de Bill Lohmann
În 2003, mi s-a sugerat să scriu despre Bill
şi Sharon Edwards şi familia lor. Când am auzit de ei, am fost de acord că
meritau un articol. Cu toate acestea, ei nu înţelegeau ce e atât de ieşit din
comun în ceea ce-i priveşte. „Tocmai asta îi face atât de speciali”, mi-a spus
persoana care mi-i recomandase, un medic.
Când i-am cunoscut, ştiam că Bill şi Sharon
Edwards au 11 copii, cel de al 11-lea fiind născut cu sindrom Down. Această
cotitură a vieţii i-a determinat să facă ceva ce nu i-ar fi trecut nimănui prin
cap: au adoptat alţi trei copii, dintre care doi aveau sindrom Down.
„Ni se pare foarte important să putem
contribui cu ceva la societate, chiar dacă asta înseamnă doar să îi oferim un
cămin sigur şi iubitor unui copil care ar fi putut să nu beneficieze niciodată
de aşa ceva”, îmi declarase Bill Edwards pentru articolul pe care l-am scris
despre ei în 2003.
Asemenea oameni nu se uită. Acum, după 10
ani, le-am făcut din nou o vizită, împreună cu fotograful Dean Hoffmeyer. Voiam
să vedem ce mai fac. Şi am descoperit că fuseseră foarte ocupaţi. Într-o zi
rece şi cenuşie, am intrat în casa mare din South Richmond, care are în faţă o
groapă cu nisip.
Exact ca în urmă cu zece ani, am fost
întâmpinaţi de o liotă de copii, însă de data asta învăluiţi într-o linişte
remarcabilă: jucau jocuri sau citeau. Sharon stătea într-un fotoliu comod uriaş
cu doi din cei mai mici în braţe. Dar numai mie mi se părea scena ieşită din
comun.
„Nu e nimic neobişnuit pentru noi. Îmi dau
seama că nu ne prea încadrăm în modelul tipic de familie, dar pentru noi, care
am crescut în astfel de familii, e ceva normal”, îmi explică Bill, care acum
zece ani îmi spunea că el şi Sharon nu-şi făcuseră planuri pentru o familie
atât de mare.
Cei doi aveau 14 copii când i-am cunoscut, în
2003. Acum au 20, după ce au adoptat şase în ultimul deceniu, dintre care doi
cu sindrom Down şi unul care suferă de fibroză chistică. Cel mai mare copil al
familiei are acum 38 de ani, iar cea mai mică, Bella, adoptată din Bulgaria,
tocmai împlinise patru ani. Numai 11 dintre copii mai stau cu ei, ceilalţi
mergând la facultate sau pe unde i-a dus cariera.
„Merg pe 40 de ani”, mi-a spus Bill râzând
când am încercat să vorbim despre vârstă. Asta înseamnă că a dat timpul înapoi,
căci acum zece ani avea 50 de ani, iar Sharon 49.
Ne-au mai spus ce fac copiii cei mari, despre
copiii cei noi şi puzderia lor de aventuri, cum ar fi călătoriile făcute pentru
a adopta din Dagestan, o republică din Federaţia Rusă cunoscută pentru
conflicte etnice, terorism şi o neîncredere generalizată în americani.
„Nimeni nu merge acolo”, spune Sharon. Dar ea
şi cu Bill s-au dus, fiindcă văzuseră fotografia unei fete pe website-ul unei
agenţii de adopţii şi se hotărâseră s-o adopte. Abia după aceea şi-au dat seama
că se afla într-un orfelinat din Dagestan. Li s-a spus să nu meargă, dar deja
erau convinşi că acel copil trebuia să fie împreună cu ei.
„Acolo era ea, n-aveam de ales”, spune
Sharon.
Pe scurt, au trecut prin nenumărate puncte de
control cu oameni înarmaţi, au ocolit procedurile legale şi au scăpat la mustaţă
de o maşină capcană care a explodat la centrul olimpic de antrenament pentru
luptătorii ruşi. Localnicii le-au spus că e foarte periculos să locuieşti la
hotel. În timpul acestui sejur deloc comod, au fost invitaţi la petrecerea
aniversară a directorului orfelinatului, unde s-a închinat în cinstea lor, cu
următoarele cuvinte „încurajatoare”: „Pentru curajul vostru!”
Jordan, fata pentru care au trecut prin
atâtea pericole, are acum 13 ani.
„Ceea ce e incredibil la Jordan e că am
adus-o acasă în februarie 2005 şi în cinci-şase luni stăpânea engleza la
perfecţie. Pur şi simplu uimitor!”, spune Bill.
Bella şi Sophia sunt cele mai recente membre
ale familiei. Au ajuns la Richmond în ianuarie 2013 din Bulgaria. Ambele au
sindrom Down, iar Sophia, care împlineşte şase ani în martie, a suferit un atac
cerebral înainte de adopţie şi, în plus, îi vine greu să intre în legătură cu
alţii, probabil fiindcă şi-a petrecut cea mai mare parte din cei cinci ani de
la orfelinat captivă într-un pătuţ de copil cu gratii. „Nu cred că are prea
multă încredere în oameni”, spune Bill.
Totuşi, încrederea se construieşte, fiindcă
fata este înconjurată de dragoste şi de mulţi fraţi.
Claire, care are 10 ani, are şi ea sindrom
Down. A trecut şi printr-un diagnostic de leucemie şi doi ani de chemoterapie,
iar acum e bine.
Sarah, în vârstă de 15 ani, este cea mai mică
dintre copiii naturali ai familiei Edwards şi primul lor copil cu sindrom Down.
Cu un an şi ceva în urmă, a fost operată de un tromb (cheag de sânge), iar acum
are personalitatea unui copil de cinci ani.
Pe lângă faptul că şi-a inspirat părinţii să
facă adopţiile care au urmat, Sarah i-a mai ajutat să-şi dea seama că „aceşti
copii nu sunt prea diferiţi de alţii – sunt doar nişte copii”, spune Sharon.
„Vreau să vă spun că nu e vorba de niciun
sacrificiu din partea noastră. Copiii noştri cu sindrom Down aduc foarte multă
bucurie în familie. Motivul pentru care majoritatea fetelor adoptate de noi din
alte ţări suferă de sindrom Down este că astfel de copii au un viitor trist în
orfelinate. Dacă nu sunt adoptaţi pe la cinci-şase ani, sunt apoi trimişi să
trăiască la spitalele de boli mintale, unde nu îi mai aşteaptă nicio speranţă
de a avea familie”.
„Este o experienţă incredibilă”, spune
Suzanne E. McKeever, logoped pediatric şi nutriţionist care a lucrat cu câţiva
din copiii familiei Edwards în ultima decadă.
„Îmi place enorm că în această familie
legăturile de sânge nu sunt totul. Ne-au demonstrat multora că familia este un
mod de a fi şi că nu trebuie decât să ne deschidem mai larg braţele pentru a
include pe mai mulţi în sfera iubirii”, mai spune logopedul.
Ea mai adaugă: „Îmi place şi că Sharon şi
Bill au crescut nişte copii uimitori, care vor ieşi în lume şi vor aduce o
schimbare, fiind învăţaţi să le pese unul de celălalt”.
Adopţiile internaţionale şi creşterea a 20 de
copii sunt scumpe. Dar familia s-a descurcat mereu numai din salariul lui Bill.
În 2009, acesta s-a pensionat după ce a lucrat în conducerea fabricii Philip
Morris, dar după un an s-a întors să lucreze tot acolo, ca şi consultant.
Bineînţeles, sunt foarte chibzuiţi. Şi copiii mai contribuie: fiul lor,
Michael, a dat un concert de pian, iar fiica lor, Abigail, unul de harpă,
pentru a strânge fonduri ca să le adopte pe Bella şi Sophia. Iar cei mari au
plătit orele de terapie pentru micuţele lor surori adoptive.
Opt din copii iau lecţii de pian, cinci au
cântat în Ansamblul American de Harpă pentru Tineret, iar trei dintre fetele
cele mari care au sindrom Down dansează cu trupa Miracles in Motion. Câţiva din
copii au făcut misionarism în alte ţări sau au studiat în străinătate.
Emily a absolvit de curând magna cum laude
Facultatea de Relaţii Externe a Universităţii „George Mason”, cu specializarea
în Studii Ruse şi Eurasiatice şi a călătorit în vreo şase ţări, iar Megan va
absolvi medicina anul acesta, în mai.
Familia îşi educă acasă copiii, iar succesul
pe care l-au avut cu cei mari a ajutat-o pe Sharon să devină, cu vorbele ei,
„mai puţin stresantă decât poate eram”.
„Cred că sunt mai relaxată decât eram cu
primii copii. Atunci voiam să fiu sigură că vor reuşi… dar acum nu simt nevoia
să-mi mai dovedesc nimic. Lui Bethany îi place să-i citesc, aşa că citim şi
citim…”, explică ea.
O casă plină de copii nu este ceea ce îşi
închipuie cei mai mulţi. „Nu e rău deloc. Îmi place”, spune mama celor 20.
Întrebat dacă aşa s-ar fi văzut la această
vârstă, Bill spune: „Nu mă gândesc la chestii din astea. Îmi place doar să
trăiesc. Să faci ce vrei. Avem şi planuri, idei, vise. Asta nu s-a schimbat”.
„Dar nu am fost niciodată în China pentru o
fetiţă”, intervine Sharon.
„Da, ştiu”, zice Bill. „Îmi tot trimite poze
cu fetiţe din orfelinatele chineze”.
Oare vor mai adopta în următorii 10 ani?
„Nu-i exclus”, râde Bill.
Puteţi
vizita blogul lui Sharon Edwards, la http://dearlittlegirlofmine.blogspot.com
Sursa: Life Site News
Preluat de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Ştefana Totorcea
Te-ar mai putea interesa şi:
Reducerea valorii maternităţii şi a paternităţii ca urmare a distrugerii modului de viaţă tradiţional al familiei
Căutăm voluntari care
să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru
detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu