Interviu
cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savyeleva pentru Pravoslavie.ru
Ce
trebuie făcut când pe copil îl jignesc cei de-o vârstă cu el? Ce fel de
trăsături trebuie cultivate pentru ca cel mic să nu fie afectat? Este, oare,
vina părinţilor? Preotul Pavel Humerov a răspuns la întrebările Faridei
Savyeleva într-un număr recent al revistei pentru părinţi „Viţa de vie”.
Rep.: Părinte, în prezent, pentru mulţi
părinţi a devenit arzătoare problema: „Ce să fac dacă pe copilul meu îl jignesc
cei de-o vârstă cu el?” Atitudinea dispreţuitoare, proasta creştere, chiar
batjocura se acutizează. Părinte Pavel, de ce se jignesc copiii între ei? Care
credeţi că sunt cauzele?
Pr. Pavel Humerov: Cauzele pot fi diferite de
la caz la caz, dar putem să le enumerăm pe cele mai importante.
În primul rând, de regulă, în orice
comunitate, și în special în cea a copiilor, omul nu este acceptat dacă
interesele, opiniile, percepţiile sale despre lume, comportamentul şi aspectul
său exterior nu corespund cu cele ale majorităţii. Din cauza neconcordanţei
intereselor, apare conflictul, confruntarea, în urma cărora cineva nu se
încadrează în colectivul dat. La copii, la adolescenţi mai ales, este foarte
dezvoltat instinctul de turmă și dacă vreunul încearcă să iasă în evidenţă prin
aspectul exterior sau prin comportament, acest lucru nu este agreat.
În al doilea rând, copilul nostru ar putea să
nu aibă un caracter suficient de sociabil și comunicativ. Și, dacă nu știe să
comunice, să stabilească relaţii, îi irită pe cei din jur care sunt de-o vârstă
cu el. Desigur, niciun copil nu merită să fie dispreţuit, dar unii nu sunt în
stare să-și manifeste în colectiv trăsăturile puternice, iar cei de-o seamă
aceştia sunt bucuroşi să le descopere slăbiciunile.
Pricină pentru atragerea ostilităţii pot fi
aspectul exterior sau comportamentul. Dacă, de exemplu, copilul este mai
mărunt, suferă de obezitate, este roșcat, sau poartă ochelari, toate acestea
pot deveni pretexte pentru jignire. Aspectul neglijent, îmbrăcămintea
sărăcăcioasă pot atrage dispreţul. Iar cei sensibili devin pradă ușoară pentru
cei cărora le place să-și bată joc de alţii. Zeflemeaua se îndreaptă de obicei
spre copiii plângăcioși, timizi, nesiguri pe ei și slabi.
Şi tutela exagerată a adulţilor asupra
copilului lor va atrage asupra acestuia adversitatea celorlalţi copii.
Îmi amintesc cum râdeau copiii de o colegă
de-a mea pe care părinţii o aduceau de mână la școală până în clasa a șasea,
deși școala era la două sute de metri de casa ei. Când o persoană nu este
pregătită pentru o viaţă independentă în societate, când toţi hotărăsc pentru
ea, o privează de propria părere, atunci ea devine infantilă. Va fi incapabilă
şi ca adultă să hotărască singură.
Bineînţeles că o astfel de persoană nu este
în stare să construiască relaţii bune oriunde s-ar afla: nu numai la școală,
dar nici în viitoarea sa familie! În vremurile noastre a devenit un lucru
obișnuit ca o femeie de treizeci de ani, ba chiar și unii bărbaţi adulţi să
depindă în totalitate de părinţi: și financiar și moral.
Îmi amintesc de un alt coleg de clasă care,
înainte de a veni la noi, a schimbat mai multe școli și clase. Părinţii l-au
adus în clasa noastră cu speranţa că, poate, aici o să se adapteze. Istoria,
însă, s-a repetat: copiii au râs de el și nici la noi nu și-a făcut prieteni.
Evident că motivul trebuia căutat în altă parte decât în clasă, la școală sau
printre copii: cauza ţinea de el însuși și de părinţi, care n-au putut să-l
înveţe să stabilească contacte cu alţi oameni.
Vreau să fiu bine înţeles: noi nu-i aprobăm
pe cei care-i jignesc pe alţii sau râd de ei. Conflictele cu cei de-o vârstă
pot apărea nu numai din vina copilului. Poate fi şi ghinion curat la mijloc.
Printre copiii din jur poate fi vreo căpetenie care se afirmă jignindu-i pe cei
mai tăcuţi și fără replică.
Răutatea copiilor – care, trebuie spus, trece
de obicei cu vârsta – nu trebuie considerată o cruzime conștientă și o
manifestare a răutăţii înrădăcinate. Copiii, datorită puţinei lor experienţe de
viaţă, nu sunt în stare să simtă durerea pricinuită celuilalt. În povestirea
scriitorului englez James Barrie, Peter Pan, este o expresie foarte
cuprinzătoare și exactă: „Copiii veseli, naivi și nemiloși”.
Rep.: Asta înseamnă că vinovaţii sunt nu
numai cei care jignesc, ci și jigniţii? Ce calităţi să cultivi la copil pentru
ca el să nu fie ofensat?
Pr. Pavel: Gândiţi-vă la groapa cu nisip: ce
copii nu sunt acceptaţi acolo? Zgârciţii, care nu le dau celorlalţi să se joace
cu lopăţelele, găletușele şi greblele lor: „Asta e mașinuţa mea, să nu
îndrăznești s-o atingi!” Agresivii, care încep să se bată din cauza unor
fleacuri. Pârâcioșii, care pentru orice fleac se duc să se plângă: „Uite, ăsta
mi-a luat jucăria, mă jignește, pedepsește-l!” – adică cei care trădează.
Colegii de joacă încetează să mai aibă
încredere în ei. Nu-i iubesc și nu vor să aibă egoiști printre prieteni. Nu le
plac nici cei care se consideră centrul atenţiei, care se joacă numai după
regulile lor, îşi impun egoul celor din jur. Nu le place când se străduiesc să
impună prietenia lor, în prietenie toţi preferă să comunice de la egal la egal.
În special între copii prietenia înseamnă să știi să interacţionezi cu
celălalt, nu să tragi plapuma pe tine!
Iată aceste reguli de la groapa cu nisip sunt
valabile în orice comunitate de copii sau adulţi. E vorba de abilităţi care se
formează chiar din copilărie: abilitatea de a te împrieteni, de a comunica, de
a inter-relaţiona cu alţii, priceperea de a te lupta cu slăbiciunile tale:
zgârcenia, agresivitatea, ostilitatea…
Rep: Unii spun despre copii că sunt reflexia
și continuarea noastră. În ce constă vina părinţilor?
Pr. Pavel: Foarte des, problemele copiilor
își au rădăcina în familie, într-o educaţie incorectă. În majoritatea
cazurilor, conflictele cu cei de aceeaşi vârstă se întâmplă la copiii care
provin din familii cu probleme, în care părinţii se poartă urât cu copilul, îl
umilesc și îl jignesc. În școală, astfel de copii sunt fie foarte agresivi, fie
foarte inhibaţi. Iar aceasta este „meritul părinţilor”.
Se pot observa câteva extreme în
comportamentul parental. În primul rând, inhibarea personalităţii copilului. Ca
urmare, copilul percepe toată lumea înconjurătoare ca pe ceva ostil. Sau poate
să se înrăiască și să înceapă să-și verse supărarea asupra celor mai slabi de o
vârstă cu el.
O altă extremă este tutela exagerată. Când
părinţii își îngrădesc odrasla, o opresc de la toate, nu-i lasă nicio
iniţiativă, nu-i dau voie să comunice cu nimeni. Copilul începe să se teamă de
toţi, cu excepţia părinţilor. Numai să-l atingi cu un deget, că imediat începe
să plângă.
O altă situaţie extremă este creşterea unui
egoist, a micului tiran în jurul căruia se gravitează toată casa. El va cere
acelaşi lucru şi de la copiii din jur.
Când părinţii se confruntă cu problema pe
care o discutăm, ei, în primul rând, trebuie să-și îndrepte atenţia asupra lor
înșiși, să gândească unde și ce le-a scăpat. În general sarcina noastră
părintească constă în a pregăti copilul pentru o viaţă independentă, în care el
trebuie să se întâlnească cu oameni foarte diferiţi. Învăţaţi copilul să se
adreseze altora cu sinceritate, fără pică, prietenește, binevoitor, dar fără
lingușeală. Atunci el îi va atrage şi pe alţi copii.
Rep.: De regulă, primul impuls părintesc este
să-și apere copilul…
Pr. Pavel: I-aș sfătui să nu dramatizeze. În
asemenea situaţii, e mai bine să nu ne grăbim să-l pedepsim pe cel care
jignește. Mai întâi trebuie să ne străduim să înţelegem de ce s-a întâmplat
acest lucru: fie trebuie, într-adevăr, să-l apărăm pe copil, fie ceva din
comportamentul lui nu este în ordine. Dacă, fără să ne lămurim, îl pedepsim pe
cel care a jignit şi prin aceasta facem o greşeală flagrantă, copiii se vor
strădui să-și ia revanșa tot asupra copilului nostru!
Îmi aduc aminte de un caz din copilăria mea:
eram un copil scund, slab, ușor de rănit. Odată, pe stradă, copiii m-au bătut
destul de serios și am ajuns acasă plâns și cu fizionomia șifonată. Care a fost
reacţia mamei?
Eu speram că o să-mi plângă de milă, să mă
liniștească. Totuși, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Nu pot să redau
exact cuvintele ei, dar mi-a zis cam așa: „Ești bărbat și trebuie să înţelegi
că în viaţă se întâmplă asemenea lucruri”. La început, atitudinea mamei m-a
necăjit, dar apoi am înţeles că este corectă.
Dacă îţi aperi băiatul de orice şi îi plângi
de milă, nu faci bărbat din el. El trebuie să înţeleagă că pe lume nu sunt
numai oameni plăcuţi. Dar e important în acelaşi timp să-i arătăm compătimire
copilului. Eu consider că greutăţile care apar în viaţa copilului îi conferă o
experienţă nepreţuită în stabilirea contactelor cu oamenii, sunt o lecţie de
viaţă!
Rep.: Mulţi își pun întrebarea dacă să înveţe
copilul să riposteze, chiar să se bată.
Pr. Pavel: Nu pot să vă dau sfaturi
categorice, dar nu văd niciun rău în a învăţa copilul să riposteze. Abilitatea
de a te apăra te ajută să-ţi depășești frica, iar calităţi bărbătești precum
curajul și hotărârea, sunt necesare în viaţă. Te-ar putea ajuta cândva să-ţi
aperi soţia, copiii, familia, să lupţi. Aceste calităţi ar trebui să le aibă
obligatoriu băieţii.
Pe copil, însă, trebuie să-l înveţi să se
apere, nu să se bată. Străduiţi-vă să ajungă la el înţelepciunea veche: „Bătaia
cea mai bună este aceea pe care ai reușit s-o previi!”. Faceţi-l să înţeleagă
că forţa trebuie folosită pentru apărare și nu pentru atac.
Dar nu trebuie nici să fie excesiv de
preocupat de autoapărare sau să se bazeze prea mult pe propriile puteri. Există
anumite pericole în asta. În primul rând, orice naş îşi are naşul. Dacă nişte
huligani vor să-și regleze conturi, o fac în bandă sau înarmaţi, și aceasta
este deja periculos. În orice bătaie, se implică adesea oameni pregătiţi, care
fac box, carate și altele asemenea. Or, dacă în primul act al piesei pe perete
atârnă o armă, în al treilea sigur se va trage cu ea. Dacă omul se pregătește
de bătaie, el sigur o găsește. Când adolescentul a învăţat să se bată bine, el
va utiliza această deprindere în scopuri deloc pașnice. El însuși îi va provoca
pe tovarășii lui. De aceea e nevoie de măsură în toate.
Pe de altă parte, dacă dăm copilul la sambo
(tehnică rusească de autoapărare fără armă) sau ceva similar, aceasta poate
avea efect pozitiv: copilul devine mai sigur pe forţele sale, învaţă să
comunice cu tovarășii de la sală și să suporte durerea fără să facă o tragedie
dintr-un ochi vânăt. Vărul meu, care a făcut box în copilărie, nu a performat,
dar părinţii lui au zis că acum nu se mai teme să fie jignit și știe să suporte
durerea.
De cine se leagă cel mai mult huliganii la
școală? De copiii săraci cu duhul, neîncrezători în ei, plângăreţi, de
așa-zișii „ţipători”. Cum îi atingi, ei și încep să ţipe. Dacă băiatul sau fata
reacţionează la jignire și zeflemea calm, nu plânge și nu le răspunde la fel,
atunci huliganii își pierd interesul și caută o ţintă mai potrivită. Asta
trebuie să-i învăţăm pe copii!
Rep.: Și, în final, ce putem face când un
copil creștin se află într-un mediu neîmbisericit, unde se simte ca oaia neagră
a grupului?
Pr. Pavel: Sarcina părinţilor este să
găsească pentru copil un mediu propice comunicării. Uneori, la școală copilul
are tovarăşi cu care e mai bine să nu comunice prea mult. Se pot găsi prieteni
şi în afara școlii. Există cercuri, centre sportive, școli parohiale, cluburi
pentru copii. Acolo copilul are posibilitatea să comunice cu alţi copii, cu
care au interese comune. Nimic nu-i unește pe copii mai bine decât lucrul în
comun!
Copiii de azi nu mai au conflicte pe probleme
religioase, sunt destul de pozitivi în ceea ce privește credinţa, sau cel puţin
nu mai uimește pe nimeni dacă ești credincios. Totuși, după cum am mai spus,
din cauza diferenţelor de valori morale și opinii despre viaţă, între ei nu se
poate stabili contact.
De exemplu, în mediul în care am învăţat eu,
erau promovate cu totul alte valori decât cele pe care se străduiau părinţii să
mi le inculce. Eram la una din obişnuitele şcoli raionale suprapopulate. Copiii
înjurau, fumau în pauze, în timp ce părinţii mei își cenzurau riguros
vocabularul, îngrijindu-se ca şi eu să procedez asemenea. Copiii de vârsta mea
se distrau cu războinici americani, care tocmai apăruseră în URSS pe casete,
dar noi nu aveam acasă nici măcar televizor, ce să mai vorbim de video.
Interesele noastre nu prea coincideau, deci nu aveam prieteni la școală.
Mai târziu, însă, pe la 14-16 ani au apărut
băieţi cu care mă interesa, într-adevăr, să comunic. Construiam împreună
avioane, ascultam muzică rock de calitate, mergeam la competiţii. Ne aflam deja
în vremea perestroicii, în vremea dezgheţării relaţiilor cu Biserica. În
parohii a apărut tineretul. Ne adunam în apartamente, unde se montau spectacole
la sărbătorile bisericești şi se desfășurau cursurile școlii de duminică pentru
copii. Așa că nu ne plictiseam deloc.
Dacă nu ai prieteni la școală, nu e nicio
nenorocire. Adevăraţii prieteni, cei care gândesc ca tine, nu sunt mulţi, deci
oamenii apropiaţi de sufletul tău trebuie să-i cauţi în alte locuri.
Este important ca primii prieteni ai
copilului trebuie să fie părinţii, la care copilul trebuie să vadă acele
calităţi importante pe care trebuie să le aibă un om.
Pe copilul nostru îl ajută foarte mult în
viaţă şi încrederea în propriile forţe, iar pentru aceasta trebuie să-l ajuţi
să-și formeze o stimă de sine sănătoasă: să-i formezi abilităţi utile,
cunoștinţe practice, să dirijezi autoformarea lui, să-i propui cărţi bune.
Acesta este fundamentul care face ca viaţa lui să fie împlinită, consistentă,
care îl ajută să devină o personalitate.
Un om interesant, integru devine interesant
şi pentru cei din jur. Nu trebuie confundat acest lucru cu mândria. Deși
fiecare dintre noi trebuie să conștientizeze că nu este mai presus decât alţi
oameni, iar înaintea lui Dumnezeu este nimic, trebuie să conștientizeze, însă,
în mod real de ce este în stare și ce reprezintă. Dacă omul nu este încrezător
în forţele sale, n-o să realizeze nimic în viaţă, nu-i ajunge nici încrederea,
nici hotărârea.
În plus, când omul se respectă, este greu
să-l jignești – pe cel puternic nu poţi să-l numești în fel și chip, nu poţi
să-i cauţi pricină de ceartă, numai cel slab răspunde cu rău la rău. De cel
puternic oamenii sunt atrași.
Iar acest lucru se formează cu iubire
părintească, cu încurajare, cu susţinere. Apărarea noastră este scutul iubirii
pe care ne-o dau părinţii. Acesta ne ajută și când ei nu mai sunt cu noi. Ne
ajută să nu ne simţim jigniţi de mărunţișurile vieţii. Numai astfel înlăuntrul
nostru va fi o lume luminoasă și bună.
Sursă: Pravoslavie.ru
Preluat de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Nicoleta Macovei
Te-ar mai putea interesa şi:
Căutăm voluntari care
să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru
detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu