Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri.
Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.
Ce lucru important şi interesant s-ar putea întâmpla la
sfinţirea unui apartament sau a unei case? Totuşi, şi în timpul unei astfel de
slujbe scurte oamenii stau, chiar dacă nu prea mult, înaintea Domnului
Dumnezeu. Iar acest lucru e de ajuns ca pentru cei ce sunt încă departe de
Biserică să se deschidă uneori, dintr-odată, nişte orizonturi pe deplin
necunoscute, uimitoare.
În viaţa fiecărui om, o dată sau poate de mai multe ori,
dar negreşit se întâmplă lucruri, pe care, oricât te-ai strădui, este cu
neputinţă să le explici raţional. Totuşi, dacă-ţi doreşti foarte mult să te
amăgeşti, poţi socoti asemenea cazuri nişte coincidenţe incredibile sau chiar o
fantezie bolnăvicioasă. E adevărat, dacă o asemenea întâmplare extraordinară
are şi alţi martori, lucrurile se complică. Însă şi atunci există şansa de a
prezenta tot ceea ce se întâmplă, să zicem, ca pe o ficţiune colectivă.
Dar, oricât ne-am strădui să explicăm, să uităm şi să
luăm în râs acea experienţă personală, misterioasă şi duhovnicească, niciodată
nu vom putea să ne eliberăm defintiv memoria de realitatea diferită, străină
nouă, care a năvălit în existenţa noastră de fiecare zi.
Iar apoi, dacă vom medita la cele întâmplate, sau ne vom
preface că nu s-a întâmplat nimic, stă tot în puterea noastră. Numai că
sufletul omenesc, după moartea noastră, despărţindu-se de trup şi
înfăţişându-se înaintea Judecăţii, nu-i va putea reproşa nimănui pentru
ignoranţa sa. Nu se va putea bosumfla ca un şcolar, zicând: „Asta noi nu am
făcut! Nu ni s-a predat!”. Căci am făcut, ni s-a predat. Şi ni s-a explicat,
fiecăruia pe înţelesul său, tot ceea ce trebuie să ştim şi să facem.
Totuşi, pe lângă toată însemnătatea lor, întâmplările de
acest fel sunt uneori pline de ironie şi chiar foarte amuzante.
În anii ´90, oricine voia îi ironiza pe oamenii
nebisericeşti, care stăteau serioşi la slujbe în bisericile ortodoxe. Ei se
închinau cu râvnă, ce-i drept, cam stângaci, făceau închinăciuni la întâmplare
şi prea puţin înţelegeau din ceea ce se petrecea.
Şi mai mult le plăcea oamenilor să îi ia în râs pe cei ce
invitau preoţii să le sfinţească apartamentele şi casele. „E la modă!”, spuneau
batjocoritor la adresa lor umoriştii.
Dar eu, recunosc, întotdeauna mă bucuram când îi vedeam
pe acei credincioşi, pe acele „sfeşnice”, cum îi numeau sarcastic oamenii
glumeţi. Mă bucuram pentru ei, fiindcă, deşi erau stângaci, totuşi stăteau
înaintea lui Dumnezeu cu multă osârdie şi smerenie. Iar aşa ceva nu rămâne
niciodată fără răsplată. Chiar şi cei mai neştiutori rugători primesc negreşit
de la Dumnezeu anumite daruri duhovniceşti, descoperite doar lor, pe care
zeflemiştii nici în vis nu le pot vedea.
Aveam un cunoscut, un om bun, Oleg Alexandrovici Nikitin,
un savant distins, specialist în energetică încă de pe vremea Uniunii Sovietice.
În anii ´90 conducea o mare întreprindere, care se ocupa cu exploatarea şi
reparaţia liniilor de transport de energie electrică, care se întindeau din
îndepărtatul Orient până la Kaliningrad. Oleg Alexandrovici şi colegii lui erau
nişte oameni extrem de interesanţi, dar viaţa bisericească, ca să nu spun mai
mult, o înţelegeau puţin. Aşa erau aceşti savanţi clasici, sovietici, şi
directorii industriali de modă veche. Totuşi, din când în când au început să
treacă pe la biserică.
Şi la slujbe tovarăşii aceştia stăteau neclintiţi ca
nişte stâlpi. Exact ca vestitele „sfeşnice”. Gâfâiau, le curgeau şiroaie de
sudoare, însă nu capitulau, deşi să reziste un ceas şi jumătate la dumnezeiasca
slujbă era pentru ei o adevărată nevoinţă.
Odată, Oleg Alexandrovici i-a anunţat pe prietenii şi
cunoscuţii săi că îi invită pe toţi la noua sa locuinţă, o vilă micuţă din
provincia Kalujka, pe care o construise în mai mulţi ani şi care era gata să-i
primească pe oaspeţi. Iar pe mine m-a rugat să-i şi sfinţesc noua locuinţă.
După sfinţire, au pus o masă de sărbătoare. Şi eu le-am adus în dar soţilor
Nikitin un samovar şi dulceaţă de casă pentru ceai.
Trebuie să spun că pe atunci în mintea multor compatrioţi
de-ai noştri domnea o adevărată confuzie religioasă: de la cel mai crunt
ateism, până la credinţa în horoscopul din ziare şi în extratereştri. Fiica lui
Oleg Alexandrovici, Elena, o fată foarte frumoasă, cultă, era foarte atrasă de
magie. Nici nu era de mirare, după atâtea zeci de ani de ateism oficial. (Cu
toate că şi înainte de revoluţie asemenea lucruri, trebuie să recunosc, se
practicau la noi în Rusia din belşug).
Când am ajuns la vila lui Oleg Alexandrovici, primul care m-a întâmpinat a fost un pudel mic şi negru. Eu iubesc foarte mult câinii,
dar acolo, spre mirarea mea, am dat de o făptură rea. Lătrând furios, pudelul
s-a repezit la mine, a încercat să mă muşte de picior şi mi-a apucat încet
dulama, astfel încât a trebuit chiar să-l împung binişor cu gheata. Gazdele
erau foarte mirate de purtarea căţeluşului lor şi fiica lui Oleg Alexandrovici
s-a grăbit să-l ia în braţe.
Eu mă uitam precaut, cu teamă, la căţeluşul care încerca
mereu să sară din braţele Elenei, cu dinţii clănţănind spre mine. Şi am anunţat
îndată că, atunci când vom face slujba de sfinţire, câinele va trebui să nu se
afle în casă. Şi nu numai pentru că acel paznic mic şi rău nu îmi plăcea mie.
Pur şi simplu, aşa prevedea pravila bisericească, pe care am şi comunicat-o
gazdelor.
-
Ciudată regulă, a spus
Elena cu supărare.
Pudelul acela isteric era favoritul ei.
-
Câinele este considerat
un animal necurat, i-am explicat eu încruntat.
Elena s-a tulburat şi mai tare.
-
Dar pisicile? Şi
pisicile sunt animale necurate?
-
Nu. Numai câinii. Câinii
şi purceii.
Purceii au fost consideraţi făpturi necurate demult, în
vremea Vechiului Testament, iar în zilele noastre ortodocşii îi mănâncă cu mare
plăcere. Însă pudelul acela răzgâiat mă scosese din sărite.
-
Purceii?! a exclamat
Elena. Dar cum puteţi să faceţi comparaţie?
Şi a intervenit şi soţia lui Oleg Alexandrovici.
- Păi ce, acum, după
sfinţirea făcută de dumneavoastră nu va mai trebui să ţinem căţelul în casă?
s-a interesat ea.
- A, nu! Dar există motive
pentru care câinele este considerat de către Biserică un animal necurat. Nu noi
am stabilit aceste reguli şi nu noi le vom schimba. Însă acest lucru nu
înseamnă deloc că trebuie să-l alungaţi din casă pe pudelul dumneavoastră. În
orice caz, nu este îngăduit să săvârşim sfinţirea în prezenţa lui. Aşa că în
timpul sfinţirii va trebui să îl închideţi bine undeva.
-
Totuşi, puteţi explica
măcar cât de cât de ce întocmai câinele e considerat necurat în Biserica
dumneavoastră? a întrebat Elena, fără să se potolească. De ce se face
discriminare? În celelalte doctrine ezoterice nu se întâlneşte aşa ceva. Astea,
sunt pur şi simplu, nişte născociri întâmplătoare şi nefondate.
- Nimic nu este
întâmplător, am răspuns eu. Iar în privinţa doctrinelor ezoterice ... Elena,
v-aţi gândit de ce acum, când sunteţi atrasă în mod deosebit de misticism, la
dumneavoastră în casă se află tocmai un pudel negru?
-
Şi ce este ciudat în
asta?
- Păi, de pildă, Mefisto i
s-a arătat odată lui Faust sub forma unui pudel negru.
-
Iertaţi-mă, cine s-a
arătat? Mefisto?
-
Tocmai el. Însuşi diavolul
acela din tragedia lui Goethe din Faust.
Goethe a transpus o veche legendă apuseană. Când Faust a hotărât să încheie
pactul cu diavolul., Mefisto i-a apărut în vizită tocmai sub forma unui pudel
negru.
-
Şi dumneavoastră vorbiţi
serios despre Mefisto? În vremea noastră?
- Pentru cei care sunt
atraşi în mod nesăbuit şi se îndeletnicesc cu misticismul., Mefisto este actual
şi în vremea noastră şi oricând. În realitate, acestea sunt nişte jocuri foarte
primejdioase. pe cei ce se încred uşor în el, Mefisto îi prinde bine în plasă.
Astfel că nu întâmplător aţi adus în casă un pudel negru.
- Nu el a venit singur. Eu
însămi l-am cumpărat dintr-un club de elită din Moscova.
- Cu siguranţă. Dar nu aţi
cumpărat un terier sau un pudel alb, ci unul negru!
Oaspeţii s-au adunat în jur şi ascultau cu interes vădit
discuţia noastră.
Elena a pufnit în râs.
- Părinte,
glumiţi! Cum să stea Mefisto aici? Dumneavoastră sunteţi, pur şi simplu, un
preot ortodox şi nu vă place că oamenii cercetează, pe căi diferite poate,
necunoscute de dumneavoastră, tainele lumii spirituale. iar acum vă legaţi de
căţelul meu. Probabil, v-aţi speriat atât de tare când era cât pe ce să vă
muşte, încât sunteţi gata să ne povestiţi despre diavoli, despre iad şi
întuneric. Atitudinea dumneavoastră faţă de Mefisto mă pune pe gânduri.
Nu era uşor să discuţi cu fata lui Oleg. Dar atunci mi-a
venit în ajutor însuşi Oleg Alexandrovici. El a luat sub braţ pudelul care
scheuna şi l-a dus în magazie. Iar eu, având unele îndoieli, am început
pregătirile pentru sfeştanie. Slavă Domnului că în casă nu erau nici un fel de
imagini, tablouri sau simboluri ezoterice. Altfel ar fi trebuit, cum deja mi se
mai întâmplase, să-i conving mult timp să le dea jos de pe pereţi.
La sfeştanie alături de gazde au fost prezenţi şi
oaspeţii. Când slujba s-a terminat, toţi cei adunaţi au simţit că în casă s-a
schimbat ceva. Aşa este întotdeauna după o asemenea sfeştanie. Eu şi Elena ne
uitam mai puţin încruntaţi unul la altul. la sfârşit, am cântat tare cu toţii,
chiar dacă nu prea frumos şi armonios „La mulţi ani!” pentru Oleg Alexandrovici
şi familia lui.
Unul dintre energeticieni, care locuia în vecinătate, m-a
rugat să sfinţesc şi casa lui. Şi, desigur, nu l-am refuzat, însă Oleg
Alexandrovici ne-a avertizat că trebuia să ne pregătim, căci era timpul să ne
aşezăm la masa festivă.
Când am ieşit în grădină, am întâlnit un oaspete, care
întârziase la inaugurarea noii locuinţe. Iar şoferul ducea cu greu în urma lui
un cadou uriaş, învelit într-un cearşaf alb.
După patruzeci de minute, când am isprăvit încă o
sfeştanie, m-am întors la Oleg Alexandrovici, gândindu-mă cu plăcere la masa
festivă. Dar când am intrat în sufragerie am văzut un tablou ciudat: oaspeţii,
speriaţi şi îngălbeniţi la faţă stăteau în tăcere. Iar familia Nikitin - Oleg
Alexandrovici, Galina Dimitrievna şi Elena – pur şi simplu erau total
schimbaţi.
Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că de
la lumânările aprinse la sfeştanie a luat foc ceva, a izbucnit un incendiu.
M-am uitat neliniştit în toate părţile, căutând urmele focului şi, deodată,
într-un colţ al camerei l-am văzut pe .... Mefisto! Da, da, era, într-adevăr,
Mefisto – o sculptură, lucrată artistic din fontă neagră, fiind cam de
jumătatea staturii unui om. Mefisto era înfăţişat sub forma unui nobil spaniol,
cu spadă şi cu un rânjet batjocoritor, ironic, pe buze. Iar lângă sculptură se
afla pudelul negru. Se freca dezinteresat cu spatele de fonta aceea rece. Pe
mine m-au trecut fiorii.
- Ce-i asta?! am şoptit eu
ăngrozit, amintindu-mi discuţia de dinainte.
Judecând după expresia celor prezenţi, nici ei nu
uitaseră tema discuţiei noastre.
Se pare că oaspetele care întârziase şi se întâlnise cu
mine pe drum – iar acesta era Leonid Vladimirovici Makarevici. şeful uriaşei
„Uzini de maşini şi aparate electrice” din Moscova – adusese în dar pentru noua
locuinţă acea sculptură scumpă. Tocmai pe ea, învelită ăn cearşaf, o ducea
şoferul în spatele lui.
Şi când Leonid Vladimirovici a tras cu solemnitate
cearşaful acela de pe minunatul lui cadou, musafirii, pur şi simplu, au
încremenit. Uimirea şi groaya lor nu au făcut decât să sporească atunci când
pudelul negru, care fusese eliberat între timp din închisoarea sa, s-a apropiat
brusc de sculptură, a mirosit-o şi s-a aşezat chiar lângă ea. Şi a mai început
să se gudure şi să-şi frece spatele de fontă, întocmai ca o pisică. Această
imagine am văzut-o când am intrat eu în sufragerie. Doar Makarevici, total
nedumerit, întreba pentru a nu ştiu câta oară:
- Dar explicaţi-mi odată, ce se întâmplă?!
Şi toţi, deodată, completându-ne unul pe altul, i-am adus
la cunoştinţă lui Leonid Vladimirovici, care era uluit, acea întâmplare
ciudată. La început a bănuit că i se joacă o farsă, însă până la urmă a trebuit
să ne creadă, prea eram sinceri şi tulburaţi. Iar purtarea câinelui era cu
totul uimitoare.
Oleg Alexandrovici şi toată familia lui, scuzându-se faţă
de Leonid Vladimirovici, m-au rugat să iau acea sculptură şi s-o duc oriunde
voi vrea eu.
Makarevici a incercat să protesteze slab:
-
Dar ascultaşi-mă,
tovarăşi! Este doar o coincidenţă!
- Da, da, desigur, e o
coincidenţă! a fost de acord cu el Oleg Alexandrovici şi, întorcându-se spre
mine, m-a rugat iarăşi: Părinte Tihon, vărog foarte mult, luaţi-o imediat de
aici.
Makarevici a rămas uluit.
Astfel, am pus sculptura în portbagajul maşinii mele.
Apoi, dintr-odată, starea tuturor s-a îmbunătăţit şi ne-am aşezat la masă.
Întorcându-mă acasă, nu ştiu cum, am uitat cu desăvârşire
de sculptură şi am mai plimbat-o încă vreo două zile prin toată Moscova. În
cele din urmă, mi-am adus aminte ce obiect se afla în portbagajul maşinii mele
şi împreună cu un prieten, părintele Anastasie, seara târziu, l-am dus pe
Mefisto cel turnat în fontă, tocmai pe cheiul Iauza şi l-am aruncat în râu.
Urâtă poveste, desigur. Şi ce coincidenţă stranie. Dar numai
după această întâmplare Elena a renunţat la pasiunea ei pentru şedinţele
ezoterice. Iar Oleg Alexandrovici Nikitin a hotărât să meargă la biserică, deşi
făcea acest lucru după un calendar al său, numai de el ştiut, şi apărea în
biserică numai la sărbătorile icoanei Maicii Domnului din Kazan. dar despre
asta voi povesti ceva mai încolo.
Sursă: Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 262-267
Cartea se poate comanda on-line de pe saitul editurii Egumenița
Saitul oficial internațional al al cărții
Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.
0 comments:
Trimiteți un comentariu