrerupt contact de
tovărăşie, focul cu fierbinţeala lui, încet-încet, usucă apa voii tale celei
bune şi pe nesimţite atât te vei lipi de diavolescul dor, încât nu te vei
ruşina de oameni, nu vei păzi rudenie ori prietenie, nu te vei teme de
Dumnezeu, nici nu vei recunoaşte viaţa, nici toate pedepsele iadului şi ale
muncii, ci vei săvârşi păcatul.
De
aceea, fugi, fugi cât poţi.
a) Întâi de tovărăşia persoanelor care sunt
piatră de scandal [sminteală], dacă într-adevăr nu vrei să fii prins de păcat
şi să mori.
De
aceea Solomon numeşte înţelept pe cel ce se teme şi fuge de cauzele relelor, iar
pe cel ce se bizuie pe sine şi nu fuge de ele îl numeşte nebun. “Înţeleptul
temându-se se abate de la rău, iar cel nebun nădăjduindu-se într-însul se
amestecă cu păcatul” (Prov. 14,16) . Înţelept a fost şi preafrumosul Iosif şi
de aceea lăsându-şi haina şi fugind de păcat, a scăpat de el. Că de n-ar fi
fugit, negreşit ar fi căzut cu stăpâna sa, după cum socotesc mulţi dascăli. Iar
cum scrie ava Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care după ce a
suferit multe munci pentru Hristos, fiind în închisoare, ispitit de o
călugăriţă, a căzut în preacurvie, fiindcă s-a bizuit pe el şi nu s-a ferit de faţa
ei care-l smintea.
b)
Fugi de lene şi trândăvie. Stai deştept şi treaz cu gândurile şi cu faptele ce
se potrivesc stării tale.
c)
Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor şi Părinţilor
tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales
cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti.
d)
Nu judeca niciodată şi nu osândi cu obrăznicie pe aproapele tău. Adică nu-l condamna;
mai ales pentru acest păcat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vădi
într-însul. Totdeauna să ai îngăduinţă faţă de el. Nu te întărâta asupra lui,
nici nu-l ocărî. Ci din pilda lui smereşte-te şi recunoaşte că eşti slab, praf
şi cenuşa, zicând: el a căzut azi, eu pot cădea mâine. Fiindcă dacă te vei
grăbi a judeca şi a defăima pe ceilalţi, Dumnezeu te va pedepsi grozav de
aspru, lăsându-te să cazi în aceeaşi greşală. Domnul zice: “Nu judecaţi ca să
nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1).
Smereşte-te
ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta. Altfel, din cădere şi mândrie îţi vei cunoaşte
smerenia ta. Caută tămăduire pentru amândouă: pentru mândria şi pentru curvia ta.
Deşi de te va păzi Domnul şi nu vei cădea, nici nu-ţi vei schimba gândul,
totuşi nu te bizui în tine, ci îndoieşte-te de tine şi teme-te totdeauna de
starea ta.
e)
Ia bine seama dacă vei câştiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi în vreo bună
stare să nu iei în sine-ţi vreo idee deşartă ori vreo nălucire că ai fi ceva şi
că vrăjmaşii tăi nu te vor ataca, fiindcă te arăţi că-i urăşti şi te întorci de
la ei.
Gândind
astfel uşor cazi.
Acestea
sunt cele ce trebuie să le ţii şi să le păzeşti înainte de ispita patimii
trupeşti. Iar în timpul ispitei, gândeşte de unde vine acest război: din cauze
externe ori interne. Pricinile din afară sunt: pofta şi curiozitatea ochilor,
cuvintele şi sunetele dulci, moliciunea şi împodobirea cu haine scumpe,
parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strângerile de mâini
şi pipăirile care îndeamnă la acest păcat.
Iar
doctoria acestor întâmpinări este: cucernicia, smerenia şi modestia hainelor.
Să
nu voieşti a asculta, a mirosi, a vedea, a vorbi ori a pipăi toate cele ce ne
îndeamnă la această răutate.
(…)
Iar
pricinile dinăuntru provin din: bunul trai al trupului, gândirile minţii care
vin din relele noastre deprinderi şi patimi ori din îndemnul diavolului.
Bunul
trai al trupului poate fi moderat cu posturi, privegheri, dormitul pe jos şi
mai ales cu metanii şi cu alte multe practici, cum sfătuieşte şi învăţătura
Sfinţilor Părinţi. lar doctoriile gândurilor, ori de unde ar veni, sunt: citirea
sfintelor cărţi, mai ales Sf. Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Everghetinosului şi a
Filocaliei ş.a.
Cugetarea
şi rugăciunea fă-o astfel. Când va începe a te supăra vreun gând al curviei,
îndată înalţă-ţi gândul la Cel Răstignit şi zi din adâncul sufletului: “Iisuse
al meu, prea dulcele meu Iisus, ajută-mi degrab să nu cad rob acestui vrăjmaş”.
Şi uneori, îmbrăţisând, în gând ori în realitate, Crucea pe care-i răstignit
Domnul tău, sărută-i rănile de multe ori, zicând cu dragoste: “Prea frumoase răni,
răni prea sfinte, răni prea curate, răniţi această ticăloasă şi necurată inimă
a mea şi opriţi-mă a vă vătăma“.
Când
se înmulţesc gândurile dulceţurilor trupeşti, să nu se ridice cugetarea ta
drept împotriva lor, deşi unele cărţi îndeamnă astfel (Ex: socotirea
amărăciunii produsă de dulceaţa trupească, mustrarea cugetului produsă de
relele făcute, primejdiile, stricăciunea vieţii şi pierderea fecioriei tale,
prihănirea cinstei ş.a).
Gândirea
ta să nu se îndrepte la aceste lucruri, fiindcă o astfel de cugetare nu-i
totdeauna aşa de puternică şi întemeiată ca să te poată elibera de ispitele
trupului.
Mai
lesne îţi aduce vătămare. Căci deşi mintea ar lepăda gândurile deodată, cu
astfel de cugetare, totuşi ea-i neputincioasă şi pătimaşă, când cugetă aceste lucruri
şi mai lesne îşi imaginează plăcerea şi dulceaţa şi atunci cedează.
De
aceea, adevărata doctorie a dulceţilor trupeşti este să fugi totdeauna nu numai
de ele, ci şi de orice alt lucru, chiar dacă acel ceva ar fi opus lor şi ne-ar
aduce aminte de ele.
Adică
înţelepciunea cea mare e să ne ducem cu mintea la viaţa şi patimile Domnului
nostru Iisus Hristos Cel răstignit, la ceasul înfricoşat al morţii, la ziua
grozavă a judecăţii şi la feluritele munci veşnice.
Iar
deşi aceste gânduri trupeşti te frământă mai mult decât de obicei, cum deseori
se întâmplă, nu te îngrozi, nici nu lăsa cugetarea celor mai de sus şi să te întorci
la ele ca să le stai împotrivă. Nu! Urmează cât mai cu luare aminte aceste
cugetări.
Fiindcă
nu-i mai bine a sta împotriva acestor gânduri, deşi te-ar ataca neîncetat, să
te faci că nu le iei în seamă. În sfârşit, să termini cugetarea-ţi cu această
rugăciune:
“Slobozeşte-mă,
Ziditorul şi Izbăvitorul meu, de vrăjmaşii mei, pentru patima Ta cea sfântă şi
după negrăita Ta bunătate”.
Nu-ţi
întoarce mintea la această trupească răutate. Pentru că-i primejdios a-ţi aduce
aminte de dânsa chiar singur. Nu sta şi te tângui cu această ispită şi nu te
iscodi dacă ai ajuns la învoire cu dânsa ori nu.
Această
iscodire, deşi pare bună, totuşi, în realitate, este o amăgire a diavolului,
ori o maşinaţie ca să te supere şi să te facă a deznădăjdui, a scădea cu duhul,
ori a te ţine totdeauna împleticit în gânduri de acest fel.
De
aceea, la această ispită, când n-ai cedat încă, ţi-e destul a mărturisi aceasta
pe scurt la duhovnicul tău, rămânând cu cugetul curat, fără a mai gândi ceva şi
fără a-i arăta orice gând al tău, fără a mai fi stăpânit de vreo sfială or ruşine.
Căci
dacă ne trebuie puterea smereniei ca să-i biruim pe toţi vrăjmaşii noştri, cu
atât mai vârtos avem nevoie de puterea ei în acest război trupesc. Înfrângerea
în această luptă este mai totdeauna consecinţa şi pedeapsa lipsei de smerenie.
În fine, după ce va trece ispita, aceasta-i ce-ţi rămâne de făcut: Deşi ţi s-ar
părea că eşti slobod de cele trupeşti, totuşi stai cu gândul departe de acele
persoane şi feţe pricinuitoare de tulburare.
Sf.
Ioan Scărarul zice: “Cine a căzut în curvie ori în alt păcat trupesc acela
dinainte avea mândria. A căzut pentru a fi smerit. Unde-i căderea, acolo n-a fost
smerenie, ci mândrie”. Ori, “Certarea mândrului este căderea” (Cuv. 22).
Să
nu socoteşti că-i bine a te întovărăşi cu ele, căci îţi sunt rudenii,
îmbunătăţite ori binefăcătoare. Şi aceasta este o amăgire a firii tale celei
rele şi o cursă a vicleanului nostru vrăjmaş – diavolul, care se preface în
îngerul luminii ca să ne arunce în întuneric (2 Cor. 16, 14)”.
(Sfântul
Nicodim Aghioritul, “Războiul nevăzut”, Editura Egumeniţa)
Sursa: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu