Cuvinte pentru tineri (XLIII): Căsătoria de probă, o soluţie?

Răspuns la scrisoarea unor tineri 

Părinte Florin,

Suntem doi studenţi, Andrei şi Alexandra. Suntem prieteni de un an. Ne-am hotărât ca după terminarea facultăţii să ne căsătorim şi dorim din toată inima să avem o familie fericită.

Avem colegi de liceu şi cunoscuţi care s-au căsătorit şi acum sunt deja la tribunal pentru divorţ. Noi nu vrem să ajungem în această situaţie, nu vrem să ne facem rău unul altuia, căci ne iubim. Printre studenţi circulă ideea că cea mai bună pregătire pentru căsătorie este „căsătoria de probă”. Noi am fost de acord că astfel ne vom cunoaşte mai bine şi ne vom pregăti pentru căsătorie. Dar bunica Alexandrei, care a avut grijă de ea când era mică şi pe care Alexandra o iubeşte foarte mult, ne-a spus că este un păcat foarte mare şi că nu ne va ajuta, nefiind plăcut lui Dumnezeu aşa ceva. După discuţia cu ea, Alexandra nu a mai fost aşa de hotărâtă ca înainte.

Între timp, bunica ei a murit şi, din respect pentru ea, Alexandra nu vrea să treacă peste cuvântul ei, deşi mai multe prietene i-au spus că nu se mai trăieşte astăzi „ca pe vremea bunicilor”. Ea a fost o femeie foarte bună şi credincioasă, dar concepţiile ei ni se par cam depăşite de vremurile noastre. Dar, totuşi, simţim cumva că este păcat să trăim împreună înainte de căsătorie. Ne este foarte greu să ne hotărâm ce să facem. Am dori să ne spuneţi de ce nu este de acord Biserica cu „căsătoria de probă”? Fără o astfel de probă, de unde ştim că ne vom înţelege atunci când ne vom căsători?

Vă mulţumim.

Andrei şi Alexandra

Dragii mei,

Mă bucură gândul vostru bun de a întemeia o familie nu pentru un an-doi, ci pentru toată viaţa. Cred că un om sincer, care doreşte să cunoască adevărul şi să trăiască în adevăr, va înţelege în ce măsură „căsătoria de probă” este într-adevăr căsătorie şi dacă ea este o probă necesară şi corectă pentru doi tineri care vor să se căsătorească.

A trăi împreună nu înseamnă numai împărţirea de către două trupuri a unei locuinţe, ci, în primul rând, o continuă relaţie între două suflete. Temelia cuvântului „te iubesc” este un simţământ adânc al sufletului nostru. El se exprimă prin cuvinte, prin dăruirea unei flori, prin răbdare, prin blândeţe, printr-o îmbrăţişare, prin multe fapte şi gesturi văzute. Dar, la rădăcina tuturor acestor gesturi, este un sentiment netrupesc, nevăzut, dar simţit cu toată fiinţa: dragostea.

Dacă de-a lungul căsătoriei soţii nu sporesc în dragoste unul faţă de altul, vieţuirea lor împreună nu-şi atinge rostul, ea este neroditoare. La fel se întâmplă dacă soţii nu sporesc în dragostea şi ajutorarea celorlalţi oameni. Pentru că Dumnezeu nu a lăsat ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie ceva închis, ci a rânduit ca prin această unire fiecare soţ să-şi deschidă persoana sa către celălalt şi către toţi oamenii. Soţii experimentează această deschidere în primul rând faţă de copii. Născând copii, ca rod al dragostei lor, părinţii intră într-o legătură foarte puternică de dragoste cu aceştia.

Dacă soţii rămân într-o dragoste egoistă, şi nu doresc să includă în dragostea lor pe copii şi pe ceilalţi oameni, însăşi dragostea lor se va răci. De ce? Pentru că egoismul, dorinţa de a a-mi fi bine numai mie, duce de fapt la o izolare a mea de ceilalţi şi la pustiire sufletească.

Există un aspect fundamental pe care nu vor să-l recunoască susţinătorii „probelor” înainte de căsătorie. Nu ştiu dacă aţi căutat o explicaţie a faptului că în trecut relaţiile trupeşti înainte de căsătorie erau considerate extrem de ruşinoase, nefireşti, iar acum ele sunt promovate insistent în spaţiul public. Cercetând istoria ideilor, vedem că revolta sexuală apare concomitent cu revolta împotriva lui Dumnezeu.

Citind scrierile marilor cunoscători de suflete care au fost sfinţii, aflăm explicaţia acestui fapt prin legătura dintre mândrie, necredinţă şi desfrânare. Când omul se mândreşte şi nu vrea să-L mai recunoască pe Dumnezeu ca Părinte al său, el alungă harul lui Dumnezeu şi cade în două mari păcate: necredinţa şi desfrânarea. În toată istoria omenirii epoca modernă este singura în care aceste două căderi de la dreapta vieţuire sunt considerate normale de cei mai mulţi dintre semenii noştri, iar practica religioasă este văzută doar ca un refugiu al oamenilor slabi. De aici, din căderea de la credinţă, se trage şi lipsa de înţelegere a ceea ce înseamnă prietenia şi căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Căsătoria, dragii mei, este un dar al lui Dumnezeu către om. Nu omul a inventat căsătoria, ci Dumnezeu, încă de la început, a făcut pe om „bărbat şi femeie” (Facere 1, 27). Creând primul om, pe Adam, Dumnezeu l-a creat spre a iubi, spre a fi în comuniune cu El şi cu alţi oameni. I-a dăruit apoi o soţie, creându-o pe Eva, întrucât „nu este bine să fie omul singur” (Facere 1, 18). De atunci începe această minune a existenţei omului în faţa căreia vă aflaţi şi voi acum: dăruirea reciprocă a soţilor în căsătorie.

„Nu există decât o singură suferinţă: a fi singur” a spus Paul Evdokimov în secolul XX, afirmând încă o dată acest adevăr constatat de noi toţi: cea mai mare suferinţă a omului este lipsa iubirii. Dacă vreţi să trăiţi frumos, şi scrisoarea voastră arată că vreţi aceasta, încercaţi să înţelegeţi căsătoria în profunzimea ei. Omul prins în goana după plăceri trupeşti se află într-o continuă zbatere, mulţumindu-şi mereu trupul şi deloc sufletul. Acest om ajunge apoi să uite chiar că el este, de fapt, un suflet. Iar sufletul infinit al omului nu îşi poate găsi împlinirea în materie. Relaţiile trupeşti sunt o expresie a dragostei care îi uneşte pe cei doi soţi. În afara căsătoriei, lipsind binecuvântarea lui Dumnezeu, aceste relaţii aduc multă vătămare.

Omul îşi află împlinirea doar în dragoste. Şi, pe măsură ce veţi spori în dragoste, veţi înţelege legătura profundă între dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni şi pe cea dintre dragoste şi Adevăr.

Astăzi, mulţi tineri trăiesc sub mirajul sloganurilor de tipul „decide singur”, „fă ce vrei”, „trăieşte clipa”, crezând că viaţa lor nu depinde de nimic exterior şi astfel îşi pun nădejdea doar în ei înşişi. Ei uită de Dumnezeu şi de cea mai profundă relaţie personală pe care o poate avea omul: comuniunea cu Dumnezeu. Îndrăgostindu-se, îşi pun nădejdea doar în sine şi în persoana iubită. Din nefericire, de multe ori Dumnezeu este exclus din această relaţie, iar legătura lor rămâne într-o existenţă orizontală, pierzând verticala. Această greşeală, tinerii nu o sesizează decât în momentul crizelor şi al despărţirii. Se întreabă de ce se ceartă şi au ajuns să se urască, ei, care s-au iubit atât de mult. De fapt, răspunsul este simplu: au încercat să vieţuiască asemenea unui trup fără suflet. Numai Dumnezeu poate cu adevărat să unească pe oameni.

Cât de uşor uită cei care susţin „căsătoria de probă” de faptul că noi suntem creaţi de Dumnezeu! Cine doreşte binele omului mai mult decât Dumnezeu?

Ştim fiecare, că, oricât ne-am strădui să iubim pe cineva, foarte greu ajungem să-l iubim desăvârşit. Şi nu vorbesc despre o dragoste de câteva luni la tinereţe, când omul îşi descoperă capacitatea de a iubi, ci de întreaga viaţă. Nici noi nu ne cunoaştem aşa de bine cum ne cunoaşte Dumnezeu! El ştie cel mai bine de ce avem nevoie. Şi dacă v-a purtat de grijă până astăzi, credeţi că este de folos să-I spuneţi acum: „de problema căsătoriei ne vom ocupa singuri, nu mai avem nevoie de Tine”?

V-aţi întrebat vreodată de ce iubeşte omul? Cine ne-a dat posibilitatea să iubim şi să creştem în iubire până la a ne da viaţa pentru persoana iubită?

Omul iubeşte pentru că Dumnezeu l-a făcut după chipul său, iar „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne dă viaţă şi ne ţine în viaţă! Iar împrospătarea dragostei pentru celălalt ne vine tot de la Dumnezeu. Nu vom putea să ne păstrăm hotărârea de a trăi până la moartea împreună cu celălalt, în dăruire şi iubire, dacă nu primim de la Dumnezeu puterea pentru aceasta.

Cât ne cunoaştem fiecare pe sine? Cum putem spune că ne potrivim cu altă persoană când noi nu ştim nici măcar cum va fi gândirea noastră peste câţiva ani? Aţi observat că în adolescenţă nu aţi mai gândit ca în copilărie, la tinereţe altele vă sunt gândurile decât la 16–17 ani. Peste ani, altele vor fi înţelegerile asupra lumii, mai bogate, mai nuanţate. Aşadar, verificarea capacităţii de a trăi o viaţă întreagă împreună nu poate fi dată de o perioadă de probă, oricât de lungă ar fi aceasta. Adevărata probă este acordul inimii şi al minţii noastre, când Dumnezeu ne dă să simţim din toată fiinţa: cu această persoană trebuie să mă căsătoresc. Pentru a nu fi înşelaţi în ceea ce simţim, este nevoie de o inimă cât mai curată, de rugăciune şi de sfatul duhovnicului.

Lipsa de credinţă în Dumnezeu şi în purtarea Lui de grijă au dus la „căsătoria de probă” şi acest mod de viaţă duce, la rândul lui, la scăderea credinţei. Deşi par asemănătoare, între căsătorie şi „căsătoria de probă” este o distanţă ca de la cer la pământ. Este distanţa dintre Taina Nunţii şi desfrânare, dintre sfinţenie şi păcat. Căsătoria uneşte pe soţi unul cu altul şi pe amândoi împreună cu Mântuitorul Hristos, iar desfrânarea desparte sufletele celor doi de Dumnezeu şi, apoi, ca o consecinţă, şi pe unul de celălalt.

Numai cine crede că nu are nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu în căsătorie va recurge la „căsătoria de probă”. Şi, din păcate, în loc să-şi clădească casa familiei pe piatra credinţei tinerii şi-o vor clădi pe „proba” făcută de ei. Se vor întreba mai târziu în viaţă de ce nu se mai înţeleg ca la început. De fapt, tocmai „perioada de probă”, neplăcută lui Dumnezeu, a pus o amprentă rea asupra căsniciei. Aşa cum au încercat să guste din roadele căsătoriei fără a se angaja în responsabilităţile ei, nici mai târziu nu au fost capabili să-şi asume responsabilitatea de soţi.

Nu risipiţi ceea ce puteţi dărui o singură dată în viaţă: fecioria. „Orice lucru bun începe cu Doamne ajută”, spune un proverb românesc. Nu începeţi drumul în doi în pat, ci la Biserică. Căci dacă nu vă veţi întemeia viaţa pe verticală, atunci orizontala, pământescul vor domina sufletele voastre şi nu veţi ajunge la împlinirea sufletească pe care v-o doriţi.

Poate vă veţi întreba: dar, totuşi, nu putem să facem nici un fel de probă pentru a vedea dacă ne potrivim? O probă obiectivă, dincolo de părerile şi sentimentele noastre de moment?

Ba da, puteţi. Alegeţi-vă un părinte duhovnic la care să vă spovediţi amândoi, căruia să-i puteţi dezvălui şi cele mai adânci cute ale sufletului, ca în faţa lui Dumnezeu. Dacă vă veţi duce la el cu credinţa că Dumnezeu va rândui ceea ce vă este de folos prin duhovnic, veţi primi sfat de la Dumnezeu. Iar aceasta nu numai o dată, ci în toată viaţa. Familiile care au duhovnic străbat greutăţile vieţii prin puterea lui Dumnezeu. Dar nu numai atât. Veţi înţelege de ce Biserica numeşte căsătoria Sfântă Taină. Veţi înţelege cum prin căsătorie omul se cunoaşte mai bine pe sine şi primeşte putere să iubească mai mult pe semenii săi şi pe Dumnezeu. Atât de mare este căsătoria încât Sfântul Pavel asemănă relaţia dintre soţ şi soţie cu relaţia dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserică. Dar drumul spre aceste preafrumoase înţelegeri şi trăiri trece mai întâi prin slujba Cununiei. Aici, coroniţele cu care se încununează cei doi miri şi îmbrăcămintea albă a miresei semnifică fecioria lor. Au biruit în lupta lor cu partea trupească a omului şi acum se angajează într-o nouă luptă: lupta cu sine însuşi pentru a iubi.

Dacă la capătul vieţii omul nu cunoaşte dragostea din Împărăţiei Cerurilor, pentru ce a trăit? Dacă soţii care şi-au dorit tot binele unul altuia nu intră în bucuria cea deplină şi veşnică, pentru ce s-au bucurat puţin şi trecător?

Aşa cum vă este drag să vă întâlniţi astăzi, vă doresc să vă fie mereu la fel, până la sfârşitul vieţii şi împreună să vă înfăţişaţi înaintea lui Hristos. Să nu uitaţi că Dumnezeu a instituit căsătoria în Eden şi a destinat-o Raiului!

Mă rog Bunului Dumnezeu să vă întărească pe calea Sa! Cu dragoste,

Părintele Florin

*

„Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficienţe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul, la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat si dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umana n-a fost distrusă. Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreuna cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat şi femeia la fel."

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

Sursă: Revista "Cuvinte către tineri"