Nu se întâmplă atât de des ca oamenii să reuşească să obţină un succes mare
şi indiscutabil în două domenii profesionale diferite. Maria Kiseleva a fost
una dintre persoanele căreia i-a reuşit această performanţă. De trei ori
campioană olimpică la înot sincron, ea îşi făcea concomitent studiile la
facultatea de jurnalism a Universităţii de Stat din Moscova şi îşi continua
cariera în televiziune. Am cunoscut-o din buletinele de ştiri sportive,
emisiunea “Cea mai slabă verigă” şi chiar din ecranizarea romanului scris de M.F. Dostoevski, “Idiotul”,
unde ea a jucat rolul Varvarei Ivolgina. Discuţia noastră cu Maria Alexandrovna
despre familie şi despre cum e să fii mamă, despre carieră şi autorealizare,
despre credinţă şi modă, o puteţi citi mai jos.
Să reuşeşti în toate este imposibil!
- Maria, nu ştiu cât este de evident pentru dvs., dar din momentul în care
în familia dvs. au apărut copiii, viaţa a început să vi se schimbe. Din câte
ştiu eu, participaţi la un proiect pentru construcţia unor centre de dialize
pentru copii, în acest an împreună cu soţul pregătiţi o manifestare sportivă
pentru copii…
- Într-adevăr, ideea proiectului pentru copii a apărut încă dinainte de a
se naşte prima noastră fiică – Daria, dar abia în acest an proiectul a prins
viaţă. Se numeşte “Sirena şi comoara piraţilor”. Este o poveste de Anul Nou, care implică o prezentare acvatică,
foarte interesantă şi colorată. Cât despre centrele de dializă, este vorba de
construcţia unor centre special amenajate pentru copiii bolnavi de insuficienţă
renală, din regiuni. Când mi s-a propus să mă implic în acest proiect, nu am
putut refuza. Consider că aceasta este, cu adevărat, o faptă bună. Există
Consiliul de Administraţie - un grup de oameni care se ocupă de acest proiect,
se deplasează în aceste centre, pentru a oferi atât sprijin financiar, cât şi
material, sprijin pe care îl obţin prin concertele de caritate sau
reprezentaţii. Activităţile se desfăşoară în funcţie de deschiderea centrelor
de dializă.
- Nu aveţi sentimentul că actele de caritate au devenit ceva obişnuit şi la
modă printre oamenii celebri?
- Da, posibil. Tocmai din acest motiv nici mie nu-mi place să vorbesc
despre ele! Am impresia că în viaţa cotidiană există nevoia de a ajuta semenii.
Este ceva normal. Dacă sunt invitată să merg la cineva care are nevoie de
ajutor, sau să povestesc cuiva o anumită temă, sau să fac cadouri, eu niciodată
nu refuz. Mai mult decât atât, noi singuri încercăm să organizăm acţiuni şi
evenimente. Dar să trâmbiţăm despre aceasta sau să povestim unde şi ce am
făcut, eu cred că nu e nevoie. Oamenii care au o legătură directă cu aceasta
ştiu ceea ce noi am făcut şi cred că asta e de ajuns. Când mergi la aceşti
copii, le vezi ochii, îi vezi cum reacţionează… Acest sentiment de veselie şi
bucurie că cineva îi vizitează, că nu sunt uitaţi, rămâne cu ei mult timp după
terminarea vizitei. Emoţiile pozitive, comunicarea - acestea sunt importante
atât pentru copii, cât şi pentru noi! Ei stau în spital ca într-o temniţă:
mereu într-un spaţiu limitat, în lumea lor minusculă. Iar tu poţi aduce în
această lume mică bucuria comunicării şi de la tine, în acest caz, nu se cere
nimic ieşit din comun. Doar să jertfeşti o zi din viaţa ta! Într-adevăr, la
momentul actual, pentru noi, timpul valorează mai mult decât aurul, dar luând
în considerare că îl petreci ajutând aceşti copii, atunci el capătă o minimă
valoare. Da, tu nu poţi salva un copil, nu poţi să îi faci operaţie, însă poţi
să îi faci un cadou, poţi să îi citeşti ceva, poţi, pur şi simplu, să vorbeşti
cu el - totul este după măsura posibilităţilor tale. Dar important este că
poţi…
- Şi totuşi, dorinţa dvs. de a ajuta copiii, activitatea dvs., dar şi
întreaga dvs. viaţă a fost influenţată cumva de naşterea fiicelor?
- Faptul că odată cu naşterea unui copil, viziunile despre viaţă ţi se
schimbă, am putea spune chiar radical, este evident. Şi până când nu devii tu
însuţi mamă, acest lucru este greu de înţeles. Maternitatea schimbă foarte tare
priorităţile vieţii. Tot ce ţine de copii începi a înţelege altfel. Chiar şi la
copiii străini, de pe stradă, priveşti altfel, nu ca înainte: cum oare s-ar fi
purtat copilul meu? Cum ar fi reacţionat el? Începi să înţelegi copiii mai
bine, înţelegi cu ce îi poţi impresiona şi cu ce îi poţi ajuta…
- Astăzi, atitudinea faţă de naşterea de copii este cu totul alta faţă de acum 20 de ani. A apărut
ideologia childfree - refuzul conştient de a avea copii. Este răspândită opinia
că a naşte un copil este ca şi cum ţi-ai pune
cruce pe tine, pe interesele tale, pe călătorii, pe autorealizare, aşa că el
poate să mai aştepte. În viziunea dvs, cât este de corectă această opinie?
- În ce sens cruce pe tine? Da, bineînţeles că trebuie să renunţi la unele
lucruri. Odată cu apariţia fetelor, mai ales a celei de-a doua, eu şi soţul ne
permitem mai rar ieşiri la teatru sau la restaurant. În aproximativ cinci ani,
de când s-a născut Daria, eu şi soţul meu am călătorit doar de două ori - şi
acelea au fost deplasări în interes de serviciu pentru vreo două, trei zile.
Dar oare mai puţină distracţie înseamnă cruce pe tine? Da, trebuie să te
limitezi în multe privinţe, dar oare poate fi comparată fericirea de a comunica
cu copilul cu o distracţie în club, de exemplu?
În fine, noi naştem copiii nu pentru ca mai târziu să le reproşăm că ei
ne-au “distrus” viaţa şi nu ne-au permis să ne realizăm visele. Aceasta nu este
o evidenţă contabilă, aceasta este, în primul rând, fericire! Este posibil ca,
până la o anumită vârstă, cineva să nu poată înţelege acest lucru, însă eu sunt
convinsă că orice femeie, conştient sau nu, tinde spre o familie fericită, cu
copii.
Iar problema deficitului de timp fiecare o rezolvă individual: cineva
ajunge la ideea că ar fi mai bine să stea acasă şi să se ocupe doar de copil,
altcineva combină educaţia copilului cu cariera. Dar această hotărâre ţine atât
de soţie, cât şi de soţ. Eu sunt de părerea că hotărârea trebuie luată împreună,
iar Vladimir mă susţine.
 |
| Maria Kiseleva împreună cu soţul Vladimir Kirsanov şi fiica |
Fără teme “interzise”
- Sunteţi pe aceeaşi lungime de undă cu soţul? Şi cât de mari pot fi
diferenţele?
- S-a întâmplat ca între mine şi soţul meu să fie o compatibilitate
absolută! Vladimir, în trecut, s-a ocupat cu înotul, este maestru al sportului
de rang internaţional. El, la fel ca şi mine, a învăţat la facultatea de
jurnalism a Universităţii de Stat din Moscova. Noi ne-am cunoscut la o
competiţie de înot între colegii de facultate, şi am făcut nunta doi ani mai
târziu - 17 august 2001.
Noi, practic, nu avem teme “interzise”, la care unul să se descurce foarte
bine, iar celălalt să nu înţeleagă nimic, care unuia să-i pară interesante, iar
altuia nu şi de aceea să le asculte doar din respect. În afara serviciului, noi
avem o afacere comună - deja de şapte ani organizăm show-ul campionilor
olimpici la înot sincron. Împreună cu noi, la acest proiect participă Olga
Brusnikina. Anul trecut, împreună cu Vladimir, am dat naştere unui nou proiect
“Reflecţia stelelor” - este o combinaţie
între sport şi artă: muzică, poezie şi diferite genuri de sport.
Aşa că noi avem multe în comun şi nu prea au fost momente când unul să se
conformeze după celălalt.
În realitate, de fapt, suntem foarte diferiţi. Eu sunt o persoană foarte
liniştită, echilibrată, discretă, pot aduna în interiorul meu foarte multe
emoţii. Pe când Vladimir este foarte impulsiv, energic, exploziv, în schimb îi
trec foarte repede aceste “explozii” şi asta este foarte bine. Tocmai de aceea
armonia a fost şi este. Puţine s-au schimbat în cei 11 ani de comunicare – se
spune doar, că soţul şi soţia, cu timpul, se aseamănă chiar şi la chip! Dar
iată că, în ceea ce priveşte treburile casnice, niciodată nu au fost
contraziceri - nu trebuia să inventăm sau să reglăm ceva de genul: tu faci
asta, iar eu altceva. Este posibil ca o astfel de coincidenţă să se întâmple
rar. Este, pur şi simplu, o minune că noi ne-am întâlnit.
- Poate, într-adevăr, este o minune. Totuşi, raţional se poate explica o
astfel de armonie, ce părere aveţi?
- E posibil, este vorba despre faptul că în familiile părinţilor noştri, ai
mei şi ai soţului meu, lucrurile s-au aranjat într-un mod similar. Părinţii
noştri au devenit pentru noi un etalon al familiei, modele adecvate pentru
nişte relaţii corecte. Eu am trăit în dragoste, fericire, într-o familie
împlinită, bună, sănătoasă şi puternică. Vacanţele le petreceam mereu cu
părinţii şi fratele meu. Niciodată nu s-a întâmplat ca mama să-şi petreacă un
concediu fără tata sau invers. Întotdeauna au existat interese comune, părinţii
inventau activităţi sportive, provocări intelectuale, ieşiri la teatru, vacanţe
la mare, tabere de copii. De aceea şi comunicarea în familie era interesantă.
Mai mult decât atât, noi ştiam că nu suntem singuri – suntem împreună. Aşa că
tradiţiile familiale le-am experimentat din copilărie, chiar fără a realiza
acest lucru. Iar când am început să mă gândesc la căsătorie, întotdeauna mi-am
dorit să găsesc acel om cu care să mă înţeleg deplin şi fără de care să nu pot
trăi. Eu şi Vladimir nu ne făceam planuri concrete sau sarcini precise – asta
vom facem aşa, iar asta altfel. Totul s-a aranjat foarte uşor, în mod natural,
când am decis să ne căsătorim.
- Sportul de performanţă, cariera de telejurnalist nu au dăunat acestei
armonii?
- Dacă e să stabilesc priorităţile pentru mine, familia este pe primul loc,
iar cariera pe locul doi. Cred că aşa este normal pentru o femeie.
Există tendinţa aceasta universală: să naşti copilul devreme şi apoi să te
ocupi de carieră, sau invers: să te realizezi profesional şi apoi să te
gândeşti la o familie. După mine, este o greşeală să urmezi aceste tendinţe.
Trebuie să-ţi asculţi vocea interioară şi să-ţi urmezi propriul drum – fiecare
îl are pe al său. Important e să nu pierzi momentul şi să-l simţi. Eu cred că
nu trebuie să-ţi răstălmăceşti, să-ţi planifici viaţa – soţ, copii – acestea
toate le primim de sus. În viaţa mea, toate au venit într-o ordine: sportul,
televiziunea, familia. O perioadă, am avut două locuri de muncă, dar pe vremea
aceea nu aveam copii. De câteva ori s-a întâmplat că filmările să coincidă cu
antrenamentele. Atunci, antrenorul şi Olga Brusnikina, partenera mea, mi-au
venit în întâmpinare: toată ziua eram pe platoul de filmare şi ne antrenam
noaptea. A fost un moment greu. Bine că nu au fost multe astfel de momente. Iar
în acel moment, sportul pentru mine era o prioritate.
- Alegerea pentru sport. Când a fost făcută prima dată?
- La început, părinţii mei m-au dat la înot sincron fără a urmări vreun
titlu de campioană, ci pentru propria mea dezvoltare – pe atunci aveam 10 ani.
Dar când s-a pus problema unor antrenamente serioase, de două ori pe zi, pentru
ei a fost o adevărată dilemă: învăţam foarte bine la şcoală, terminasem prima
clasa a şasea şi ei au înţeles că dacă mă mută la o şcoală sportivă, accentul
se va pune pe sport. Mult timp nu s-au putut hotărî, dar într-un final m-au dat
la şcoală sportivă. Şi cred că n-au regretat asta. Eu cu siguranţă nu am făcut-o!
- A devenit sportul, pe toate planurile, activitatea ideală pentru
dumneavoastră?
- În afară de faptul că în sport, fără îndoială, există o ambiţie personală
şi aspiraţia obligatorie de a fi cel mai bun, de a fi primul, pentru că altfel
chiar nu ai cum să obţii rezultate notabile – el îţi oferă şi multe altele. În
primul rând, eu cred că sportul te învaţă să ţii piept vieţii. Trebuie să fii
mereu în formă, mereu concentrat, orice s-ar întâmpla: reuşeşti sau nu, nu
arăţi în afară, strângi buzele şi te îndrepţi spre scopul tău. În viaţă ai
nevoie de asta – să te mobilizezi când e nevoie, să te iei în mâini, să rabzi.
Îmi amintesc când am avut filmări de la 9 dimineaţă la 3 noaptea. Toată ziua pe
tocuri. Greu, dar ce să faci? Fără încercări, viaţa nu există.
- Rivalitatea constantă, cerinţele faţă de sine însuşi, nu stârnesc în om
un fel de rigiditate, intransigenţă?
- Nu aş vorbi de rigiditate. Am foarte mulţi prieteni sportivi, ca
personalitate sunt toţi diferiţi: unii sunt foarte moi, alţii sunt mai duri.
Aici depinde mult de felul omului de a fi şi de circumstanţele în care s-a
format: antrenori, echipă şi atmosfera din colectiv.
 |
| Maria Kiseleva şi Olga Brusnikina la jocurile olimpice de vară de la Beijing |
- Există oare viaţă după sport? De ce din sport e atât de greu să pleci? Ce
te reţine?
- Pentru a obţine ceva în sport, trebuie să-i dedici foarte mult timp. Asta
înseamnă minim 10 ani de efort fizic susţinut, timp în care te abţii de la
orice, de dragul rezultatului dorit. Să renunţi brusc la acest stil de viaţă?
Adică, tot efortul tău a fost în zadar? Şi nu e vorba numai de efortul tău, ci
şi al multor oameni care au investit în progresul tău atâţia ani. De aceea
alegi să rămâi atâta timp cât mai ai forţa de-a te implica.
În general, cel mai greu moment pentru un sportiv este sfârşitul carierei
sportive, când începe viaţa după sport. Dacă nu eşti pregătit pentru acest
sfârşit, atunci e o catastrofă. În sportul sovietic, din păcate, se ajungea
adesea la tragedii, iar oamenii cedau. Azi, mult mai rar, deoarece sportivii se
gândesc tot mai mult la ce vor face pe termen lung. Cel mai important este, mai
ales pentru cei care au atins culmi înalte, să coboare la timp cu picioarele pe
pământ şi să găsească puterea de a o lua de la zero într-o altă activitate.
- La dumneavoastră, lucrurile s-au aranjat altfel, adică nu aţi luat-o de
la zero….
- Da, la mine s-a întâmplat invers. Sportul m-a ajutat când eram la
facultatea de jurnalism să urmez un stagiu de practică în redacţia sportivă.
Apoi, a apărut o redacţie similară la un alt canal şi am primit invitaţia de a
lucra cu ei. Acolo m-a remarcat producătorul emisiunii “Veriga slabă” –
Vladimir Bortko.(…) Brotko a decis că Varea Ivolghina, eroina filmului
“Idiotul”, trebuie să aibă exact un astfel de caracter de fier.
Aşa am ajuns pe platoul de filmare şi asta mi-a plăcut foarte mult, pentru
că este cu adevărat o altă lume!
În general, lucrurile se aranjau de la sine. Am impresia că aici a fost
vorba de suma unor întâmplări fericite şi atitudinea serioasă faţă de ceea ce
aveam de făcut, dorinţa de a lucra şi de a mă perfecţiona. Una fără alta nu
există.
Pentru mine, sportul a fost o treaptă, datorită căreia am putut merge mai
departe. Aşa se întâmplă adesea cu sportivii care au atins performanţe: din
sport poţi ieşi ca de pe o trambulină, iar mai departe totul e în mâinile tale.
Dar dacă îţi atârni picioarele si te odihneşti pe lauri, minunea nu se va
întâmpla.
- Ce părere veţi avea dacă şi copiii dumneavoastră vor alege sportul de
performanţă? Aţi experimentat singură cât este de dificil.
- Da, e greu. Dar dacă copii noştri vor alege sportul ca profesie, eu şi
soţul meu n-o să le punem beţe în roate. Daşa, în prezent, se ocupă cu
gimnastica artistică şi înotul. Vrem să-i arătăm câteva direcţii, nu neapărat
sportive – asta înseamnă muzică şi pictură. Apoi, ea singură va alege, noi doar
o vom ajuta cu asta. Am decis unanim că sportul trebuie practicat pentru
sănătate, pentru disciplină, pentru organizare, caracter, ambiţie.
- La începutul discuţiei ne-aţi spus că nu doriţi să vorbiţi despre caritate.
Dar, despre credinţă?
- Despre asta sinceră să fiu, nu prea îmi place şi nici nu prea ştiu să
vorbesc, mi-e oarecum incomod să arăt ce am în interior. Poate că am o
înţelegere greşită, poate că trecutul sovietic şi-a pus amprenta, dar eu simt
că credinţa în Dumnezeu e în interiorul omului şi este ceva foarte preţios.
Când aceste sentimente sunt expuse, când se strigă: eu sunt creştin, eu merg la
biserică – cred că, de fapt, lucrurile nu stau deloc aşa. După părerea mea,
credinţa adevărată este principalul motiv pentru schimbarea comportamentului
tău, a modului de viaţă, a acţiunilor tale. Poţi să-ţi strigi evlavia şi de
fapt să nu ai nimic. Apropiaţii mei, într-un final, au venit la biserică, deşi
noi am avut parte de o familie cu adevărat sovietică, la credinţă nu ne
gândeam, această temă practic nu se discuta. Cu timpul, totul s-a schimbat.
Părinţii mei s-au botezat la vârste înaintate. Eu şi Volodea ne-am botezat
fiind soţ şi soţie. Pe Daşa am botezat-o, pe Alexandra ne pregătim să o
încreştinăm. Astăzi, mă simt cu totul diferit decât în anii când nu aveam
credinţa: nu ştiu cum, dar e greu să trăieşti fără credinţă astăzi. Privind
înapoi, chiar nu înţeleg cum am putut trăi fără credinţă, fără Dumnezeu şi fără
să mă gândesc deloc la asta?
Mă nedumireşte şi nu-mi place deloc moda pentru ortodoxie: faptul că,
într-un stil demonstrativ, a devenit la modă să sfinţeşti maşina, birourile şi
aşa mai departe. Mi-e mai bine să ţin credinţa în mine. Da, desigur, există
dorinţa sinceră de a-ţi împărtăşi gândurile cu cineva, de a sprijini un om,
să-l ajuţi cu propriile tale experienţe legate de credinţă. Nu e cazul,
probabil, să taci în astfel de situaţii, dar asta este cu totul altceva…
Sursă: Foma
Traducere: Ala Postoronca
0 comments:
Trimiteți un comentariu