APOSTOLUL
Întru început
Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; ele
vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; ca un pe un
veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Şi căruia
dintre îngeri a zis Dumnezeu vreodată: «Şezi de-a dreapta Mea până când voi
pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale?». Îngerii oare nu sunt toţi
duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii
mântuirii?
Pentru
aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu
cumva să ne pierdem. Căci, dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri şi
orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire,
cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând
obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au
ascultat-o.
EVANGHELIA
MARCU 2, 1-12
În
vremea aceea, a intrat iarăşi Iisus în Capernaum după câteva zile şi s-a auzit
că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, că nu mai puteau încăpea
nici pe locul dinaintea uşii, iar Dândul le grăia cuvântul lui Dumnezeu. Şi au
venit la Dânsul aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inşi. Dar,
neputând ei să se apropie de Dânsul din pricina mulţimii, au desfăcut
acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură au coborât patul în care zăcea
slăbănogul. Atunci, văzând credinţa lor, Iisus a zis slăbănogului: fiule,
iartă-se ţie păcatele tale. Dar unii dintre cărturarii care erau acolo de faţă
cugetau în inimile lor: de ce grăieşte Acesta astfel de blasfemii? Cine poate
să ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu. Însă Iisus, cunoscând îndată cu
duhul Său că aşa gândeau ei în sinea lor, le-a zis: de ce cugetaţi acestea în
inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: iartî-se păcatele
tale, sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că Fiul
Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: ţie îţi
poruncesc: scoală-te ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată
şi, luându-şi patul, a ieşit afară înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi
preamăreau pe Dumnezeu, zicând: niciodată n-am văzut aşa ceva.
† Sebastian,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Vindecarea slăbănogului din Carpenaum sau
despre cum îmbolnăveşte păcatul trupul
„Dreptmăritori
creştini, în evanghelia de astăzi Mântuitorul Hristos, intrând într-o casă din
Capernaum, vindecă un paralizat. Patru oameni îl aduc pe o targă, iar El,
văzând credinţa lor, i-a zis aceluia: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt
păcatele tale!” Apoi urmează arhicunoscuta contestare din partea iudeilor:
„Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate ierta păcatele fără
numai unul Dumnezeu?” (Mc. 2, 7) Domnul Hristos, însă, nu intra în dispută cu
ei. Le arata numai semnul puterii Sale: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la
casa ta.” Ca să înţeleagă cu toţii „ca putere are Fiul Omului pe pământ a ierta
păcatele”, a tămăduit pe paralizat chiar în faţa lor.
Iubiţi
credincioşi,
Trei lucruri
aş vrea să subliniem astăzi, plecând de la această pericopă evanghelică. Întâi,
faptul că, văzând credinţa celor patru, a tămăduit Hristos pe paralizat. Ce
înseamnă aceasta? Aceasta ne încurajează pe noi să credem că putem cere de la
Dumnezeu iertare de păcate, sănătate, împlinirea bunelor cereri etc, şi pentru
cei ce nu sunt, pentru un motiv sau altul, împreună cu noi la rugăciune: pentru
cei de acasă, pentru cei aflaţi în nevoi, pentru cei din spitale, pentru cei
din închisori, pentru cei care nu pot sau nu vor să vină cu noi la biserică.
Putem să purtăm în sufletele noastre pe cei dragi ai noştri, vii sau adormiţi,
şi să-i „aducem” măcar în felul acesta la altar, cerând Bisericii să se roage
pentru ei: pentru cei care nu pot, pentru cei care nu ştiu şi pentru cei care
nu vor să se roage.
Evanghelia de
astăzi ne încredinţează că, dacă vom avea puţină dragoste faţă de aproapele şi
ne va pasă de sufletul lui, putem să-l aducem chiar şi în felul acesta înaintea
lui Dumnezeu, iar El, care căuta spre noi cu atâta iubire şi ne ascultă cu
atâta răbdare, priveşte cu bunăvoinţă spre rugăciunile noastre pentru ceilalţi.
Dacă ar căuta Domnul numai la vrednicia faptelor, nu s-ar mai mântui nimeni,
însă El caută şi la gândul nostru cel bun şi la intenţia noastră frumoasă, aşa
cum a căutat şi la intenţia şi la credinţa celor patru care l-au adus astăzi pe
paralizat. A primit gândul lor frumos, a căutat la jertfa lor şi a ascultat
rugăciunea lor tainică pe când îl purtau cu speranţă pe targă. S-a arătat
Dumnezeu „impresionat” de dorinţa lor sfântă şi n-a mai pretins paralizatului
nimic, ci i-a zis doar: „Iertate sunt păcatele tale!”
Al doilea
lucru demn de evidenţiat în evanghelia de astăzi ar putea fi sintetizat în
zicală populară: „unde dai şi unde crapă”. Cei patru l-au adus pe bolnav şi,
probabil, cei de faţă se aşteptau fie că Mântuitorul să facă cine ştie ce
preparate din plante sau medicamente şi să se aplece asupra lui ca un doctor
asupra bolnavului, fie să poarte cu paralizatul un dialog despre credinţa şi
vrednicia lui, ca o condiţie a vindecării. Ce a făcut însă Hristos, spre
surprinderea tuturor, şi chiar a noastră?
S-a adresat
paralizatului astfel: „Iertate sunt păcatele tale!” Ce înseamnă aceasta?
Simplu! Bolnavul paralizase din cauza păcatelor lui. Era paralizat trupeşte,
pentru păcatele sale, probabil sufleteşti. Iată ce legătură teribilă există
între suflet şi trup! Iată ce mult contează sănătatea sufletului pentru trup!
Vechii spuneau: „mens sana in corpore sano” (minte sănătoasă în corp sănătos),
iar noi am zice, adaptând această zicere la evanghelia de astăzi: „suflet
păcătos în trup neputincios”. Minunea săvârşită astăzi de Hristos ne atrage
atenţia că noi nu suntem numai trupuri. Nu suntem doar ceea ce se vede,
îndeobşte, ci suntem fiinţe întregi, cu trupuri, dar şi cu suflete, iar o
sănătate precară a sufletului, constând în păcate nemărturisite, deci neiertate
şi netămăduite, poate aduce până şi suferinţă fizică — paralizie în cazul
slăbănogului de astăzi.
Aşadar, să
avem grijă şi de sufletul nostru, după cum avem grijă de trup — pe care îl
spălăm, îl curăţim şi îl îmbrăcăm, fără însă a exagera ca doamnele, în special,
care se vopsesc şi se sulemenesc, într-o încercare disperată parcă de a-L
corija pe Dumnezeu Care, dragă Doamne, n-ar fi fost destul de inspirat atunci
când a creat femeia! Avem şi faţă de suflet la fel de multe datorii, ca faţă de
trup, dacă nu cumva mai multe… După cum, atunci când ne îmbolnăvim, mergem la
doctor, primim medicamente şi căutăm să respectăm cât mai strict prescripţiile
medicale, aşa trebuie să procedăm şi cu sufletul din noi, obstrucţionat, de
multe ori, de un trup care, parcă, se voieşte din ce în ce mai „independent” faţă
de suflet. Tot aşa ar trebui să alergăm şi la „Doctorul sufletelor noastre” şi
la duhovnic, pentru a ne îngriji „rănile” noastre sufleteşti, căci altfel se
distruge echilibrul sfânt dintre suflet şi trup, componente create de Dumnezeu
ca să trăiască împreună în armonie, să se completeze unul pe celălalt şi
împreună să ducă o viaţă sfântă, iar nu să se îmbolnăvească reciproc.
În fine, al
treilea lucru care merită subliniat astăzi este faptul că toate duminicile din
luna aceasta sunt consacrate unor vindecări. Am avut, acum două duminici,
vindecarea slugii sutaşului din Capernaum, duminica trecută vindecarea celor
doi demonizaţi din Gadara, astăzi s-a citit despre vindecarea paralizatului din
Capernaum, iar duminica viitoare vom asculta evanghelia privind vindecarea a
doi orbi şi un mut. Tot atâtea prilejuri pentru noi să ne întrebăm, pe de o
parte, cum de au fost oamenii din vremea Mântuitorului atât de necredincioşi şi
de învârtoşaţi la inimă că, deşi martori ai atâtor minuni, să nu creadă,
totuşi, în El? Să-L considere, până la urmă, un mincinos şi un profet fals, şi
să-L răstignească pe cruce? Sau, altceva! Ne putem întreba, potrivit logicii
omului de astăzi: cum de nu „a abuzat” Mântuitorul Hristos de această putere a
facerii de minuni? Poate tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă
Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas, în fiecare cetate,
pretutindeni, ar fi înţeles necredinciosul iudeu din vremea Sa că are de-a face
cu Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…
Mântuitorul
Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem cu toţii doar în
situaţiile în care se impunea să fie înfăptuite acestea. Aşa, spre exemplu, a
înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei [Lc. 8, 41-56],
iar pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc. 7,
12-14) şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau
îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce oare, de vreme ce un
calcul simplu — dar „ieftin” şi fals — ne-ar putea determina să credem că
minunile multe i-ar fi asigurat „succesul sigur” lui Hristos? Ei bine, Domnul
n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni ca să ne înveţe, în primul
rând, pe noi, smerenia. Apoi, să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile nu
trebuie „afişate” sau „aruncate porcilor” (Mt. 7,6), ci păstrate cu sfinţenie
şi discreţie, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ ca să
nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase,
dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi
discreţie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea
să le smulgă de la noi.
Dragii mei,
Aşa trebuie să
fie şi viaţa noastră în Hristos! Să-i purtăm permanent în inimile noastre, în
rugăciune sfântă, şi pe ceilalţi — pentru că Dumnezeu nu ne-a creat ca indivizi
egoişti, ci pentru relaţie de iubire cu El şi cu aproapele — făcându-ne,
astfel, datoria de buni creştini faţă de El şi faţă de toţi cei din jurul
nostru!
Apoi, să luăm
aminte că nu suntem numai trup, ci să dăm şi sufletului atenţia şi importanţa
spirituală care i se cuvin, şi acestea toate întru smerenie, discreţie sfântă
şi frica de Dumnezeu. Să ne binecuvânteze Domnul, aşadar, că aceste adevăruri
şi învăţături să le punem la inimă şi în practica vieţii noastre, ca să fim
credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a dat pildă El Însuşi: întru smerenie şi
discreţie, întru sfinţenie şi slujire deplină în viaţa aceasta şi în viaţa de
dincolo, Amin!”
(din: † Sebastian,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina,
2011)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu