 |
| Foto: Sergey Fandikov (OrthPhoto) |
„Atât de încăpăţânat este omul! Nu vrea să
deschidă… Deşi înţelege că se va izbăvi de iad şi va scăpa de acel chin, totuşi
nu o face”.
Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului!
Să vă relatez o întâmplare din anii
copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut
undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea
și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama,
m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că
sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când
s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat
înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de
cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să
scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o
asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO.
Va fi sfâșiat.
Va fi mușcat și sfâșiat, fiindcă fortăreața nu
se predă ușor.
În funcție de cunoștințele și însușirile pe
care le are cineva, va aduce argumente pentru a se convinge pe sine și pentru a
se amăgi pe sine, firește, chiar și spre pieirea lui, spre nimicirea lui.
Așadar, când sosește acest ceas critic,
oricâtă dispoziție ar avea cineva să asculte, nu va asculta. Puțini sunt aceia
care, cu simplitate și cu lipsă de viclenie, pot spune: ,,Așa să fie, așa să
fie” și înaintează spre sfințenie.
Mulți suferă și îi fac și pe alții să sufere.
Dar după cum a spus apostolul Pavel: „Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus
Hristos”.
Da, prin Iisus Hristos, în cele din urmă,
toate se vor rezolva, toate se vor rândui.
Unul din dușmanii de seamă ai nevoitorului pe
calea mântuirii este EGO-ul, iubirea de sine. Este cea mai feroce luptă ce
poate fi dusă. Aici găsește punct de sprijin diavolul și nișe prin care să
poată pătrunde in inima omului. Diavolul este un duh spurcat care crește pe
măsură ce noi îl hrănim, noi îi dăm „pâinea cea de toate zilele”, noi îl facem
în stare să ne stăpânescă – și mai ales prin iubirea de sine.
Sufletul nostru este o fortăreață de
necucerit
Delicatețea Harului și încăpățânarea
noastră
În adânc, sufletul este o fortăreață de
necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreața
rămâne necucerită, pentru că poarta nu se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se
deschide pe dinăuntru, Harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu o forțeze.
Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică.
Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze
porți, ci să aştepte, să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe
dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru.Posibilitatea să deschidă
poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă.
Îi este teamă să o deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care
așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este cerul care
așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui!
Atât de încăpățânat este omul! Nu vrea să
deschidă. Sărmane sunt aceste suflete! Și sunt multe care fac așa. Veșnic –
pomenitul Aspiotis spune despre tipul melancolic, despre cineva care are o
formă gravă de melancolie, spune că melancolicul simte că trăiește în iad și
înțelege că dacă vrea să iasă din iad, va intra într-o nouă stare. Deși
înțelege că se va izbăvi de iad și va scăpa de acel chin, totuși nu o face. (…)
Lasă-te liber în mâinile lui Dumnezeu
Starea patologică are o mare forță și de
aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea
răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să
conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau
lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a
dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit
Belgia și de acolo au mers în Franța.
Uneori este nevoie ca omul să nu meargă
împotriva curentului. Acum vorbesc despre oamenii bolnavi, dar și în general.
Omul poate să vadă ca ființă rațională, că acest lucru este împotriva lui
Dumnezeu. Să vadă și să recunoască. Nu poate înlătura, dar poate vedea, poate
recunoaște și spune către Dumnezeu: „Doamne, fă Tu cum este mai bine. Cât
despre mine…!” și să meargă mai departe. Astfel, sufletul se va izbăvi și se va
lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu știe cum să iconomisească.
De aceea, cred că bolnavii care pot avea
dispoziția să facă așa, desigur, ajutați și sprijiniți de cineva, se izbăvesc.
Nu numai că scapă, dar își dau seama cât de cumplită, cât de amară este
închiderea în iad. Devin mai însetați de Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu și mai
mult.
Iar când se vor îndulci puțin de Dumnezeu,
nu-i va putea întoarce înapoi nimeni, cu nici un chip.
Stările bonăvicioase sunt o extremă, sunt
realități intense care-l ajută pe om să vadă realitatea. Fiecare om este așa în
adâncul sufletului său. Crede că nu i se dă atenție, că este nedeptățit și face
precum copilul încăpățânat care stă într-un colț și plânge.
De ce plângi? De ce te vaiți? Lasă-ți sinele
liber în mâinile lui Dumnezeu.
Dar acest „lasă-ți sinele tău” este moarte.
Ce înseamnă moartea?
Înseamnă să te lepezi de sinele tău, să nu
mai păstrezi nimic.
Este singurul lucru bun pe care-l are de
făcut orice om supus căderii.
Oricine se trage din Adam este supus căderii.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea,
Editura Bizantină, 2009)
Sursă: Psihoterapia Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu