Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul -100 de ani de la naștere

Nu este puțin lucru pentru un neam să odrăslească un sfânt, într-o perioadă de uscăciune duhovnicească atât de mare. Ilie, pruncul născut la 23 iulie 1913 într-o familie de oameni credincioși – Maxim și Ecaterina Iacob, din Crăiniceni, Botoșani –, și-a pierdut mama când avea șase luni, și tatăl, mort în Primul Război Mondial, când avea trei ani. Cine s-ar fi gândit că sărmanul orfan va deveni un luminător al întregii lumii? Căci Sfântul Ioan Iacob este un dar al românilor către întreaga lume și un dar al Țării Sfinte pentru români.

A fost crescut până la 10 ani de o bunică cu viață sfântă, Maria Iacob, apoi de un unchi, Alecu Iacob, care mai avea șase copii. În 1932 termină Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni – Cernăuţi. În urma unei descoperiri dumnezeiești, în 1933 se închinoviază în Mănăstirea Neamț, unde, în 1936, este călugărit cu numele Ioan. În același an face un pelerinaj în Țara Sfântă și rămâne acolo. Se nevoiește mai întâi la Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde are un ales povățuitor duhovnicesc, ieroschimonahul aromân Sava. Aici este paraclisier și infirmier. Cu inima sa milostivă, a devenit renumit pentru slujirea aproapelui, nu numai a călugărilor bolnavi, ci și a arabilor și beduinilor, a celor răniți în război și a oricărui suferind. În același timp traduce și scrie învăţături şi versuri duhovniceşti, pentru folosul duhovnicesc al compatrioților săi.

La 14 septembrie 1947, este hirotonit preot şi numit egumen al Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan. După cinci ani se retrage cu ucenicul său, monahul Ioanichie Pârâială, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. După o aspră nevoință în peştera Sfânta Ana, la 5 august 1960, la 47 de ani, Sfântul Ioan Iacob se mută la cereştile lăcaşuri. După 20 de ani, la 8 august 1980, moaștele sale sunt aflate întregi. În 1992 este canonizat oficial de către Biserica Ortodoxă Română.