APOSTOLUL
ROMANI 6, 18-23
Fraţilor, izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii. Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire. Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.
*
EVANGHELIA
MATEI 8, 5-13
Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, Şi
zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a
zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu
sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va
vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi
şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii
mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau
după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta
credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta
la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei
vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai
crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.
*
Părintele Arsenie Muscalu: Discreţia credinţei, inima milostivă versus “Generaţia
EU” si păcatul superiorităţii care osândeşte
Iubiţi fraţi şi surori,
După Pogorârea Sfântului Duh, duminicile acestea ce urmează sunt o
înlănţuire, un lanţ minunat. Şi în toate aceste duminici primim ajutor pentru
dobândirea Preasfântului Duh, pentru că aceasta este viaţa Bisericii. Ele nu
sunt la întâmplare rânduite, aceste duminici. Duminica trecută am vorbit, ne-a
vorbit Evanghelia care s-a citit la sfânta Liturghie, despre grijile vieţii, o
mare piedică la primirea harului Sfântului Duh. Acum, după ce duminica trecută
ne-a pus înainte Evanghelia primejdiei grijilor vieţii, ca să ne ferim de ele,
acum ne atrage printr-o pilda a frumuseţii credinţei, în duminica aceasta.
Frumuseţea acesta a credinţei o vedem strălucind într-un om, care, după
aparenţa exterioară, nu făcea parte din Biserica lui Dumnezeu. Era un păgân, un
sutaş, adică un mai mare peste o sută de ostaşi, şi el făcea parte din
administraţia romană a Ţinuturilor Sfinte, deci nu făcea parte din neamul
evreiesc, şi nu făcea parte din Biserica Vechiului Legământ. Şi iată că în
acest om ne străluceşte astăzi frumuseţea credinţei. O frumuseţe atât de mare
că pe Însuşi Dumnezeu Îl face să se minuneze. Un lucru frumos vedem astăzi: pe
Dumnezeu minunându-Se de credinţa omului.
Întâmplarea aţi auzi-o la Sfânta Liturghie şi o cunoaşteţi. Ca în fiecare
an aţi auzit probabil mereu, de multe ori, citindu-se această pericopă
evanghelică despre sutaşul din Capernaum care avea un slujitor bolnav, şi care,
ne spune – Sfântul Matei este concis în întâmplările lui, ne dă miezul
întâmplării iar Sfântul Luca ne mai dă şi nişte amănunte – că acest sutaş a
trimis mai întâi la Domnul bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să tămăduiască pe
sluga lui, pe slujitorul lui, care era slabănog în pat, chinuindu-se cumplit.
Nu e rău să ne oprim puţin şi asupra lucrurilor pe care ni le spune Sfântul
Luca. A trimis, deci sutaşul la Domnul, bătrâni ai iudeilor, ca să-şi
dobândească dorinţa, să vindece pe slujitorul lui, iar aceşti bătrâni ai
iudeilor au venit la Domnul şi au zis: “Vrednic este să faci aceasta, căci
iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o“. Aceste cuvinte ar părea la prima
vedere cuvinte de bun simţ, cuvinte de înduplecare pentru Domnul, arătându-i un
motiv ca el să vină, sau nu neapărat să vină, ci să vindece sluga acestui sutaş.
Dar Sfântul Ioan Gura de Aur ne dezvăluie însă altceva prin aceste cuvinte. Acum,
ca să înţelegeţi ce vreau să spun, dau un exemplu poate puţin nepotrivit cu
Biserica: aşa, ca şi când s-ar întâlni o comisie doctorală să acorde titlul de
doctor în ştiinte cuiva, şi ar zice membrii comisiei: Vrednic este să-i acordăm
titlul de doctor, pentru că poartă 43 la pantofi. Exemplul poate că nu e
potrivit şi e un pic exagerat, dar Sfântul Ioan Gură de Aur, ne scoate în
evidenţă acest lucru: că nici măcar n-au cunoscut virtutea bărbatului, n-au
găsit vreun motiv vrednic adevărat, ci se aveau în toate tot pe sine în vedere:
“Miluieşte-l pe el, că mi-a facut mie bine“. Motivul pentru care să-l miluieşti
este că “mi-a făcut mie bine”.
Domnul a continuat să se îndrepte spre casa sutaşului sau a pornit spre
casa sutaşului. Sfântul Luca ne spune că apoi el a trimis prieteni la Domnul, să-L
roage să nu vină, ci să zică numai cuvântul, iar Sfântul Matei ne adaugă faptul
că după aceea chiar el a venit, sutaşul însuşi a venit înaintea Domnului când a
văzut, că deşi i-au spus bătrânii, deşi i-au spus prietenii lui, Domnul totuşi
continua să vină spre casa lui. Şi a venit el, şi înaintea Domnului a spus: “Doamne, nu sunt destoinic
să intri sub acoperişul meu, zi numai cu cuvântul, şi se va vindeca slujitorul
meu“. Şi i-a aratat Domnului printr-o pildă şi cum înţelege acest cuvânt: “şi eu
sunt om cu stăpânire, şi am sub mine ostaşi, şi zic acestuia: du-te şi se duce,
şi altuia vino şi vine, şi robului meu fă aceasta şi face“. A recunoscut pe
Domnul că este Atotţiitor, Stăpân Atotputernic, că doar la cuvântul Lui toate
se împlinesc. “A zis Dumnezeu să fie lumină, şi a fost lumină”. A recunoscut în
persoana Domnului nostru pe Atotstăpânitorul, Atotţiitorul. Atât de mare era credinţa
lui, încât pe Domnul a făcut să se minuneze şi a zis: “Nici în Israel nu am
aflat atâta credinţă ca a lui“.
Asupra a două gânduri
m-am oprit, citind această pericopă evanghelică.
Întâi, acest cuvânt al sutaşului e vrednic de pus în inima noastră:
“Nu sunt destoinic să intri sub acoperişul meu, zi numai cu cuvântul“.
Noi trăim într-o lume în care este totul centrat pe eu, pe propria persoană.
Părintele Serafim Rose numeşte generaţiile de la el şi puţin înaintea lui
încoace, le numeste generaţia “Eu”. Şi zice:
“Iată, generaţia Eu se apropie de Biserică, însă, când generaţia Eu se
apropie de Biserică, ea întâmpină anumite probleme în apropierea ei de Biserică,
pentru că încearcă să prefacă cumva spiritualitatea pe care o găseşte în
Biserică după propriul chip.”
Aceasta spune Părintele Serafim şi noi trăim într-o vreme în care lucrurile
s-au accentuat în această direcţie.
Sutaşul acesta ne învaţă să nu facem nimic prin care să atragem atenţia
asupra propriei persoane. Un duhovnic contemporan spune că în biserică, atunci
când avem de îndeplinit o lucrare, o slujire – vă dau acest exemplu, fie de
citit, fie de cântat la strană, fie numai ca preot când slujim - toate trebuie
să le facem cât mai discret cu puţinţă. Prezenta noastră să treacă, aşa, cât se
poate, neobservată.
Părintele chiar menţionează un fapt care chiar poate să ni se pară un
pic hazliu, dar nu este. Spune că la Institutul Sfântul Serghie din Paris un
profesor, probabil de liturgică, i-a spus că există o prevedere nescrisă cum că
preotul, în anumite momente când rosteşte anumite liturghii poate să înalţe
mâinile când se roagă. Aţi văzut că în momentul de începere al Sfintei
Liturghii preotul face nişte rugăciuni de invocare a Sfântului Duh, rosteşte
Împărate ceresc de trei ori şi înalţă mâinile atunci. Aşa prevăd rânduielile
noastre de rugăciune, cărţile nostre de slujbe. Şi acest profesor îi spunea că
există o prevedere ca preotul să înalţe mâinile, dar niciodată mai sus de
nivelul urechilor. Sigur că această prevedere nu este importantă în partea ei,
în aspectul ei tehnic, să spunem aşa, dar ce vrea să spună?
Nu trebuie făcut nimic excesiv, nimic prin care să atragem atenţia asupra noastră,
nimic prin care să manifestăm, chipurile, o evlavie ce întrece contextul în
care ne aflăm. Acum, să nu staţi niciodată să vă uitaţi la preot, dacă a
ridicat mâinile un centimetru mai sus de urechi, că totuşi nu aceasta măsoară
smerenia preotului. Dar cuvântul ne spune ceva: cât de discret şi de delicat
trebuie făcute toate în biserică. Prin nimic să nu atragem atenţia asupra
propriei persoane. Deci important este până la urmă să ne judecăm lăuntrul, ca
felul cum citim, felul cum cântăm, felul cum ne mişcăm, felul cum facem toate.,
să nu arătăm prin manifestările noastre că avem o evlavie, că avem o credinţă.
Noi trăim într-o lume în care reclama este totul. Dacă nu eşti cunoscut,
dacă nu-ţi faci reclamă eşti mort pentru lumea aceasta. Ce face un om de
afaceri creştin dacă nu-şi face reclamă? Are o problemă de conştiinţă, fără
îndoială. Tocmai aici este credinţa. Şi omul, pe cât se dăruieşte credinţei pe
atât vede împlinindu-se cu el minunile credinţei. Şi fără sa-şi facă reclamă
poate să facă afaceri profitabile, să câştige mai mult chiar decât cei care îşi
fac reclamă, dar asta nu-i spune nimeni că se va întâmpla de la început. Poate
că Dumnezeu îl va pune la încercare. Dacă îşi face reclamă cu gândul că va
câştiga mai mult, s-ar putea să nu câştige nimic. Dar dacă nu-şi face reclamă pentru
că are încredere în pronia dumnezeiască, Dumnezeu pe nimeni nu ruşinează. Nu
este vreun om care să se încredinţeze Proniei dumnezeieşti şi căreia Pronia
dumnezeiască să nu-i raspundă. Dumnezeu nu-Şi bate joc de om.
Deci, de la sutaşul acesta învăţam că atunci când trăim într-o discreţie,
trăim omorând în noi pornirea de arătare, dorinţa de a impresiona pe alţii,
ochiul lui Dumnezeu ne vede. Aşa a văzut ochiul lui Dumnezeu sufletul acestui sutaş,
şi a rânduit Dumnezu un prilej ca această credinţă să iasă la iveală, şi a
rânduit un prilej ca El să spună cuvântul pe care l-a spus şi cu care am început (această predică): “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“.
Acesta este al doilea gând:
“Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“.
Noi trăim într-o vreme, dar probabil că întotdeauna a fost aşa, în care,
paradoxal, am ajuns să fim în situaţia în care a fost Biserica Vechiului Legământ
atunci când L-a respins pe Hristos, nu L-a cunoscut. Am ajuns, paradoxal într-o
asemenea primejdie în timpurile noastre, ca atunci. Şi acum se întâmplă, nu am
fost în occident, dar oameni care au fost la anumite mănăstiri, au rămas
impresionaţi de faptul ca acolo sunt mulţi convertiţi, oameni trecuţi la ortodoxie,
de la protestantism, de la catolicism, atât de mult însetau şi numai să vadă un
preot, nu mai mult, măcar să-l vada, măcar să ia o binecuvântare de la el, sau
măcar o data pe lună sau poate şi mai rar să poată participa la o Sfântă
Liturghie, măcar o data într-un an sau de două ori, de trei ori, să se poată
spovedi. Şi aceasta o socoteau o mare binecuvântare şi cu lacrimi în ochi
mulţumeau lui Dumnezeu că au văzut un preot – numai că l-au văzut, numai că au
putut să ia o binecuvântare de la el! Oameni cumva care se aseamănă cu acest
păgân, roman. Nu făcea parte din Biserica Vechiului Legământ, dar în sufletul
lui era credinţa mai mare decat cei care prin naştere făceau parte din această
Biserică, şi care ţineau de un neam şi fuseseră de mici crescuţi într-un anume
spirit. De aceea am spus acest cuvânt.
Avem în ţara noastră atâtea biserici, avem Liturghie zilnic, în atâtea
locuri, în atâtea mănăstiri, avem la îndemână tot ce ne trebuie în sporirea
duhovnicească dar, de multe ori prea puţin ne folosim, nu ştim să ne folosim,
sau nu ştim să preţuim lucrurile pe care le avem. Mai marii iudeilor se
socoteau superiori romanilor, şi bătrânii trimişi de sutaşul la Domnul să ceară
vindecarea slugii lui, se socoteau cumva superiori acelui roman. Nici nu-l considerau
pe el, ca un om, după virtutea lui, vrednic de atenţie. Era bun pentru că iubea
neamul lor şi le făcuse sinagogă. De multe ori aşa se întâmplă şi cu noi. Cumva
dispreţuim pe cei care nu fac parte din neamul nostru sau oricum ne considerăm
superiori că am moştenit ortodoxia din naştere. Deci acesta este al doilea gând
asupra căruia m-am oprit: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“. Şi să adâncim
puţin acest gând.
Săptamâna care a trecut s-au citit în fiecare zi la Sfânta Liturghie
anumite pericope evanghelice. Şi acestea ne vorbesc tocmai despre starea
poporului lui Dumnezeu, de ce a ajuns poporul lui Dumnezeu aşa, încât să nu-L
recunoască pe Dumnezeu întrupat venit între ei? Ce s-a întâmplat cu ei? Primejdiile
la care au fost ei supuşi ne atrag şi nouă luarea aminte. Ştiti că Nicolae
Iorga a spus că “cine nu cunoaşte istoria este condamnat să o repete“. Foarte
multe putem învăţa din ceea ce s-a petrecut atunci ca să nu păţim şi noi la
fel. Deci ce s-a întâmplat cu ei? Ne spune Domnul. Într-una dintre Evanghelii a
zis Domnul despre ei:
“Cu ce voi asemăna pe oamenii neamului acestuia? Sunt ca şi copiii care şed
în pieţe şi strigă unii către alţii: V-am cântat de bucurie şi nu aţi jucat,
v-am cântat de jale şi nu aţi plâns“.
Aşa erau oamenii acelui neam, şi Sfântul Teofan Zăvorâtul zice că aşa suntem
şi noi, ca şi copiii capricioşi, oricum ai da-o nu o scoţi la capăt cu ei. Mai
bine vă citesc chiar ce spunea Sfântul Teofan. “Ne ceartă puţin Sfântul Teofan,
dar să nu vă întristaţi de cearta lui, pentru că sfinţii întotdeauna din
dragoste, sau cu dragoste ne ceartă. Nu
ar fi de niciun folos să ne menajeze patimile sau să ne odihnească în patimile
nostre, că atunci ne-ar omorî, prin însăşi această atitudine a lor. Chiar dacă
este dureros, dar ei ne pun înainte adevarul, pentru că aceasta înseamnă
dragoste. Domnul spune că noi, cei ce nu ascultăm de Evanghelie – căci aceasta
facem de cele mai multe ori, noi nu ascultăm de Evanghelie: dacă Evanghelia
spune celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt, noi de-abia
dacă ne abţinem să nu-i dăm vreo două pentru mâna pe care am primit-o. Deci noi
nu facem ce ne spune Evanghelia. Noi suntem în situaţia aceasta:
Domnul spune că noi, cei ce nu ascultăm de Evanghelie, ne asemănăm acelora
care dacă li se cântă cântece vesele, nu dănţuiesc, iar dacă li se cântă de
jale, nu plâng. Oameni cu care nu o scoţi la capăt. Ni se făgăduieşte Împărăţia
Cerurilor cea Prealuminată şi veselitoare. Nici nu ne clintim, de parcă nu
despre noi ar fi vorba. Suntem ameninţaţi cu Judecata cea nemitarnică şi cu
muncile cele veşnice. Nu ne tulburăm. Parcă nici nu auzim. Îndobitociţi, am
pierdut orice instinct al adevăratei autoconservări. Suntem mânaţi de-a dreptul
spre pierzare, fără să ne îngrijim deloc de soarta nostră. Ne-am pus mâinile în
sân, ne-am lăsat pradă nepăsării. Ce-o fi, o fi! Iată care-i starea noastră.
Oare, nu de aceea sunt aşa de dese sinuciderile? Şi aceasta este rodul învăţăturilor
moderne, al viziunilor moderne asupra omului şi a însemnătaţii lui. Iată care
ne e progresul, iată care ne e şi luminarea. Mai bine să fii lipsit de orice
învăţătură, dar să-ţi mântuieşti sufletul cu frica lui Dumnezeu, decât ca după
ce ai căpătat titlul de luminat să pieri pentru vecie, neaducându-ţi măcar
o dată aminte în viaţă de ceea ce o să fie după moarte, de cuvântul lui Dumnezeu,
care arată limpede cine ajunge în Împărăţia Cerurilor, şi cine ajunge în iad. Nici
o iotă nu va trece. Totul va fi precum este scris. Aşadar, oricine ai fi, pune
aceasta în inima ta, ca pe un lucru care te priveşte de-a dreptul, personal, şi
îngrijeşte-te de suflet cât poţi şi cât mai este vreme.
Deci aceasta este o stare a lucrurilor, pe care Domnul ne-o arată la
timpurile de atunci, iar Sfântul Teofan ne-o traduce pentru timpurile noastre. Aşa
erau oamenii neamului aceluia, ca şi copiii capricioşi cu care, oricum ai da-o,
nu o scoţi la capăt.
Dar, tot în Evangheliile care s-au citit săptămâna aceasta ni se mai arată
şi altceva despre starea lucrurilor de atunci şi despre starea lucrurilor de
acum. La fel, Sfântul Teofan ne traduce cuvântul Domnului, adresat cărturarilor
şi fariseilor...ne traduce pentru timpurile nostre. E vorba de o întâmplare din
viaţa Domnului şi a ucenicilor lui. Mergea Domnul cu ucenicii sâmbăta, prin
semănături. Era vremea în care grâul se copsese. Şi au flămânzit ucenicii, şi
au început să smulgă spice şi le frecau cu mana, şi mâncau boabe de grâu. Şi
fariseii au văzut şi au zis: Iată, de ce fac ucenicii Tăi ceea ce nu se cade
sâmbăta? Că nu se cade sâmbăta să faci treabă, să smulgi spice, nu e potrivit,
nu se cade, nu e bine sâmbăta. Şi Domnul le-a spus: Dacă aţi fi ştiut ce
inseamnă “milă voiesc, iar nu jertfă”, n-aţi fi osândit pe cei vinovaţi, n-aţi
fi căzut în ispita de a osândi pe unii ce sunt nevinovaţi prin ceea ce au făcut.
Si iată cum ne traduce Sfântul Teofan cele petrecute:
Aşadar, pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii, trebuie să dobândim inima
milostivă.
Păcatul osândirii stăpânea lumea de atunci, după cum se vede, lumea bună
cum am zice noi, oameni care se preocupau de cele duhovniceşti. Aşa se întamplă
şi astăzi, că doar singuri ştiţi cât de răspândit este păcatul acesta al osândirii.
Din el derivând păcatul clevetirii. Aproape că e nelipsit, aproape că nu se întâlnesc
doi oameni să discute ceva, şi să nu pomeneasca ceva rău despre cineva, oricine
ar fi, despre cineva. Cred că este o raritate să se întâlnească doi oameni şi
să nu discute ceva rău despre cineva.
“Aşadar, pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii trebuie să dobândim inima milostivă.
Inima milostivă nu judecă nu numai încălcările părelnice ale Legii, cum era
aici (ea era numai o încălcare părelnică, nu numai reală a Legii), dar nici pe
cele învederate tuturor. În loc să judece, ea compătimeşte; şi mai degrabă va
plânge decat să mustre. Cu adevărat, păcatul osândirii e rodul unei inimi
nemilostive, a unei inimi care se bucură de răul alteia, şi află desfătare în înjosirea
aproapelui, în prihănirea numelui acestuia, în terfelirea cinstei lui. Această
faptă este ucidere de om şi este săvârşită în duhul celui care e ucigaş de
oameni dintru început. Aici se alatură clevetirea, care este din acelaşi izvor,
căci diavolul se şi numeşte diavol, în greceşte clevetitor, întrucat cleveteşte
şi răspândeşte pretutindeni clevetiri. Grăbeşte-te să trezeşti în tine mila,
îndată ce-şi vine reaua dorinţă de a judeca. Şi cu inima plină de milă să cazi
apoi cu rugăciune la Dumnezeu, ca El să te miluiască şi pe tine, nu doar pe cel
pe care ai vrut să-l osândeşti, ci şi pe tine însuţi, care poate că ai mai
multă nevoie de milă decât el, şi ispita cea rea are să piară“.
Evanghelia pe toate ni le pune înainte pentru a ne feri de primejdii. Cuvântul
Evangheliei nu este întotdeauna aşa de usor, şi nu este uşor de primit, însă, dacă-l
primim, şi cea mai mica mişcare a inimii noastre spre împlinirea acestui cuvânt
este aducătoare de bucurie. Puţină este greutatea, puţină este întristarea faţă
de bucuria ce se descoperă apoi, celui care jertfeşte sinele său egoist ca să
facă voia lui Dumnezeu şi să împlinească porunca Lui.
Nu putem ajunge dintr-un pas în vârful scării virtuţiilor, dar, măcar
auzind cuvinte duhovniceşti, auzind cuvântul lui Dumnezeu în Sfânta Evanghelie,
bine ar fi dacă s-ar trezi în noi măcar simţirea faptului că avem nevoie de credinţă,
avem nevoie de inimă milostivă, dacă se trezeşte în noi, cum spune Cuviosul
Paisie Aghioritul, neliniştea cea bună, totul s-a săvârşit. Acesta este începutul,
dar într-un fel totul s-a săvârşit, s-a facut ceea ce trebuia făcut. De-acum încolo
va şti ceea ce trebuie să facă. Trebuie să păzească, aşa ca pe lumina ochiului,
acea nelinişte, cea bună, care s-a trezit în sufletul lui. Deci nu putem ajunge
vreodată să împlinim cuvântul acela: de te loveşte cineva peste obraz, întoarce-l
şi pe celălalt. Nu putem. Aceasta este o măsură a desăvârşirii, dar se poate
trezi în noi dorinţa de a merge în acea direcţie, şi slavă lui Dumnezeu dacă în
noi se deşteaptă acesta dorinţă. Ce vom avea însă de făcut, însăşi dorinta care
s-a nascut ne va învăţa, şi care este puterea şi dorinta noastră de a împlini
lucrurile, experienţa ne va învăţa. Dar să ne ajute Dumnezeu să se trezească în
inimile noaste acest simţămant, să se trezească în noi dorinţa spre împlinirea
voii, cuvântului lui Dumnezeu. Amin!”
Puteţi asculta predica aici
Sursă: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu