foto: pravoslavie.ru
Să ştiţi că asta este una din problemele mari. În urmă cu ani buni, o bunică
a spus unui tânăr teolog: „Vezi, că, până acum, M. s-a uitat tot timpul la
icoana Mântuitorului. Tu, acum, te-ai interpus între icoana Mântuitorului şi
ea. Să nu trădezi nici icoana din spatele tău, nici femeia din faţa ta.”
În viaţa de familie trebuie să echilibraţi. Să nu credeţi că cineva poate
înlocui pe altcineva. Eu am auzit foarte multe femei care spun: „Renunţ la el,
dă-l încolo de nenorocit, că eu Îl am pe Domnul!” Dar Domnul ţi-a spus vreodată
să renunţi? Îi plac lui Dumnezeu demisiile? Sau extrema cealaltă: acela bea de
rupe şi o bate şi o măcelăreşte în faţa copiilor şi ea zice: „De dragul
copiilor, nu renunţ la el.” Lasă-l femeie! Tocmai de dragul copiilor, închide-l
şi fugi! Numai că noi foarte rar suntem capabili să luăm hotărârile cele bune
în Duhul lui Dumnezeu. Noi ascultăm ce zice mama, ce zice vecina...Ne sfătuim
cu miliţianul de la colţ, cu băiatul de la canalizare. Pe oricine întrebăm,
numai pe oamenii care ar putea, cu adevărat, să ne ajute, nu-i întrebăm.
Drama mea, ca preot, este aceasta că la mine ajung oamenii tocmai după
astfel de şedinţe informale cu tot soiul de paraziţi formativi, care dăuneză
grav libertăţii personale în asumarea unor hotărâri. Din tot ce-am cununat, cu
voia şi prin harul lui Dumnezeu, în cinsprezece ani, două excepţii am avut la
divorţ.
Sigur că frecuşuri mai sunt. Sigur că, până la urmă, orice casă, orice
clădire din lumea asta are un unghi de frângere ca să poată rezista. Problema
este să nu hiperbolizăm dramele mici şi să nu le ascundem pe cele mari. Ştiţi?
Că la noi aceasta este problema cea mai gravă dintre toate: din lucrurile de
nimic facem nişte drame de vai de mine, iar lucrurile cu adevărat grave nici nu
le băgăm în seamă! Le trecem la pierderi
colaterale, când de fapt, sunt din acelea grave...De exemplu, lipsa familiei la
prânzul de duminică e mai gravă decât faptul că familia nu se întâlneşte să
vadă împreună nu ştiu ce meci de baschet.
Repet: nici Dumnezeu nu înlocuieşte bărbatul, nici bărbatul, pe Dumnezeu.
Nici femeia nu Îl înlocuieşte pe Dumnezeu, nici Dumnezeu pe femeie. Dacă
păstrăm ordinea ierarhică a iubirii, nu sunt probleme. Cum le inversăm, cum
avem probleme. Dovada că bărbatul poate fi un dumnezeu absolut este bătutul cu
pumnul în masă: „Băi, faci cum zic io, că io am zis, clar?” Chiar dacă nu-i
clar. „Da şefu’! Să trăiţi, şefu!”
Hristos nu îngăduie un astfel de sclavagism, al lui „Da, sefu’!”.
fragment din „Iubirea care ne urneşte”, Pr. Constantin
Necula, editura Agnos
0 comments:
Trimiteți un comentariu