Se spune că „dragostea este oarbă”. Însă dragostea este un dar de la
Dumnezeu, căci Dumnezeu dragoste este (I Ioan 4, 8). Dar, uneori, este oarbă,
nu în sensul de a nu vedea cu adevărat firea celui iubit, ci în sensul că nu-l
mai lasă pe om să-L vadă pe Hristos. Atunci nu este dragoste, ci patimă. Dar
anevoios deslușește omul că niciodată cele rânduite de Domnul nu sunt în defavoarea noastră,
ci minuțios așezate pentru binele nostru. Morala celor istorisite mai jos este că
ceea ce te desparte de Dumnezeu te desparte de tine însuți.
"Acum cinci ani de zile Cineva m-a scos din întuneric. M-a târât practic, deoarece nu voiam neapărat să încep o altă viaţă şi nu ştiam ce va urma; îmi era teamă dar acest Cineva se pare că m-a luat în braţe cu o căldură inexplicabilă şi m-a acoperit cu dragostea Sa.
În cinci ani de zile mi-am dat seama că adevărul se află doar în Biserică. Că adevărul este El. Am realizat cât de rătăcită eram... Am realizat de
asemenea că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu...Rugăciunea
mea nu mai consta doar în patru cuvinte, ci în Paraclisul Maicii Domnului.
Voiam să fiu cu adevărat o tânără ucenică a Născătoarei de Dumnezeu. Am primit
cel mai mare dar posibil: un duhovnic. Un duhovnic-un far în întuneric-aşa cum
îmi place să-l numesc... În
aceşi cinci ani cu totul deosebiţi, m-am apropiat extrem de mult de părinte. Mă
spovedeam de câte ori aveam ocazia deoarece Hristos îmi vorbea prin dânsul,
mergeam după orele de la liceu la Biserică, să văd cum se simte părintele şi
să-mi mai spună câte ceva. Conta pentru mine fiecare cuvânt. Fiecare
binecuvâtare de la dânsul era pentru mine ca o aripă în plus.
Dar să nu credeţi că totul a fost sublim. Nu există viaţă duhovnicească
fără încercări. Îmi amintesc în aceste momente de un citat extrem de real:
,,Dumnezeu pe cine iubeşte, încearcă."
După aceşti cinci ani însă...am căzut puternic. Din acest motiv am luat
decizia de a scrie acest articol, ca voi, cei care-l citiţi, să nu faceţi
greşeala aceasta. Ea ucide. Şi într-adevăr, eu am murit. Pentru că pentru mine
o iubire neîmpărtăşită însemna a muri; a te stinge încet, încet, fără să te
gândeşti la ce se mai poate întâmpla de acum înainte.
Da, am căzut puternic din cauza unui băiat. Începusem să mă rog puternic
pentru el, deşi rosteam: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-l pe robul tău..." inima mea căuta nu doar mântuirea
respectivului, ci mai mult iubirea lui. Râdeam la orice glumă făcută de el,
vorbeam la telefon seara şi când ne vedeam la biserică sau în alte locuri,
pentru mine era cea mai mare bucurie. Începusem să scriu articole pentru el,
poezii publicate pe blog sau proză; credeam că ceea ce scriam îl va impresiona.
Voiam să mă iubească măcar un sfert. Mă rugam pentru el şi la final îi spuneam
Măicuţei Domnului: "Dă-mi un semn dacă e pentru mine". Nu ştiam că
semnele de la Dumnezeu nu vin la comandă, când vrem noi. Dumnezeu nu e un
vrăjitor şi niciun tonomat de dorinţe. Dar de fapt, Maica Domnului, îmi
răspundea la rugăciune dar eram prea oarbă ca să mai văd ceva în faţa ochilor
şi prea surdă ca să aud voia Domnului.
De la cuvintele ,,Dă-mi un semn dacă e pentru mine" am ajuns la aşa
zisa "rugăciune": "Fă-l să mă iubească." Nu e de glumă cu
aşa ceva. Eu nu înţelegeam că el nu era pentru mine şi nici eu
pentru el. M-am revoltat puternic împotriva lui Dumnezeu pentru că nu primeam
niciun răspuns la cererile mele disperate. Da, şi nu îmi este ruşine să
mărturisesc, eram disperată. Nu mă rugam pentru ceea ce trebuia. Credeam că
Dumnezeu are ceva cu mine şi îmi întoarce spatele fără motiv. Nu
înţelegeam...Îi ceream note mari la şcoală şi le primeam, Îi ceream să se
vindece cineva din familie şi se vindeca, dar faptul că Dumnezeu nu împlinea
dorinţa mea amăgitoare m-a făcut să cred că El nu mai îmi vrea binele, ci răul.
Eu aveam impresia că iubesc acea persoană, dar nu era o iubire ci pur şi simplu
o genune creată tot de mine. Una adâncă. M-am supărat pe Dumnezeu şi pe sfinţi.
Am căzut în aşa hal încât i-am spus o dată: "Tu nu mai exişti pentru
mine".
Am vrut să mă rup de El şi de tot ceea ce înseamnă Ortodoxie. Am început să
caut argumente referitoare la negarea existenţei lui Dumnezeu şi a oricărei
divinităţi. Surprinzător, le găseam. Sunt multe scrieri ale unor filosofi atei,
sunt multe persoane chiar şi în societatea actuală care "promovează"
ateismul. Au apărut întrebările:
"Unde e El? Oare există El? Dacă da, de ce nu mă ajută?".
Două luni şi jumătate nu am vrut să mai calc într-o biserică. Îmi era
teribil de dor de părintele meu duhovnic, dar ajunsesem să mă supăr până şi pe
dânsul pentru că în mintea mea, credeam că nici el nu-mi doreşte binele. Am
trecut prin clipe groaznice, nu are rost să "dezgrop" oarecum
trecutul şi să le înşir aici. Renunţasem să fac semnul sfintei cruci, la
rugăciuni, la post, la tot...Nu-L mai simţeam pe Dumnezeu, nu mai voiam de
fapt să-L simt. Astfel, am rupt relaţia cu El.
Mi-au trebuit două luni ca să aflu răspunsul la
rugăciunile mele. Două luni ca să descopăr că da, Dumnezeu există şi deşi eu nu
mai voiam să aud de El, se pare că m-a tras pentru a doua oară la Lumină. Două
luni ca să aflu de ce acel băiat nu a fost pentru mine, două luni ca sa aflu că
Dumnezeu nu îmi dorea răul, ci binele. Două luni ca să realizez că nu ştiu să
mă rog...
Am murit alergând după semne şi răspunsuri. Am murit dezlipindu-mă de
El. Am murit crezând că dacă Hristos spune "Cereţi şi veţi primi"
orice rugăciune nefolositoare îmi va fi împlinită. Am murit în clipa când mi-am
dat seama că acel băiat iubea o altă fată, dar am înviat când am înţeles că
Domnul are pe altcineva pregătit pentru mine. Am înviat când după aproape două
luni şi jumătate am intrat în Biserică şi am înţeles că Hristos şi-a pus viaţa
pentru mine. Ce poate fi mai mult decât aceasta...?
Am murit odată cu întrebarea: "De ce nu mă iubeşte?"
Am înviat şi în acest fel am cunoscut iubirea..."
Sursă: Revista Cuvinte către tineri (preluare de pe Ortodoxia Tinerilor)
0 comments:
Trimiteți un comentariu