Procedura dramatică de revenire asupra unui avort are ca rezultat naşterea unui copil sănătos

Î​n unele state din SUA avortul este legal în toate cele 9 luni de sarcină. Avortarea copiilor care sunt mai mari de 6 luni presupune mai multe etape și durează 2-3 zile. Mai jos este prezentat cazul minunat al unei mame din SUA care a început proce​dura de avort iar apoi s-a răzgândit și copilul ei, o fetiță, Claire, a fost salvat. Aceast lucru a fost posibil datorită implicării tenace a câtorva consilieri pro-viață de la un centru de consiliere pentru femeile în criză de sarcină.

articol semnat de Peter J. Smith, LifeSiteNews

LAS VEGAS, 1 martie 2010 – Totul este bine când sfârşeşte cu bine. Pentru consilierii pro-viaţă, naşterea bebeluşei Claire a fost un sfârşit minunat pentru cea mai dramatică operaţiune de salvare pro-viata, dovedind astfel încă o dovadă că, în anumite cazuri, se poate reveni cu succes asupra unei încercări de avort făcut la un termen avansat.

Acum câteva luni, Jamie Stout, o tânără femeie în jurul vârstei de 30 de ani, dependentă de droguri şi incapabilă să se îngrijească de fiica ei de 10 ani, a decis să facă o întrerupere de sarcină aflată în a 20-a săptămână.

Avortul în cazul unei sarcini într-un termen înaintat durează între două până la trei zile, astfel că procedura era tocmai în curs de desfăşurare atunci când doi consilieri pro-viaţă pentru criză de sarcină, de la clinica First Choice (Prima Alegere) din Las Vegas, au reuşit să intre în legătură cu Jamie şi s-o convingă că încă mai are la dispoziţie un interval de timp care îi dă ocazia să oprească moartea copilului ei. Cei doi erau directoarea executivă, Pam Caylor, şi doctoriţa Maria Cortopasso.

După cinci ore şi jumătate de luptă dramatică, un doctor de la camera de urgenţă a reuşit, în sfârşit, să îndepărteze toate bucăţile de laminaria pe care doctorul de avorturi le introdusese în cervixul lui Jamie pentru dilatarea şi provocarea travaliului.

Cu toate că şansele de a pierde sarcina erau foarte mari, Jamie a adus-o pe lume, după cincisprezece săptămâni, pe fetiţa ei, Claire Stout, născută cu câteva săptămâni înainte de termen, dar care era sănătoasă şi cântărea 2,3 kg şi avea o lungime de cca. 46 cm.

Pam Caylor a stat de vorbă cu LifeSiteNews despre salvarea şi naşterea bebeluşei Claire, spunând că a fost un lucru „minunat” să asiste la completa trasnformare a familiei – a lui Jamie, soţului ei şi a celeilalte fiice.

Centrul pentru criza de sarcină, First Choice, oferă servicii pentru circa 400 de femei pe lună, cliente noi, şi a ajutat la salvarea a peste 7.000 de bebeluşi în ultimii cinci ani, devenind astfel unul dintre cele mai solicitate pe plan naţional.

„A fost minunat să vezi această transformare pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa lor, în numai câteva ore, familia schimbându-şi complet poziţia, trecând de la aceea că avortul trebuie făcut la cea de bucurie produsă de venirea acestui copil”, a spus Caylor, adăugând că ei au trecut de la „nu ştim de când este un bebeluş” la viziunea clară că viaţa începe într-adevăr în momentul concepţiei.

„Aceasta este o familie cu totul deosebită”, a continuat Caylor. „Tatăl a spus la două zile după ce procedură de avort a fost anulată: „Pam, aceasta nu este decât opera lui Dumnezeu.”

Caylor a împărtăşit reporterilor de la LSN câteva cuvinte din cele spuse de Jamie: „Mulţumesc, Doamne, pentru că ne iubeşti! Claire este minunat de frumoasă! Promitem să avem mare grijă de ea. Cu drag, Familia Stout”

Consiliera a dezvăluit faptul că, la început, familia Stout nu avea bani ca să-şi permită avortul, până în ultima clipă, când cineva s-a oferit să le împrumute banii: un eveniment pe care familia Stout l-a socotit a fi „răspunsul lui Dumnezeu” şi i-a făcut să întreprindă demersurile pentru avort. Cu toate acestea, a spus Caylor: „chiar şi acea persoană şi-a schimbat sentimentele într-o oarecare măsură”.

O relaţie strânsă există acum între familia Stout şi Caylor. De fapt, Caylor a fost a doua persoană pe care Jamie a sunat-o, după Marina Cortopassi, pentru a-i da de ştire că i s-a rupt apa.

„Bebeluşa este un dar de la Dumnezeu şi intenţia lui Dumnezeu cu acest copil este să aducă o schimbare de 180 de grade”, a spus ea. „Pentru că, atunci când această mamă se uită la faţa acestui copil, dintr-o dată  au o nouă şansă în viaţă, o nouă responsabilitate şi o nouă motivaţie care să-i determine să-şi pună viaţa în ordine.”

Caylor a spus că este evident că lui Jamie Stout i s-a oferit şansa să înceapă o nouă viaţă: ea este acum absolut curată de droguri şi hotărâtă să nu se mai întoarcă la acest stil de viaţă. „Acest copil o motivează să-şi schimbe total modul de viaţă”.

Caylor a aflat că este posibil să se revină asupra avorturilor în cazul sarcinilor aflate în termene înaintate, la o conferinţă organizată cu câţiva ani în urmă de Naţional Institute for Family Life Advocates – o instituţie cu funcţii legale şi medicale care reuneşte centrele de criză de sarcină. Caylor a asistat la o prezentare medicală împreună cu asistenta ei medicală, în cursul căreia doctorul pro-viaţă a depus mărturie şi a arătat fotografia unui copil de doi ani pe care l-a salvat prin revenirea cu succes asupra unui avort la termen avansat.

Între timp, însă, ea a aflat că unele clinici injectează inima bebeluşului cu o otravă, astfel încât nu se mai poate interveni pentru salvarea copilului. În cazul lui Jamie, Caylor şi Cortopassi nu erau sigure dacă se efectuase această procedură. Dacă bebeluşul era mort, Jamie ar fi trebuit să ducă avortul până la capăt.

Doctorul de la camera de urgenţă a făcut rost de un ecograf mobil, pentru a se asigura că bebeluşul este încă în viaţă. Caylor a descris examenul cu ultrasunete: „Bebeluşul se uită în sus, bebeluşul se întoarce, aşa că ştim că inima îi bate şi apoi.... doctorul a găsit bătaia inimii.”

„Jamie a fost extraordinară în toată această perioadă, pentru că ea a fost cea care a stat liniştită,” a spus Caylor. Deşi, atât doctorul, cât şi asistenta lui considerau că Jamie are şanse de 75-85% de a naşte un bebeluş mort, Caylor a descris-o pe Jamie ca fiind fericită că a renunţat la avort, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, indiferent de rezultatul final. „Aceasta este aceeaşi fată care, cu două ore şi jumătate mai devreme era în clinica de avort unde i s-a introdus laminaria pentru uciderea bebeluşului ei de 20 de săptămâni.”

„Ea spunea: „Sunt liniştită. Să se întâmple ce o vrea Dumnezeu", a continuat Caylor, „şi eu îmi ziceam: „Dumnezeu nu ne-a lăsat să mergem atât de departe, numai ca să pierdem copilul.’”

Caylor a spus că, pentru consilierii pro-viaţă, lecţia pe care trebuie s-o înveţe din povestea bebeluşei Claire este că, atunci când se pune problema revenirii asupra unui avort la termen avansat, „primul lucru este să ştiţi că revenirea este posibilă; al doilea – educaţi-vă; al treilea – găsiţi doctori în comunitate care să intervină atunci când se iveşte o asemenea situaţie şi care o vor accepta pe clientă.”

Traducere de Cristina Mitrovici

 Sursă: LifeSiteNews

Învăţături despre bine şi rău: „Să nu ne comparăm pe noi cu ceilalţi"-Arhim. Simeon Kraiopoulos

foto: Peter K.,(OrthoPhoto) 

Să nu ne lăsăm influenţaţi de lucrurile pe care le simţim. Nu sunt atât de înfricoşătoare precum le simţim noi. Să nu ne înspăimântăm, să nu intrăm în panică, să nu ne comparăm pe noi cu ceilalţi şi să dăm naştere la stări şi mai rele.

În vremurile de demult oamenii nu intrau în concurenţă cum se întâmplă astăzi. Nu exista motiv de concurentă. Nu se crea complexul de inferioritate. Astăzi omul se simte imediat inferior: „ei au fost aleşi, eu nu am fost ales; ei au reuşit, eu nu am reuşit!". Din câte îmi aduc eu aminte, acest lucru nu exista sau dacă exista, se manifestă într-o măsură foarte mică.

Astăzi nu se mai întâmplă aşa, tocmai pentru că omul vede problemele lui în raport cu ceilalţi. Ce vor spune ceilalţi? Cum vor reacţiona ceilalţi? Cum va rezista? Cum se va compara cu ei? Şi viaţa devine un martiriu, tocmai pentru că trăim într-o epocă în care duhul acesta ne influenţează pe toţi. Aşadar, de ce să nu încercăm să rămânem neinfluenţaţi?

Ştiţi cât de liniştiţi suntem noi, cei care nu suntem influenţaţi, cei care nu ne comparăm cu alţii şi nu concurăm cu nimeni? La clerici şi la monahi există acest duh.

De ce n-ar lua cineva astfel viaţa? Omul ia viaţa astfel, când nu se pierde în realitatea vieţii pământeşti, ci vede viaţa pământească ca pe ceva inclus în veşnicie. Existăm pentru puţin în lumea aceasta, pentru a câştiga veşnicia. Atunci când nu izbutim şi când lucrurile nu se aranjeaza cum ne aşteptam, nu este un eşec. Dar noi îl simţim aşa.

Am întâlnit mulţi oameni care au reuşit în viaţă, însă sunt trişti din alte motive, pe care ceilalţi nu le cunosc. Unii-mi spun din toată puterea sufletului: „Ah, părinte, nimeni nu se chinuieşte ca mine!". Se miră când eu le spun: „Pe toţi îi aud spunând aşa!". Toţi oamenii, fără excepţie, consideră că nimeni nu se chinuieşte mai mult decât ei. Toţi. Aceasta pentru că Dumnezeu a iconomisit ca fiecare să le trăiască pe ale sale. Dar să nu credeţi că ceilalţi nu au probleme. Au probleme identice, uneori chiar mai rele, după cum a iconomisit Dumnezeu pentru fiecare.

Sursă: Arhim. Simeon Kraiopoulos, „Sufletul meu, Temniţa mea", Editura Bizantină

Prin cele ce se văd.../ Peter K.-„Fiul meu"

Peter K., „Fiul meu" (OrthoPhoto)

Sfaturi pentru părinţi (1): Părintele Porfirie-Copiii au nevoie în primul rând de rugăciunea părinţilor

Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire. V-ați dat seama de roadele rugăciunii? Iubire în rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta folosește într-adevăr. Cu cât veți iubi pe copii cu iubire omenească - și aceasta este adeseori patologică – cu atât se vor încurca mai mult, cu atât purtarea lor va fi mai rea.

Însă, când iubirea dintre voi și către copii va fi creștină și sfântă, atunci nu veți întâmpina nici o greutate.

Sfințenia părinților îi mântuiește pe copii.

Pentru ca asta să se întâmple, trebuie ca harul Dumnezeiesc să lucreze în sufletele părinților. Nimeni nu se sfințește de unul singur. Același har dumnezeiesc va lumina, va încălzi și va da viață mai apoi sufletelor copiilor.

De multe ori telefonează și din străinătate și mă întreabă despre copii lor și despre alte lucruri.

Astăzi, de pildă, m-a sunat o mamă din Milano și m-a întrebat  cum să se poarte cu copiii ei. I-am spus:

„Să te rogi, atunci când trebuie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, și mai puține cuvinte să le spui celorlalți.”

Să nu devenim stânjenitori ci să ne rugăm tainic și apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredința lăuntric dacă este primit de ceilalți cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai în taină. Căci și prin a vorbi devenim stânjenitori și-i facem pe ceilalți să se împotrivească, și câteodată să se răzvrătească.

De aceea este mai bine să le spună cineva în chip tainic, în inima celorlalți, prin rugăciune tainică, decât în urechile lor.

Ascultă-mă: să te rogi, și apoi să vorbești. Așa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, și când vor crește, vor simți un fel de apăsare.

Să, preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbești prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuiești pe copii tăi așa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poți s-o  faci și pe asta, dar înainte de toate trebuie să-i vorbești de copii tăi lui Dumnezeu.

Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilașii. Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta , Te rog, luminează-i”. Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: „Oh, nu trebuia să o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!” Și aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieși dinlăuntrul lor.”

Acesta este lucrul desăvârșit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui... totul „în ureche”; la sfârșit devine un  soi de asuprire. Și, când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama și pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârșit: să grăiască iubirea cea în Hristos și sfințenia tatălui și a  mamei. Iradierea sfințeniei și nu cea a omeneștii strădanii îi face bine pe copii.

Când copiii sunt răniți și traumatizați de vreun lucru grav, să nu vă mirați că se împotrivesc și vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele  grele. Apoi se pocăiesc.

Însă, dacă voi vă enervați și o să vă mâniați, deveniți una cu cel viclean, iar acela își bate joc de toți.

                        Ne vorbește părintele Porfirie – Editura Egumenița

9 luni de sarcină condensate într-un filmuleţ de 2 minute

 

Armands Alps, originar din Riga, Letonia, şi-a fotografia soţia din clipa în care aceasta a făcut testul de sarcină, şi a aflat că sunt părinţi, şi până la momentul venirii pe lume a celui mai tânăr membru al familiei.

Filmul este similar cu un alt proiect de noua luni, intitulat „Introducing...”, despre cum s-a născut Amelie Amya.
 

"Cântec de nuntă"-melodie traditională românească, zona Neamţ

 

 

            Melodie tradiţională românească de nuntă din Moldova,  zona Neamț (la vioară Mihai Botofei)

Disputa dintre preotul catolic Frank Pavone, fondatorul asociaţiei Preoţi pentru Viaţă, şi senatoarea catolică Nancy Pelosi

În spațiul catolic există o serie întreagă de clerici și laici care se consideră fideli credinței catolice dar o contrazic public în diferite probleme sociale. Cel mai surprinzător este susținerea fermă a apartenenței la Biserica Catolică și, în același timp, susținerea fermă a avortului. 

Această atitudine este ilustrată cel mai bine de Nancy Pelosi, fosta președintă a Camerei Reprezentanților din SUA (cea mai înaltă funcție deținută de o femeie până în prezent în SUA ), mamă a cinci copii, care a votat constant pentru orice lege favorabilă dezvoltării avortului și împotriva oricărei legi care ar diminua numărul de avorturi ori promovarea lui în străinătate de către SUA. Aceeași atitudine contrară tradiției religioase de la care se revendică o are în privința normalizării și promovării homosexualității în SUA și în toată lumea.

 L​ipsa ei de bună credință este evidentă în modul în care a tratat scrisoarea pe care i-a adresat-o preotul catolic Frank Pavone, fondatorul organizației Preoți pentru Viață din SUA. Ignorând argumentele, ea a preferat atacul la persoană, numindu-l isteric și arogant pe autor.

articol semnat de John Jalsevac, LifeSiteNews, 25 iunie 2013

Fosta Preşedintă a Camerei Reprezentanţilor a SUA, Nancy Pelosi, a luat în derâdere scrisoarea prin care Părintele Frank Pavone, fondatorul Priest for Life (Preoţi pentru Viaţă), îi cere  auto-proclamatei catolice să renunţe la puternicele sale opinii în favoarea avortului.

În cadrul unui interviu din Think Progress, Pelosi afirmase că priveşte purtarea lui Pavone ca fiind una isterică, spunând: „Câtă aroganţă! E ca şi ceva antic, medieval.” Ea a adăugat că deşi înţelege ceea ce Biserica Catolică învaţă despre avort, „credinţa mea este alta faţă de poziţia lor”.

Părintele Pavone a formulat scrisoarea drept răspuns la comentariile recente ale lui Pelosi în care descrie subiectul avortului în ultimele luni de sarcină drept „teren sacru”. Ea a făcut aceste remarci ca şi răspuns la întrebarea unui reporter referitor la legea adoptată de Camera Repezentanţilor ce interzice avortul în ultimele luni de sarcină.

În timpul convorbirii, Pelosi s-a descris drept o „catolică practicantă şi respectuoasă”, dar şi-a exprimat opoziţia faţă de lege, zicând: „Aceasta nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu politica".

În scrisoarea lui, Pavone scrisese: „Dnă Pelosi, timp de decenii aţi mers prea departe trădând şi denaturând credinţa catolică precum şi responsabilităţile funcţiei publice. Ne-am săturat de asta. Ori vă îndepliniţi sarcinile ca un funcţionar public şi cetăţean catolic, ori aveţi onestitatea de a renunţa în mod oficial la ele."

În cadrul interviului cu Think Progress, Pelosi a pus accentul pe următoarele: „Credinţa mea e foarte profundă şi aşa a fost de-a lungul întregii mele vieţi. Îmi iubesc credinţa iar aceasta nu are nici o legătură cu oricine este el (părintele Frank Pavone)."

Ea a adăugat: „Pe când mă maturizam, Biserica m-a învăţat că orice persoană are o voinţă proprie şi are responsabilitatea de a trăi după un standard moral. Iar eu respect gândirea femeilor. Faptul, că acest preot crede că judecata lui ar trebui să fie şi judeca unei femei, mi se pare absolut ridicol. Dar, totuşi, aceasta este ceea ce afirmă ei."

Ea a spus că mai degrabă, faţă de ceea ce promovează Biserica Catolică, credinţa ei este: „Hristos este Mântuitorul meu, Biserica este Biserica Lui şi nu are nimic de-a face cu Priest for Life...”

Ea a concluzionat spunând că „nici nu ar lua în considerare" ce a scris părintele Pavone în scrisoarea lui. „A fost o remarcă foarte emoţională. Dacă ar fi fost mai intelectuală poate i-aş fi acordat atenţie. El a acţionat în mod isteric.”

Părintele Pavone o acuzase pe Pelosi că şi-ar fi „bătut joc de credinţa catolică şi de zecile de milioane de americani care se consideră „catolici practicanţi şi respectuoşi" şi care văd în uciderea copiilor - fie înăuntrul, fie în afară uterului - un fapt reprobabil".

„Oricare ar fi credinţa catolică pe care dvs. pretindeţi că o respectaţi şi practicaţi, nu este credinţa pe care o promovează Biserica Catolică", a scris acesta. „Şi vorbesc în numele a nenumăraţi catolici atunci când spun că e vremea să nu mai ziceţi că ar fi aşa."

Traducere: Hemcinschi Flavia-Maria

Sursă: LifeSiteNews

Cuvinte pentru tineri (XLIII): Căsătoria de probă, o soluţie?

Răspuns la scrisoarea unor tineri 

Părinte Florin,

Suntem doi studenţi, Andrei şi Alexandra. Suntem prieteni de un an. Ne-am hotărât ca după terminarea facultăţii să ne căsătorim şi dorim din toată inima să avem o familie fericită.

Avem colegi de liceu şi cunoscuţi care s-au căsătorit şi acum sunt deja la tribunal pentru divorţ. Noi nu vrem să ajungem în această situaţie, nu vrem să ne facem rău unul altuia, căci ne iubim. Printre studenţi circulă ideea că cea mai bună pregătire pentru căsătorie este „căsătoria de probă”. Noi am fost de acord că astfel ne vom cunoaşte mai bine şi ne vom pregăti pentru căsătorie. Dar bunica Alexandrei, care a avut grijă de ea când era mică şi pe care Alexandra o iubeşte foarte mult, ne-a spus că este un păcat foarte mare şi că nu ne va ajuta, nefiind plăcut lui Dumnezeu aşa ceva. După discuţia cu ea, Alexandra nu a mai fost aşa de hotărâtă ca înainte.

Între timp, bunica ei a murit şi, din respect pentru ea, Alexandra nu vrea să treacă peste cuvântul ei, deşi mai multe prietene i-au spus că nu se mai trăieşte astăzi „ca pe vremea bunicilor”. Ea a fost o femeie foarte bună şi credincioasă, dar concepţiile ei ni se par cam depăşite de vremurile noastre. Dar, totuşi, simţim cumva că este păcat să trăim împreună înainte de căsătorie. Ne este foarte greu să ne hotărâm ce să facem. Am dori să ne spuneţi de ce nu este de acord Biserica cu „căsătoria de probă”? Fără o astfel de probă, de unde ştim că ne vom înţelege atunci când ne vom căsători?

Vă mulţumim.

Andrei şi Alexandra

Dragii mei,

Mă bucură gândul vostru bun de a întemeia o familie nu pentru un an-doi, ci pentru toată viaţa. Cred că un om sincer, care doreşte să cunoască adevărul şi să trăiască în adevăr, va înţelege în ce măsură „căsătoria de probă” este într-adevăr căsătorie şi dacă ea este o probă necesară şi corectă pentru doi tineri care vor să se căsătorească.

A trăi împreună nu înseamnă numai împărţirea de către două trupuri a unei locuinţe, ci, în primul rând, o continuă relaţie între două suflete. Temelia cuvântului „te iubesc” este un simţământ adânc al sufletului nostru. El se exprimă prin cuvinte, prin dăruirea unei flori, prin răbdare, prin blândeţe, printr-o îmbrăţişare, prin multe fapte şi gesturi văzute. Dar, la rădăcina tuturor acestor gesturi, este un sentiment netrupesc, nevăzut, dar simţit cu toată fiinţa: dragostea.

Dacă de-a lungul căsătoriei soţii nu sporesc în dragoste unul faţă de altul, vieţuirea lor împreună nu-şi atinge rostul, ea este neroditoare. La fel se întâmplă dacă soţii nu sporesc în dragostea şi ajutorarea celorlalţi oameni. Pentru că Dumnezeu nu a lăsat ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie ceva închis, ci a rânduit ca prin această unire fiecare soţ să-şi deschidă persoana sa către celălalt şi către toţi oamenii. Soţii experimentează această deschidere în primul rând faţă de copii. Născând copii, ca rod al dragostei lor, părinţii intră într-o legătură foarte puternică de dragoste cu aceştia.

Dacă soţii rămân într-o dragoste egoistă, şi nu doresc să includă în dragostea lor pe copii şi pe ceilalţi oameni, însăşi dragostea lor se va răci. De ce? Pentru că egoismul, dorinţa de a a-mi fi bine numai mie, duce de fapt la o izolare a mea de ceilalţi şi la pustiire sufletească.

Există un aspect fundamental pe care nu vor să-l recunoască susţinătorii „probelor” înainte de căsătorie. Nu ştiu dacă aţi căutat o explicaţie a faptului că în trecut relaţiile trupeşti înainte de căsătorie erau considerate extrem de ruşinoase, nefireşti, iar acum ele sunt promovate insistent în spaţiul public. Cercetând istoria ideilor, vedem că revolta sexuală apare concomitent cu revolta împotriva lui Dumnezeu.

Citind scrierile marilor cunoscători de suflete care au fost sfinţii, aflăm explicaţia acestui fapt prin legătura dintre mândrie, necredinţă şi desfrânare. Când omul se mândreşte şi nu vrea să-L mai recunoască pe Dumnezeu ca Părinte al său, el alungă harul lui Dumnezeu şi cade în două mari păcate: necredinţa şi desfrânarea. În toată istoria omenirii epoca modernă este singura în care aceste două căderi de la dreapta vieţuire sunt considerate normale de cei mai mulţi dintre semenii noştri, iar practica religioasă este văzută doar ca un refugiu al oamenilor slabi. De aici, din căderea de la credinţă, se trage şi lipsa de înţelegere a ceea ce înseamnă prietenia şi căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Căsătoria, dragii mei, este un dar al lui Dumnezeu către om. Nu omul a inventat căsătoria, ci Dumnezeu, încă de la început, a făcut pe om „bărbat şi femeie” (Facere 1, 27). Creând primul om, pe Adam, Dumnezeu l-a creat spre a iubi, spre a fi în comuniune cu El şi cu alţi oameni. I-a dăruit apoi o soţie, creându-o pe Eva, întrucât „nu este bine să fie omul singur” (Facere 1, 18). De atunci începe această minune a existenţei omului în faţa căreia vă aflaţi şi voi acum: dăruirea reciprocă a soţilor în căsătorie.

„Nu există decât o singură suferinţă: a fi singur” a spus Paul Evdokimov în secolul XX, afirmând încă o dată acest adevăr constatat de noi toţi: cea mai mare suferinţă a omului este lipsa iubirii. Dacă vreţi să trăiţi frumos, şi scrisoarea voastră arată că vreţi aceasta, încercaţi să înţelegeţi căsătoria în profunzimea ei. Omul prins în goana după plăceri trupeşti se află într-o continuă zbatere, mulţumindu-şi mereu trupul şi deloc sufletul. Acest om ajunge apoi să uite chiar că el este, de fapt, un suflet. Iar sufletul infinit al omului nu îşi poate găsi împlinirea în materie. Relaţiile trupeşti sunt o expresie a dragostei care îi uneşte pe cei doi soţi. În afara căsătoriei, lipsind binecuvântarea lui Dumnezeu, aceste relaţii aduc multă vătămare.

Omul îşi află împlinirea doar în dragoste. Şi, pe măsură ce veţi spori în dragoste, veţi înţelege legătura profundă între dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni şi pe cea dintre dragoste şi Adevăr.

Astăzi, mulţi tineri trăiesc sub mirajul sloganurilor de tipul „decide singur”, „fă ce vrei”, „trăieşte clipa”, crezând că viaţa lor nu depinde de nimic exterior şi astfel îşi pun nădejdea doar în ei înşişi. Ei uită de Dumnezeu şi de cea mai profundă relaţie personală pe care o poate avea omul: comuniunea cu Dumnezeu. Îndrăgostindu-se, îşi pun nădejdea doar în sine şi în persoana iubită. Din nefericire, de multe ori Dumnezeu este exclus din această relaţie, iar legătura lor rămâne într-o existenţă orizontală, pierzând verticala. Această greşeală, tinerii nu o sesizează decât în momentul crizelor şi al despărţirii. Se întreabă de ce se ceartă şi au ajuns să se urască, ei, care s-au iubit atât de mult. De fapt, răspunsul este simplu: au încercat să vieţuiască asemenea unui trup fără suflet. Numai Dumnezeu poate cu adevărat să unească pe oameni.

Cât de uşor uită cei care susţin „căsătoria de probă” de faptul că noi suntem creaţi de Dumnezeu! Cine doreşte binele omului mai mult decât Dumnezeu?

Ştim fiecare, că, oricât ne-am strădui să iubim pe cineva, foarte greu ajungem să-l iubim desăvârşit. Şi nu vorbesc despre o dragoste de câteva luni la tinereţe, când omul îşi descoperă capacitatea de a iubi, ci de întreaga viaţă. Nici noi nu ne cunoaştem aşa de bine cum ne cunoaşte Dumnezeu! El ştie cel mai bine de ce avem nevoie. Şi dacă v-a purtat de grijă până astăzi, credeţi că este de folos să-I spuneţi acum: „de problema căsătoriei ne vom ocupa singuri, nu mai avem nevoie de Tine”?

V-aţi întrebat vreodată de ce iubeşte omul? Cine ne-a dat posibilitatea să iubim şi să creştem în iubire până la a ne da viaţa pentru persoana iubită?

Omul iubeşte pentru că Dumnezeu l-a făcut după chipul său, iar „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne dă viaţă şi ne ţine în viaţă! Iar împrospătarea dragostei pentru celălalt ne vine tot de la Dumnezeu. Nu vom putea să ne păstrăm hotărârea de a trăi până la moartea împreună cu celălalt, în dăruire şi iubire, dacă nu primim de la Dumnezeu puterea pentru aceasta.

Cât ne cunoaştem fiecare pe sine? Cum putem spune că ne potrivim cu altă persoană când noi nu ştim nici măcar cum va fi gândirea noastră peste câţiva ani? Aţi observat că în adolescenţă nu aţi mai gândit ca în copilărie, la tinereţe altele vă sunt gândurile decât la 16–17 ani. Peste ani, altele vor fi înţelegerile asupra lumii, mai bogate, mai nuanţate. Aşadar, verificarea capacităţii de a trăi o viaţă întreagă împreună nu poate fi dată de o perioadă de probă, oricât de lungă ar fi aceasta. Adevărata probă este acordul inimii şi al minţii noastre, când Dumnezeu ne dă să simţim din toată fiinţa: cu această persoană trebuie să mă căsătoresc. Pentru a nu fi înşelaţi în ceea ce simţim, este nevoie de o inimă cât mai curată, de rugăciune şi de sfatul duhovnicului.

Lipsa de credinţă în Dumnezeu şi în purtarea Lui de grijă au dus la „căsătoria de probă” şi acest mod de viaţă duce, la rândul lui, la scăderea credinţei. Deşi par asemănătoare, între căsătorie şi „căsătoria de probă” este o distanţă ca de la cer la pământ. Este distanţa dintre Taina Nunţii şi desfrânare, dintre sfinţenie şi păcat. Căsătoria uneşte pe soţi unul cu altul şi pe amândoi împreună cu Mântuitorul Hristos, iar desfrânarea desparte sufletele celor doi de Dumnezeu şi, apoi, ca o consecinţă, şi pe unul de celălalt.

Numai cine crede că nu are nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu în căsătorie va recurge la „căsătoria de probă”. Şi, din păcate, în loc să-şi clădească casa familiei pe piatra credinţei tinerii şi-o vor clădi pe „proba” făcută de ei. Se vor întreba mai târziu în viaţă de ce nu se mai înţeleg ca la început. De fapt, tocmai „perioada de probă”, neplăcută lui Dumnezeu, a pus o amprentă rea asupra căsniciei. Aşa cum au încercat să guste din roadele căsătoriei fără a se angaja în responsabilităţile ei, nici mai târziu nu au fost capabili să-şi asume responsabilitatea de soţi.

Nu risipiţi ceea ce puteţi dărui o singură dată în viaţă: fecioria. „Orice lucru bun începe cu Doamne ajută”, spune un proverb românesc. Nu începeţi drumul în doi în pat, ci la Biserică. Căci dacă nu vă veţi întemeia viaţa pe verticală, atunci orizontala, pământescul vor domina sufletele voastre şi nu veţi ajunge la împlinirea sufletească pe care v-o doriţi.

Poate vă veţi întreba: dar, totuşi, nu putem să facem nici un fel de probă pentru a vedea dacă ne potrivim? O probă obiectivă, dincolo de părerile şi sentimentele noastre de moment?

Ba da, puteţi. Alegeţi-vă un părinte duhovnic la care să vă spovediţi amândoi, căruia să-i puteţi dezvălui şi cele mai adânci cute ale sufletului, ca în faţa lui Dumnezeu. Dacă vă veţi duce la el cu credinţa că Dumnezeu va rândui ceea ce vă este de folos prin duhovnic, veţi primi sfat de la Dumnezeu. Iar aceasta nu numai o dată, ci în toată viaţa. Familiile care au duhovnic străbat greutăţile vieţii prin puterea lui Dumnezeu. Dar nu numai atât. Veţi înţelege de ce Biserica numeşte căsătoria Sfântă Taină. Veţi înţelege cum prin căsătorie omul se cunoaşte mai bine pe sine şi primeşte putere să iubească mai mult pe semenii săi şi pe Dumnezeu. Atât de mare este căsătoria încât Sfântul Pavel asemănă relaţia dintre soţ şi soţie cu relaţia dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserică. Dar drumul spre aceste preafrumoase înţelegeri şi trăiri trece mai întâi prin slujba Cununiei. Aici, coroniţele cu care se încununează cei doi miri şi îmbrăcămintea albă a miresei semnifică fecioria lor. Au biruit în lupta lor cu partea trupească a omului şi acum se angajează într-o nouă luptă: lupta cu sine însuşi pentru a iubi.

Dacă la capătul vieţii omul nu cunoaşte dragostea din Împărăţiei Cerurilor, pentru ce a trăit? Dacă soţii care şi-au dorit tot binele unul altuia nu intră în bucuria cea deplină şi veşnică, pentru ce s-au bucurat puţin şi trecător?

Aşa cum vă este drag să vă întâlniţi astăzi, vă doresc să vă fie mereu la fel, până la sfârşitul vieţii şi împreună să vă înfăţişaţi înaintea lui Hristos. Să nu uitaţi că Dumnezeu a instituit căsătoria în Eden şi a destinat-o Raiului!

Mă rog Bunului Dumnezeu să vă întărească pe calea Sa! Cu dragoste,

Părintele Florin

*

„Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficienţe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul, la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat si dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umana n-a fost distrusă. Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreuna cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat şi femeia la fel."

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

Sursă: Revista "Cuvinte către tineri"