Purtătorii de biruinţă de la Fântâna Albă

 

Troiţa ridicată la Mănăstirea Putna, în anul 2011, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

După semnarea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Numeroşi români bucovineni au fost arestaţi, omorâţi, deportaţi, bisericile au început să fie închise, proprietăţile confiscate, aşa încât multe familii au început să treacă noua graniţă şi să vină în România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Igeşti, Crasna, Ciudei, Budineţ, Cireşul, Crăsnişoara Veche, Crăsnişoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordăneşti au plecat către România, fiind decişi mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane şi steaguri albe, arătând că nu doresc să facă nici un rău, ci doresc libertatea. Ajunşi în apropierea graniţei au fost întâmpinaţi cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniţii rămaşi în viaţă au fost aruncaţi împreună cu cei morţi în gropi comune. Cei care au reuşit să fugă au fost căutaţi în împrejurimi, astfel încât foarte puţini participanţi au rămas în viaţă. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supravieţuind deportării.

Din punctul de vedere al statului, pentru care sunt importante drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, această zi este o zi a victimelor. Din punct de vedere duhovnicesc, aceasta este o zi a victoriei. Cei care s-au îndreptat atunci spre graniţa cu România au urmat un drum mucenicesc, cu scopul de a-şi păstra firea românească. Fire care, pentru ei, era o fire creştinească, ortodoxă în gândire şi trăire. Ca şi în alte tragedii colective, doar Dumnezeu ştie starea sufletească a fiecăruia dintre cei care au trecut atunci din această viaţă. Însă avem certitudinea că între cei de acolo s-au aflat suflete alese. Dacă la Revoluţia din decembrie 1989 s-a strigat „Vom muri şi vom fi liberi!“, acelaşi strigăt, acelaşi gând profund duhovnicesc, i-a însufleţit şi pe cei care pe 1 aprilie 1941 şi-au căutat libertatea lepădându-se de ceea ce era pământesc. Ei şi-au lăsat acasă toată avuţia, au plecat să treacă graniţa aşa cum erau, cu un singur rând de haine pe ei. O lepădare de lumesc pe care Dumnezeu a primit-o şi pentru care i-a învrednicit de cununa martiriului.

Pentru a vedea mai clar, dincolo de dimensiunea politică, dimensiunea duhovnicească a ceea ce s-a întâmplat atunci, iată ce îi spune o ţărancă simplă, Veronica Amariei, celebrului general sovietic Jukow: „Eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa. Noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem, ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăim creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.“

Reacţia oamenilor, povestită de supravieţuitori când a început focul, este şi ea relevantă: „Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: «Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia, de sabie va pieri», Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»“.

Ecaterina Suceveanu îşi aminteşte de vărul ei, Constantin: „Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat“. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. „Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre.“

Ce s-a întâmplat la Fântâna Albă este o durere a neamului nostru. Durere pe care cu toţii ar trebui să o simţim, dacă suntem români. Pentru a ne aminti de aceşti eroi, s-a ridicat pe aleea Mănăstirii Putna o troiţă, unde oricând putem pune o floare şi o lumânare. O floare a recunoştinţei şi o lumânare ca lumină pentru sufletele celor de atunci. (Protos. Dosoftei Dijmărescu, Mănăstirea Putna)

Sursă: Ziarul Lumina