Cuvinte pentru tineri (XLIII): Căsătoria de probă, o soluţie?

Răspuns la scrisoarea unor tineri 

Părinte Florin,

Suntem doi studenţi, Andrei şi Alexandra. Suntem prieteni de un an. Ne-am hotărât ca după terminarea facultăţii să ne căsătorim şi dorim din toată inima să avem o familie fericită.

Avem colegi de liceu şi cunoscuţi care s-au căsătorit şi acum sunt deja la tribunal pentru divorţ. Noi nu vrem să ajungem în această situaţie, nu vrem să ne facem rău unul altuia, căci ne iubim. Printre studenţi circulă ideea că cea mai bună pregătire pentru căsătorie este „căsătoria de probă”. Noi am fost de acord că astfel ne vom cunoaşte mai bine şi ne vom pregăti pentru căsătorie. Dar bunica Alexandrei, care a avut grijă de ea când era mică şi pe care Alexandra o iubeşte foarte mult, ne-a spus că este un păcat foarte mare şi că nu ne va ajuta, nefiind plăcut lui Dumnezeu aşa ceva. După discuţia cu ea, Alexandra nu a mai fost aşa de hotărâtă ca înainte.

Între timp, bunica ei a murit şi, din respect pentru ea, Alexandra nu vrea să treacă peste cuvântul ei, deşi mai multe prietene i-au spus că nu se mai trăieşte astăzi „ca pe vremea bunicilor”. Ea a fost o femeie foarte bună şi credincioasă, dar concepţiile ei ni se par cam depăşite de vremurile noastre. Dar, totuşi, simţim cumva că este păcat să trăim împreună înainte de căsătorie. Ne este foarte greu să ne hotărâm ce să facem. Am dori să ne spuneţi de ce nu este de acord Biserica cu „căsătoria de probă”? Fără o astfel de probă, de unde ştim că ne vom înţelege atunci când ne vom căsători?

Vă mulţumim.

Andrei şi Alexandra

Dragii mei,

Mă bucură gândul vostru bun de a întemeia o familie nu pentru un an-doi, ci pentru toată viaţa. Cred că un om sincer, care doreşte să cunoască adevărul şi să trăiască în adevăr, va înţelege în ce măsură „căsătoria de probă” este într-adevăr căsătorie şi dacă ea este o probă necesară şi corectă pentru doi tineri care vor să se căsătorească.

A trăi împreună nu înseamnă numai împărţirea de către două trupuri a unei locuinţe, ci, în primul rând, o continuă relaţie între două suflete. Temelia cuvântului „te iubesc” este un simţământ adânc al sufletului nostru. El se exprimă prin cuvinte, prin dăruirea unei flori, prin răbdare, prin blândeţe, printr-o îmbrăţişare, prin multe fapte şi gesturi văzute. Dar, la rădăcina tuturor acestor gesturi, este un sentiment netrupesc, nevăzut, dar simţit cu toată fiinţa: dragostea.

Dacă de-a lungul căsătoriei soţii nu sporesc în dragoste unul faţă de altul, vieţuirea lor împreună nu-şi atinge rostul, ea este neroditoare. La fel se întâmplă dacă soţii nu sporesc în dragostea şi ajutorarea celorlalţi oameni. Pentru că Dumnezeu nu a lăsat ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie ceva închis, ci a rânduit ca prin această unire fiecare soţ să-şi deschidă persoana sa către celălalt şi către toţi oamenii. Soţii experimentează această deschidere în primul rând faţă de copii. Născând copii, ca rod al dragostei lor, părinţii intră într-o legătură foarte puternică de dragoste cu aceştia.

Dacă soţii rămân într-o dragoste egoistă, şi nu doresc să includă în dragostea lor pe copii şi pe ceilalţi oameni, însăşi dragostea lor se va răci. De ce? Pentru că egoismul, dorinţa de a a-mi fi bine numai mie, duce de fapt la o izolare a mea de ceilalţi şi la pustiire sufletească.

Există un aspect fundamental pe care nu vor să-l recunoască susţinătorii „probelor” înainte de căsătorie. Nu ştiu dacă aţi căutat o explicaţie a faptului că în trecut relaţiile trupeşti înainte de căsătorie erau considerate extrem de ruşinoase, nefireşti, iar acum ele sunt promovate insistent în spaţiul public. Cercetând istoria ideilor, vedem că revolta sexuală apare concomitent cu revolta împotriva lui Dumnezeu.

Citind scrierile marilor cunoscători de suflete care au fost sfinţii, aflăm explicaţia acestui fapt prin legătura dintre mândrie, necredinţă şi desfrânare. Când omul se mândreşte şi nu vrea să-L mai recunoască pe Dumnezeu ca Părinte al său, el alungă harul lui Dumnezeu şi cade în două mari păcate: necredinţa şi desfrânarea. În toată istoria omenirii epoca modernă este singura în care aceste două căderi de la dreapta vieţuire sunt considerate normale de cei mai mulţi dintre semenii noştri, iar practica religioasă este văzută doar ca un refugiu al oamenilor slabi. De aici, din căderea de la credinţă, se trage şi lipsa de înţelegere a ceea ce înseamnă prietenia şi căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Căsătoria, dragii mei, este un dar al lui Dumnezeu către om. Nu omul a inventat căsătoria, ci Dumnezeu, încă de la început, a făcut pe om „bărbat şi femeie” (Facere 1, 27). Creând primul om, pe Adam, Dumnezeu l-a creat spre a iubi, spre a fi în comuniune cu El şi cu alţi oameni. I-a dăruit apoi o soţie, creându-o pe Eva, întrucât „nu este bine să fie omul singur” (Facere 1, 18). De atunci începe această minune a existenţei omului în faţa căreia vă aflaţi şi voi acum: dăruirea reciprocă a soţilor în căsătorie.

„Nu există decât o singură suferinţă: a fi singur” a spus Paul Evdokimov în secolul XX, afirmând încă o dată acest adevăr constatat de noi toţi: cea mai mare suferinţă a omului este lipsa iubirii. Dacă vreţi să trăiţi frumos, şi scrisoarea voastră arată că vreţi aceasta, încercaţi să înţelegeţi căsătoria în profunzimea ei. Omul prins în goana după plăceri trupeşti se află într-o continuă zbatere, mulţumindu-şi mereu trupul şi deloc sufletul. Acest om ajunge apoi să uite chiar că el este, de fapt, un suflet. Iar sufletul infinit al omului nu îşi poate găsi împlinirea în materie. Relaţiile trupeşti sunt o expresie a dragostei care îi uneşte pe cei doi soţi. În afara căsătoriei, lipsind binecuvântarea lui Dumnezeu, aceste relaţii aduc multă vătămare.

Omul îşi află împlinirea doar în dragoste. Şi, pe măsură ce veţi spori în dragoste, veţi înţelege legătura profundă între dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni şi pe cea dintre dragoste şi Adevăr.

Astăzi, mulţi tineri trăiesc sub mirajul sloganurilor de tipul „decide singur”, „fă ce vrei”, „trăieşte clipa”, crezând că viaţa lor nu depinde de nimic exterior şi astfel îşi pun nădejdea doar în ei înşişi. Ei uită de Dumnezeu şi de cea mai profundă relaţie personală pe care o poate avea omul: comuniunea cu Dumnezeu. Îndrăgostindu-se, îşi pun nădejdea doar în sine şi în persoana iubită. Din nefericire, de multe ori Dumnezeu este exclus din această relaţie, iar legătura lor rămâne într-o existenţă orizontală, pierzând verticala. Această greşeală, tinerii nu o sesizează decât în momentul crizelor şi al despărţirii. Se întreabă de ce se ceartă şi au ajuns să se urască, ei, care s-au iubit atât de mult. De fapt, răspunsul este simplu: au încercat să vieţuiască asemenea unui trup fără suflet. Numai Dumnezeu poate cu adevărat să unească pe oameni.

Cât de uşor uită cei care susţin „căsătoria de probă” de faptul că noi suntem creaţi de Dumnezeu! Cine doreşte binele omului mai mult decât Dumnezeu?

Ştim fiecare, că, oricât ne-am strădui să iubim pe cineva, foarte greu ajungem să-l iubim desăvârşit. Şi nu vorbesc despre o dragoste de câteva luni la tinereţe, când omul îşi descoperă capacitatea de a iubi, ci de întreaga viaţă. Nici noi nu ne cunoaştem aşa de bine cum ne cunoaşte Dumnezeu! El ştie cel mai bine de ce avem nevoie. Şi dacă v-a purtat de grijă până astăzi, credeţi că este de folos să-I spuneţi acum: „de problema căsătoriei ne vom ocupa singuri, nu mai avem nevoie de Tine”?

V-aţi întrebat vreodată de ce iubeşte omul? Cine ne-a dat posibilitatea să iubim şi să creştem în iubire până la a ne da viaţa pentru persoana iubită?

Omul iubeşte pentru că Dumnezeu l-a făcut după chipul său, iar „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne dă viaţă şi ne ţine în viaţă! Iar împrospătarea dragostei pentru celălalt ne vine tot de la Dumnezeu. Nu vom putea să ne păstrăm hotărârea de a trăi până la moartea împreună cu celălalt, în dăruire şi iubire, dacă nu primim de la Dumnezeu puterea pentru aceasta.

Cât ne cunoaştem fiecare pe sine? Cum putem spune că ne potrivim cu altă persoană când noi nu ştim nici măcar cum va fi gândirea noastră peste câţiva ani? Aţi observat că în adolescenţă nu aţi mai gândit ca în copilărie, la tinereţe altele vă sunt gândurile decât la 16–17 ani. Peste ani, altele vor fi înţelegerile asupra lumii, mai bogate, mai nuanţate. Aşadar, verificarea capacităţii de a trăi o viaţă întreagă împreună nu poate fi dată de o perioadă de probă, oricât de lungă ar fi aceasta. Adevărata probă este acordul inimii şi al minţii noastre, când Dumnezeu ne dă să simţim din toată fiinţa: cu această persoană trebuie să mă căsătoresc. Pentru a nu fi înşelaţi în ceea ce simţim, este nevoie de o inimă cât mai curată, de rugăciune şi de sfatul duhovnicului.

Lipsa de credinţă în Dumnezeu şi în purtarea Lui de grijă au dus la „căsătoria de probă” şi acest mod de viaţă duce, la rândul lui, la scăderea credinţei. Deşi par asemănătoare, între căsătorie şi „căsătoria de probă” este o distanţă ca de la cer la pământ. Este distanţa dintre Taina Nunţii şi desfrânare, dintre sfinţenie şi păcat. Căsătoria uneşte pe soţi unul cu altul şi pe amândoi împreună cu Mântuitorul Hristos, iar desfrânarea desparte sufletele celor doi de Dumnezeu şi, apoi, ca o consecinţă, şi pe unul de celălalt.

Numai cine crede că nu are nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu în căsătorie va recurge la „căsătoria de probă”. Şi, din păcate, în loc să-şi clădească casa familiei pe piatra credinţei tinerii şi-o vor clădi pe „proba” făcută de ei. Se vor întreba mai târziu în viaţă de ce nu se mai înţeleg ca la început. De fapt, tocmai „perioada de probă”, neplăcută lui Dumnezeu, a pus o amprentă rea asupra căsniciei. Aşa cum au încercat să guste din roadele căsătoriei fără a se angaja în responsabilităţile ei, nici mai târziu nu au fost capabili să-şi asume responsabilitatea de soţi.

Nu risipiţi ceea ce puteţi dărui o singură dată în viaţă: fecioria. „Orice lucru bun începe cu Doamne ajută”, spune un proverb românesc. Nu începeţi drumul în doi în pat, ci la Biserică. Căci dacă nu vă veţi întemeia viaţa pe verticală, atunci orizontala, pământescul vor domina sufletele voastre şi nu veţi ajunge la împlinirea sufletească pe care v-o doriţi.

Poate vă veţi întreba: dar, totuşi, nu putem să facem nici un fel de probă pentru a vedea dacă ne potrivim? O probă obiectivă, dincolo de părerile şi sentimentele noastre de moment?

Ba da, puteţi. Alegeţi-vă un părinte duhovnic la care să vă spovediţi amândoi, căruia să-i puteţi dezvălui şi cele mai adânci cute ale sufletului, ca în faţa lui Dumnezeu. Dacă vă veţi duce la el cu credinţa că Dumnezeu va rândui ceea ce vă este de folos prin duhovnic, veţi primi sfat de la Dumnezeu. Iar aceasta nu numai o dată, ci în toată viaţa. Familiile care au duhovnic străbat greutăţile vieţii prin puterea lui Dumnezeu. Dar nu numai atât. Veţi înţelege de ce Biserica numeşte căsătoria Sfântă Taină. Veţi înţelege cum prin căsătorie omul se cunoaşte mai bine pe sine şi primeşte putere să iubească mai mult pe semenii săi şi pe Dumnezeu. Atât de mare este căsătoria încât Sfântul Pavel asemănă relaţia dintre soţ şi soţie cu relaţia dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserică. Dar drumul spre aceste preafrumoase înţelegeri şi trăiri trece mai întâi prin slujba Cununiei. Aici, coroniţele cu care se încununează cei doi miri şi îmbrăcămintea albă a miresei semnifică fecioria lor. Au biruit în lupta lor cu partea trupească a omului şi acum se angajează într-o nouă luptă: lupta cu sine însuşi pentru a iubi.

Dacă la capătul vieţii omul nu cunoaşte dragostea din Împărăţiei Cerurilor, pentru ce a trăit? Dacă soţii care şi-au dorit tot binele unul altuia nu intră în bucuria cea deplină şi veşnică, pentru ce s-au bucurat puţin şi trecător?

Aşa cum vă este drag să vă întâlniţi astăzi, vă doresc să vă fie mereu la fel, până la sfârşitul vieţii şi împreună să vă înfăţişaţi înaintea lui Hristos. Să nu uitaţi că Dumnezeu a instituit căsătoria în Eden şi a destinat-o Raiului!

Mă rog Bunului Dumnezeu să vă întărească pe calea Sa! Cu dragoste,

Părintele Florin

*

„Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficienţe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul, la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat si dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umana n-a fost distrusă. Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreuna cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat şi femeia la fel."

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

Sursă: Revista "Cuvinte către tineri"

Loredana: "Nu am de gând să opresc naşterea de prunci, e mijlocul prin care Domnul ne trimite binecuvântările Sale"

Crescusem de mică cu ideea că trebuie să ajung fată la altar, pentru a putea să port voalul de mireasă pe faţă. Acesta era visul meu! Prin darul lui Dumnezeu s-a împlinit. Şi iată că atunci când majoritatea fetelor au alte preocupări eu eram deja soţie. Atunci nici nu aveam idee de ce înseamnă căsătoria! Îmi doream doar să am o familie liniştită, unde să îi pot sluji Domnului. Am întâlnit un bărbat minunat, care mi-a fost mereu alături de atunci şi până acum. Eram aproape un copil când m-am căsătorit.

Aveam aproape 17 ani. Am pornit amândoi la drum. Săraci, doar cu haina de pe noi. Ne mutam ca păsările, din chirie în chirie. Eu eram la şcoală (cu complicitatea unor preoţi, făceam seminarul teologic la zi - dacă s-ar fi aflat că eram măritată, m-ar fi exmatriculat). Ni s-a spus că pentru binele nostru era bine să amânăm naşterea de prunci. O perioadă relativ scurtă am făcut-o. Apoi am decis că prea mult îmi doresc copii şi nu mai vreau să mă feresc în nici un fel (mergeam doar pe metode naturale). Şi culmea, în ciuda faptului că nu ne mai feream pruncii nu veneau. "E pedeapsa lui Dumnezeu pentru că ne-am ferit, îmi ziceam."

Mama mă necăjea: "Vezi, din cauză că îţi doreşti aşa tare copii nu o să-i ai". Vorbele ei ma strângeau la inimă. Dar nu mi-am pierdut nădejdea. Şi iată, când eram în ultimul an şi mă pregăteam de bac am rămas însărcinată. Iar la bac aveam vreo 4 luni jumate de sarcină. Bucurie fără margini... bucuria Învierii - Anastasia.

Aşa a început povestea...

La două luni, deoarece am înţărcat-o foarte repede ne-am reluat viaţa conjugală. Rezultatul a fost că peste alte nouă luni ne strângeam al doilea bebeluş în braţe. Băieţelul atât de dorit, cinstitorul de Dumnezeu - Timotei.

Apoi la un an şi patru luni diferenţa a venit Andrei. După aproape patru ani, a venit un alt dar a lui Dumnezeu - Matei.

Sună frumos, nu?

Dacă nu ar fi fost aşa greu, probabil că nu ar fi sunat aşa frumos.

Am făcut facultatea în paralel cu venirea pruncilor. Astfel, anii de studenţie îi socoteam în numărarea pruncilor: în primul an primul, în al doilea - cel de-al doilea iar în ultimul an - Andrei, cel de-al treilea.

Pe Andrei l-am născut în plină sesiune de iarnă... aşadar eram lăuză de 3 zile când începuse sesiunea - unde să mă pot duce la examene? Aşadar, în sesiunea din vară aveam două sesiuni în una, două restanțe şi examenul de licenţă. Nu ştiu ce minune s-a petrecut atunci, dar am luat toate examenele, mi-am făcut şi licenţa şi am luat şi licenţa!

Am trecut prin greutăţi financiare foarte mari. Trăiam doar din salariul soţului. Eu eram la şcoli şi apoi au început să tot vina copiii. La un moment dat, nu ne-am mai putut permite chiria în oraş. Aşadar ne-am mutat la ţară, la 110 km de oraş. E impropriu zis ne-am mutat, deoarece eu stăteam singură la sat cu cei doi copilaşi iar soţul făcea naveta, sau de multe ori dormea în oraş pe la cine apuca. El acolo avea serviciul...

Am cunoscut un an singurătatea. Făceam focul, aduceam lemne, aduceam apă, îngrijeam doi copii. Atunci am rămas însărcinată cu al treilea. Aşadar venirea frigului m-a prins cu burtica mare şi cărând lemne, pentru a întreţine căldura în gospodărie. Efortul susţinut mi-au cauzat probleme cu sarcina. În aceeaşi perioadă, soţul meu se îmbolnăvise şi a stat internat trei săptămâni. Copiii s-au îmbolnăvit şi ei (apăruseră bube). Aşa m-am pornit cu burtica mare, un copil în braţe şi unul de mână pe tren să pot merge la doctorul din primul oraş. Apoi naveta cu copiii la spital, să îl vedem pe tati, să îl încurajăm şi să îi arătăm că îi suntem alături. Şi acum mă minunez de puterea pe care mi-a dăruit-o Domnul atunci.

Atunci a început să se deschidă sacul cu bunătăţile lui Dumnezeu. Eram însărcinată cu Andrei, când am primit un telefon de la nașul: "Mă, vă felicit. Bravo." Pentru ce?”, am întrebat mirată, știind că nu prea erau motive de felicitare. ”Am fost la primărie şi s-au făcut repartizările pentru ANL (Agentia Nationala pentru Locuințe). Sunteţi primii pe listă.”

"Îţi arde de glume? Noi de şase ani stăm pe lista de aşteptare şi mereu se legau de fiecare chichiţă ca să ne depuncteze." Dar iată că Domnul se îndurase de noi. Obţinusem o locuință ANL, în condiţiile în care 90% din vecini primiseră doar pe "cunoştinţe"! Şi noi aveam ”pile”, doar că sus, în ceruri.

Ne-am mutat apoi în acel bloc, un apartament frumos, călduros, luminos şi mai ales aveam biserica în care slujea soţul chiar peste drum! Toată lumea s-a minunat cum de s-au aranjat lucrurile aşa de bine.

Peste 3 ani, de la mutarea în noua casă a venit şi mezinul, Matei. Atunci s-a întâmplat din nou un lucru neobişnuit: un bătrânel, dornic de plată în cer, ne-a dăruit un teren lângă oraş, în valoare de 18.000 euro pentru a ne construi o căsuţă la copii! Aşa dar nici prin cap nu ne trecea. Cine a mai pomenit aşa ceva? Noi n-am fi avut niciodată atâţia bani, pentru a cumpăra acest teren.

Să nu va mai spun că atunci când eram îngrijorată că se terminau fructele, sau alimentele soţul veneau acasă încărcat cu fructe, mâncare, dulciuri. Deşi şi acum trăim tot dintr-un salariu, nu ne lipseşte nimic. Bani nu avem dar avem mâncare, haine, căldură. Iar dacă e ceva ce ne lipseşte, înseamnă că nu avem nevoie de el. Iar cel mai important e că ne avem unul pe altul. Avem două camere frumoase, dar noi 5 (copiii şi cu mine) ne cuibărim într-o cameră. Abia când adorm, îi ia tatăl lor şi îi duce în camera mare, ca să avem loc. E aşa mare bucuria de a dormi toţi împreună, chiar şi într-un spaţiu mic!

E minunat să ai o familie mare. E adevărat că e o jertfă mare. De dimineaţă până seară am ceva de lucru. Şi de multe ori e nevoie să las baltă treburile casei pentru a avea timp pentru ei: să îi ascult, să le vorbesc, să desenăm împreună, să citim poveşti sau pur şi simplu să ne jucăm. Soţul, prin natura profesiei e toată ziua plecat, iar noi suntem mai mereu singuri.

Bucuria aceasta s-a clădit pe sacrificii: am sacrificat o carieră care începuse extrem de promiţător, chiar înainte de a fi numită director de marketing (era o multinaţională cu filiale în 8 ţări). Dar nu îmi pare rău. Am sacrificat-o cu conştiinţa că cel mai bun lucru pe care pot să îl fac pe lumea asta e să mă ocup de copiii mei. E singura ascultare care îmi aduce bucurie.

Nu ştiu dacă voi mai avea copii. Ultimă sarcină am dus-o mai mereu în pat, cu contracţii încă din prima lună. Veneau femeile şi îmi făceau mâncare, că nu eram în stare să stau nici şezut. Am fost şi spitalizată cu tratament forţat pentru a putea susţine sarcina cât mai aproape de termen. Şi cu toate că eram extrem de îngrijorată de ultima naştere, riscând în proporţie de 95% să fac o hemoragie serioasă, medicul mă liniştea spunând să aducă aproape perfuzia cu sânge, s-a întâmplat exact acel 5%. Nu am sângerat nici un gram mai mult decât era firesc. Îngrijorarea mea era sporită, deoarece la naşterea celui de-al treilea avusem o hemoragie serioasă şi acel plăcut sentiment care te apuca înainte de somnul din care închizi ochii şi îi deschizi abia dincolo. Mereu am zis că nu mi-am încheiat misiunea aici, de aceea mi-a prelungit Domnul şederea.

Sunt întrebată dacă mai fac copii. Le răspund că nu ştiu. Îmi sunt aşa dragi. Dacă Domnul mă va considera vrednică, probabil îmi va mai da. De unde voi primi putere să îi cresc? Tot de la El. Trupul mi-i firav, neputincios. Sunt genul de om crescut "în laborator".

Nu am de gând să opresc naşterea de prunci, e mijlocul prin care Domnul ne trimite binecuvântările sale. Şi le simt în viaţa mea, zi de zi. Şi nu aş vrea să mă privez de ele.

Apoi îmi zic: "Loredana, oare ce va fi următorul? Dacă va ajunge preot şi numele tău va fi pomenit la Sfânta Proscomodie duminică de duminică? Dacă pentru rugăciunile lui, Domnul te va scoate din locul cel întunecat (în care mă rog din tot sufletul să nu ajungă nimeni)?"

Am zis mereu că modelul meu în viaţa mi-a fost soacra.

Închei cu un ultim cuvânt: "Dragii mei, nu opriţi naşterea de prunci! Că nu ştiţi pe cine opriţi de la izvorul vieţii şi câtă bucurie şi mângâiere vă poate aduce acel copil!"

Mă iertaţi că am lungit vorba atât,

Bucuria mântuirii tuturor!

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Învăţături despre bine şi rău: Să nu-L învinuim pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmplă în lume

Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

Sfântul Ioan Gură de Aur

De multă frământare e plină viaţa noastră! Plin de tulburări e veacul acesta! Dar nu ar fi aceasta greutate, iubiţii mei fraţi, că aceste tulburări şi aceste frământări, deşi putem să le facem mai blânde sau, dacă rămân aşa cum sunt, să le-ndurăm fără întristare, totuşi noi nu facem nici una, nici alta, ci stăm morocănoşi toată viaţa noastră. Unul se plânge că-i sărac, altul că-i bolnav; unul, de povara grijilor, altul, de întreţinerea casei; unul, de creşterea copiilor, altul, de lipsa de copii. Şi uită-te cât de mare e nesocotinţa! Nu ne plângem toţi de aceleaşi lucruri, ci de lucruri potrivnice.

Dacă lucrurile prin ele însele ar fi pricina plânsetelor noastre, ar trebui negreşit să nu ne plângem de lucruri potrivnice: dacă sărăcia e un rău de neîndurat, ar trebui ca bogatul să nu fie niciodată trist; dacă lipsa de copii e un rău, ar trebui ca cel cu mulţi copii pururea să se bucure; iarăşi, dacă e o fericire să stai în fruntea treburilor statului, dacă e o fericire să fii înconjurat de cinste şi să ai mulţi oameni sub stăpânirea ta, ar trebui ca cel care duce o viaţă modestă şi smerită să fie urât şi ocolit de toţi. Dar aşa, când vedem că se plâng deopotrivă şi bogaţii, şi săracii, iar de multe ori bogatul se plânge mai mult decât săracul, când vedem că se bucură şi marii dregători, şi supuşii lor, şi tatăl cu mulţi copii, şi cel care n-are niciunul, să nu învinuim lucrurile de neorânduiala din lume, ci pe oamenii care nu se pot sluji de lucruri cum trebuie, ca să poată scăpa de tristeţe.

Nu întâmplările neprevăzute pricinuiesc frământare şi tulburare, ci noi şi sufletul nostru. Când sufletul nostru e în bună rânduială, stăm liniştiţi ca într-un port, chiar de s-ar ridica de pretutindeni cu miile furtunile; dar când (sufletul) nu-i în bună rânduială, de ne-ar bate de pretutindeni vânt prielnic, nu stăm mai bine decât în mijlocul furtunii. Ceea ce se poate vedea şi în privinţa trupurilor. Un trup plin de vigoare nu suferă niciun rău, de s-ar lupta cu el de mii de ori asprimea vremii; dimpotrivă, dobândeşte spor de putere prin deprinderea cu viforul şi prin statul în viforniţă; dar dacă trupu-i slab şi bolnav, de-ar avea parte de cea mai bună climă, nu va avea niciun folos de pe urma acestei bune sorţi, pentru că slăbiciunea trupului este vătămată tocmai de această bună împărţire a vremii. Asta o vedem şi în privinţa mâncărurilor. Când stomacul ne este bun şi sănătos, preface în sucuri bune orice mâncare ar primi, fie tare, fie nepregătită, pentru că întocmirea lui firească biruie răul din mâncare; dar când tăria stomacului e şubrezită, când stomacul e leneş, atunci se simte rău şi se strică, oricât de bune şi gustoase ar fi mâncărurile primite, pentru că propria-i slăbiciune strică însuşirea mâncărurilor.

Aşa şi noi, iubiţilor, când vedem neorânduiala lucrurilor din lume, să nu învinuim pe Dumnezeu! Prin aceasta nu găsim leac rănii, ci adăugăm rană lângă rană. Să nu socotim apoi că în seama demonilor e dată cârmuirea lumii; să nu socotim că cele de aici sunt lipsite de un ochi ce le poartă de grijă; să nu îngrădim pronia lui Dumnezeu cu tirania providenţei şi sorţii. Toate aceste gânduri sunt pline de hulă; adevărata tulburare şi neorânduială nu stă în curgerea lucrurilor, ci în gândirea noastră, în stare să vadă în lume tulburare şi neorânduială. Dacă nu îndepărtăm neorânduiala şi tulburarea din cugetul nostru, nu vom avea niciun câştig de buna rânduială din lucruri, chiar de ne-ar merge toate din plin. Întocmai ca ochiul: dacă îţi este ochiul bolnav, vei vedea noapte şi în miezul zilei, vei vedea lucrurile pe dos şi nu-ţi va fi de niciun folos raza de soare; dar dacă îţi este ochiul sănătos şi bun, poţi merge fără primejdie şi noaptea.

Dreptul la educație – o perspectivă spirituală

IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Cuvânt al IPS Teofan susţinut la Simpozionul Internaţional Dimensiunea spirituală a drepturilor omului. Educaţia prin toţi. Sala Senatului, Univ. Al. I. Cuza, în data de 05 nov. 2012

Într-un fel tainic, nepriceput și neexplicitat rațional, Dumnezeu respectă voința omului, chiar și acea voință care refuză binele și preferă răul.

Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile... (Mt. 28,19)

În urmă cu două milenii, Apostolii de curând trecuți prin experiența Învierii, aud cuvintele lui Hristos: „mergând, învățați toate neamurile”. Erau cuvinte formulate în exigența unui veritabil Testament. Apostolii sunt invitați să-și asume exigența de a merge și de a învăța, iar din această asumare a lor s-a născut și încă se mai naște Biserica. Interesant este și faptul că Domnul trimite pe Apostoli la „toate neamurile”. Acest „toate” cuprinde în sine, fără excepție, făpturile umane ale acestei lumi, ca destinatari ai actului pedagogic al mântuirii.

Toți oamenii sunt chemaţi să afle de mântuirea adusă de Hristos Domnul. Nu toți însă consideră că trebuie să răspundă acestei invitaţii. Nu toţi au aceeași percepție asupra mesajului transmis. Acest fapt arată că, într-un fel tainic, nepriceput și neexplicitat rațional, Dumnezeu respectă voința omului, chiar și acea voință care refuză binele și preferă răul. Aceasta nu înseamnă că Domnul își oprește mergerea și că învățarea neamurilor suferă un eșec. Mărturie este faptul că Biserica își continuă și astăzi lucrarea mărturisitoare. Oamenii au dreptul să primească vestea cea bună a mântuirii în Hristos și, ca atare, Biserica încearcă să intre în dialog cu umanitatea mai mult sau mai puțin dispusă să asculte, să învețe, să împlinească.

Modelul dialogic propus de experiența Bisericii creștine este în mare și modelul pe care s-a construit civilizația contemporană europeană şi ramificaţiile sale din lume. Această civilizaţie este născută din interacțiunea spirituală și culturală a duhului creștin cu geniul civilizațional greco-roman precum și cu tradițiile popoarelor care de-a lungul istoriei au vieţuit în aceste locuri. Iar un dialog din care Biserica lipsește, este de cele mai multe ori o experiență problematică, mai ales atunci când se vorbește despre educație, fie sub aspectul metodei fie sub aspectul conținutului. Referirea la rădăcini nu ține, în acelaşi timp, doar de recunoașterea existenței unei pinacoteci a tradițiilor cu evident interes muzeistic, ci reprezintă o continuă sursă de inspirație pentru creșterea și formarea societăților de azi și de mâine.

Prezența Bisericii în dialogul pentru educația tânărului de astăzi este fundamentată pe faptul că valorile pe care Biserica le propune societății de astăzi sunt valori verificate în focul trecerii timpului și al contestărilor de lungă durată. Modelele de formare pe care Biserica le propune sunt modele a căror forță de convingere s-au dovedit benefice, conținuturile pe care Biserica le prezintă în exercitarea actului educațional oferă continuitate, stabilitate şi înnoire, iar metodele pe care ea le folosește sunt motivate de respectul pentru demnitatea umană și pentru alegerile sale.

Societatea românească este străbătută astăzi de curente care doresc regândirea rolului Bisericii în exercitarea educației tinerelor generații. Ar fi incorect însă ca acest rol să fie diminuat. Dimpotrivă, ar trebui căutate căi de creştere. Și aceasta pentru că membrii acestei comunități au dreptul să interacționeze cu un depozitar uriaș de informație, experiență și practică de civilizaţie aflat în Biserică, cum au şi dreptul să-l refuze. Reducerea prezenţei Bisericii în actul educaţional ar intensifica şi mai mult tendinţele manifestate tot mai insistent de a reduce pe om doar la ceea ce simte, doar la nevoile subzistenței biologice. O astfel de abordare ar conduce la o nevalorificare a unei experienţe umane care s-a dovedit viabilă și ar dăuna unei abordări holistice a omului. Acesta ar trebui perceput ca întrepătrundere a unor realități biologice, intelectuale, emoționale subsumate unei dimensiuni spirituale de care, în onestitate, nimeni nu poate face abstracție.

De aceea, înțelegerea și practica spirituală nu pot să lipsească din experiența educațională a tinerilor. Aceasta, mai ales, într-o perioadă, când consumerismul, relativismul și apetența pentru convențional, formal şi corectitudine politică decid destine, credințe și vieți omenești.

Credem, prin urmare, că dimensiunea creştină a educației trebuie integrată modelului formativ al școlii românești iar aceasta se poate împlini printr-un dialog continuu cu tot ceea ce a produs umanitatea în materie de ştiinţă a educaţiei cât şi cu rădăcinile ei spirituale, cu destinul ei în veșnicia voită de Dumnezeu.

Sursă: Doxologia