Iubiți credincioși,
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este
credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină
omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este
credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună
cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce
omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt
credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte
multe feluri de credințe străine de adevăr
care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea
deplină și dreaptă pe care o
mărturisește și o propovăduiește Biserica
Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție
apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei
21, 42).
Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice
și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile
mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe
Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu
erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos
Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu
voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o
silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu
prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti
această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel
neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile
dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe
omenești și cu mari valuri de sânge creștin".
Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele
veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre
n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea
adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte
de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.
Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea
care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de
dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta
ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei
și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni
13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează
prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră suflare. În
această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care
L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor
pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru
a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi
aduce câteva exemple din viața Bisericii.
Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea
Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El
ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în
adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos,
Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe
pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca
Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan
Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut
fiii ei.
Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi
rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului
Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după
cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).
Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată
lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea
Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică
pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de
suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei
capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?
Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus
Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor
birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos
pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel,
gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol
al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel,
dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui,
bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie
înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că “după
plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor
cruța turma?“ (Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii
pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru
Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se
făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori
numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după
vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit
ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu
buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau
mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se
certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi
și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum
fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în
Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca
făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu
conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să
se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie
dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.
Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii
Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu
inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau
cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli
dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.
Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu
atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei
Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să
pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele
pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii
mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în
Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.
Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se
ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin
sate?
Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut
dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.
Iubiți credincioși,
Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat
tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în
pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au
ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale
Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de
Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau
să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul,
monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea
dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii
au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist,
diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar
alții au dispărut fără urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă,
după secte, este necredința în Dumnezeu care,
luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa
păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.
Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de
harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav
din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când
sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au
timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se
îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și
de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care
chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în
secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza
îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu
tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de
astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai
întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la
picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar
Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui
copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă,
fiindu-Ți milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate
sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său,
a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24).
Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.
Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când
sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din
interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: "Doamne,
dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă
poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!" Or, aceasta nu
este rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiți credincioși,
Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință
tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne
răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință
celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.
Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în
credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și
peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de
cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și
împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul
ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru
puțina voastră credință“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu
poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).
Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți
puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În
zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul,
mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în
Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă
copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin
păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi,
neascultători și răi.
De ne vom ruga cu
credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos
rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței
mele! Amin.
Sursă: Basilica
0 comments:
Trimiteți un comentariu