Dintre toate cântările şi rugăciunile din
timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea
specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii
duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul:
“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al
iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al
răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi
văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în
vecii vecilor. Amin“.
Această rugăciune este citită de două ori la
sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi
Sâmbetele şi Duminicile, căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor
zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare).
La prima citire, o metanie urmează fiecărei
cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunînd: “Dumnezeule,
curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”. Întreaga rugăciune este repetată cu o
singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă
şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod
unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să
spunem aşa, o “verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul
Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli
duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă
chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.
Boala fundamentală este duhul trândăviei.
Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne
împinge mai degrabă “în jos” decât “în sus”, care încearcă mereu să ne convingă
că nicio schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt,
este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească
răspunde “pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire
sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia
duhovnicească de la însuşi izvorul său.
Rodul trândăviei este grija de multe. Este
acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai
mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a
vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea
ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că,
fundamental, Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu
şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este
sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea, devine
incapabil să vadă lumina şi să o dorească.
Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia
şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind
întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne
silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte
persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la
valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta
înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele
satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele,
atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei
mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile
mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este,
astfel, o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de
subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a
comanda sau a domina pe “alţii”. Se poate exprima, la fel de bine, prin
indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este,
într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către
ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează, astfel, cu crima
duhovnicească.
Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate
fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii.
Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata “pecete” a Chipului Divin în om,
pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind
darul suprem, este, prin acelaşi simbolism, supremul pericol. Fiind adevărata
expresie a omului, mijlocul realizării de sine, este din acest punct de vedere
şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului.
Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte.
Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice.
Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere
negativă. Cu adevărat, el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat
de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El
împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa
în iad. El devine adevărata putere a păcatului.
Acestea patru sunt, astfel, “obiectivele”
negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar
Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată, deci, prima parte a rugăciunii Sfântului
Efrem Sirul, această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi, rugăciunea
se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt
patru.
Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui
termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale,
este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a
termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie
plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate,
risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea
întregul. Atunci, opusul său este tocmai plinătatea. Dacă, de obicei, înţelegem
prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită
caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine
decât în plăcerea sexuală, îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la
stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a
realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră
înapoi către Dumnezeu.
Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi
sau curaţii este smerenia. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în
noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care, de obicei, trăim. Numai smerenia
poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt
şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De
aceea, se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri
le stă împotrivă.
Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de
răbdare. Omul “natural” sau “căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe
sine, se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o
cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară,
măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind
indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu
succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină.
Dumnezeu este răbdător nu pentru că este “iertător”, ci pentru că El sesizează
adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care
noi, în orbirea noastră, nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem
mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult
acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică
a lui Dumnezeu.
În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor
virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea,
acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu,
darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.
Toate acestea sunt rezumate şi adunate
laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem:
“dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”.
Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi
toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile
mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în
mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale
pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot
conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci cînd “vedem greşalele
noastre” şi când “nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia,
smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci
ultimul duşman, mândria, va fi nimicit în noi.
După fiecare cerere a rugăciunii facem o
metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar
constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul
Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În
lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus
bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de
Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se
întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu
siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi,
asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este
sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi “a luat trup”. Atunci, mântuirea şi
pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor
restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a
vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul
creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga
fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea
sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne
“psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale
ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.
(Pr. Prof. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed.
Univers enciclopedic)
Sursă: Logos
0 comments:
Trimiteți un comentariu