„Din mina părăsită a neamului românesc să iasă din nou aur!”

Şcoala este sufletul naţiunii. Orice naţiune fără şcoală piere.

Ion Codru Drăguşanu

În toamna anului 2010, la Bucureşti îşi deschidea porţile – pe vremea aceea, doar cu clasa I şi clasa a V-a – „Şcoala Gimnazială Sfinţii Trei Ierarhi”, şcoală particulară născută în căuşul inimii unei biserici ortodoxe, Paraclisul Universitar „Sfântul Nicolae”.

 Parohul acestei biserici, Părintele Vasile Gavrilă, iniţiatorul proiectului şi flacăra care menţine vie lumina micuţei şcoli, mărturiseşte: „Am considerat că înfiinţarea unei şcoli sub patronajul Bisericii este o datorie faţă de copiii care cresc în comunitatea eclesială şi un dar pentru cei care cresc în familii de creştini, chiar dacă aceştia nu sunt parte a comunităţii noastre. Nu este suficient să criticăm un sistem educaţional deficitar, ci trebuie să oferim o alternativă. De aceea, primind binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am înfiinţat o şcoală bazată pe principii creştine, în care Adevărul Revelat să călăuzească demersul pedagogic, cultural şi ştiinţific, pentru ca absolvenţii unei astfel de şcoli să aibă cunoştinţe neştirbite de tendinţele ateiste, agnostice sau sincretiste şi să aibă o personalitate bine şi deplin conturată, corespunzătoare vârstei.”

Curajoasa iniţiativă a Părintelui a fost pe deplin susţinută de un grup de părinţi care şi-au înscris copiii la cursurile acestei şcoli, fără teama că proiectul ar putea fi mult prea idealist şi, în consecinţă, falimentar. Iată ce răspund părinţii întrebați despre motivul care i-a determinat să îşi aducă pruncii la „Şcoala Sfinţii Trei Ierarhi”:

Ce duh mai potrivit pentru nişte suflete plăpânde, cum sunt acelea ale copiilor, puteam găsi altundeva decât la o şcoală care gravitează în jurul unei biserici, o şcoală în care copiii regăsesc valorile pe care le-au primit în familie şi de la duhovnicul lor?

Fam. Blându – copii gemeni, în clasa a II-a

În primul rând, încrederea în Părintele duhovnic Vasile Gavrilă. Apoi, nemulţumirea noastră faţă de atmosfera din şcoala pe care o frecventau copiii noştri înainte. Am dorit un mediu omogen, cu copii care se ghidează după aceleaşi învăţături şi principii creştin-ortodoxe. Este foarte important să nu le fie ruşine să se închine înainte să înceapă orele, să spună o rugăciune şi, în cele din urmă, să gândească şi să simtă creştineşte.

Fam. Catană Negreanu – copii în clasele I şi a V-a

 Am dorit un mediu şcolar sănătos, atât pentru mintea, cât şi pentru sufletul copilului. Am vrut să aibă şansa să pună încă de la început un fundament puternic, pe care să construiască ceva bun în viaţă şi să aibă puterea de a schimba sau a ajuta pe cei din jurul său, şi nu de a fi schimbat de „trendurile” lumii dezorientate. Copiii de astăzi trebuie să aibă şansa de a li se arăta ceea ce neamul nostru are sănătos în originile sale, în tradiţiile sale, în spiritualitatea sa şi, astfel, să-şi cunoască identitatea înainte de a lua contact cu o societate depersonalizată, care propune ruperea de trecut şi contopirea cu non-valorile prezente.

Fam. Rusu – copil în clasa a II-a

Într-o lume în care ţi se propun la tot pasul prilejuri de a păcătui, în care valorile morale sunt considerate de foarte mulţi ca fiind relative, în care sufletele copiilor sunt împroşcate cu o educaţie bazată pe evoluţionism, pe aşa numita „educaţie sexuală”, în care expunerea publică a păcatelor este considerată o virtute, iar banii, maşinile scumpe, casele elegante şi luxul au devenit valori absolute, în vreme ce adevăratele virtuţi sunt desconsiderate, este esenţial pentru copii să poată creşte într-un mediu normal, în care adevăratele valori sunt aşezate la locul lor, iar păcatelor li se spune pe nume.

Fam. Sive – copil în clasa a V-a

Un loc în care bunul simţ, frica de Dumnezeu şi valorile nu sunt desconsiderate. O şcoală în care profesorii sunt aliaţii părinţilor în a transmite copiilor, pe lângă cunoştinţe, dragostea de Dumnezeu şi o ordine firească a lucrurilor. O şcoală care să formeze, nu doar să informeze.

Fam. Pitulan – copil în clasa a VI-a

 Dorinţa de a creşte copilul într-un mediu normal, cât mai puţin viciat; un mediu în care să domine valorile creştine şi sentimentul de apartenenţă la o naţiune; un mediu în care să se formeze oameni capabili de a schimba în bine lumea din jurul lor.

Fam. Stroe – copil în clasa a V-a

La şcoala de cartier la care am avut înscrisă fetiţa în ciclul gimnazial, ea nu s-a mai putut încadra în colectiv, începând cu clasa a V-a. Nu mai voia să meargă acolo şi gata, şi, pentru că o forţam, era vindicativă. Profesorii o apreciau, avea note mari, totul părea în regulă, multă vreme atitudinea ei ni s-a părut un moft chinuitor. Pe urmă, am aflat că, la şcoală, râd colegele de ea şi este considerată „ciudată” pentru că nu este îmbrăcată „modern”, nu are telefon mobil şi nu ştie ce este un prezervativ. Când am aflat de şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi”, am transferat-o aici. După câteva săptămâni, copilul m-a întrebat: Nu puteai, mamă, să găseşti şcoala asta mai demult?

Fam. Tataridis – copil în clasa a VI-a

Îmi place la Şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi” deoarece aici sunt copii buni şi am prieteni, cum ar fi Ilie şi Victor. Pentru prima dată mi s-a întâmplat ca prietenii cu care mă întâlnesc la biserică să-mi fie şi colegi de şcoală. Unul dintre aceştia – Victor – este chiar şi la rugby împreună cu mine.

Ionuţ Sive, clasa a V-a

 Proiectul a fost şi este susţinut de un colectiv de profesori care au aceleaşi valori ca şi părinţii elevilor lor; spicuim din motivaţiile lor de a face parte din colectivul profesoral al acestei şcoli:

Dorinţa de a lucra într-o şcoală în care relaţiile dintre profesori să fie bazate pe sinceritate, deschidere, bunăvoinţă şi, pe de altă parte, nevoia de a-i pregăti pe elevi pentru viaţă în duhul principiilor creştinismului.

Claudia Ivan, Director, profesor de Limba Franceză

Mi-am dorit mereu să lucrez într-un mediu şcolar creştin, caracterizat de o atitudine pozitivă faţă de educaţie, faţă de tradiţia românească şi morala ortodoxă. Şcoala „Sfinţii Trei Ierarhi” este un început al întoarcerii la firesc.

Cristina Acatrinei, profesor de Fizică

Dorinţa de a contribui la conturarea, concretizarea şi consolidarea unei şcoli în care credinţa şi raţiunea, ştiinţa şi viaţa duhovnicească să se manifeste firesc în educaţia copiilor, pentru a duce mai departe valorile perene ale poporului român.

Elena Botea, profesor de Educaţie Plastică

 Ocazia de a contribui, fie şi într-o măsură puţin însemnată, la o misiune importantă – reaşezarea sufletului şcolii româneşti în matricea sa creştin-ortodoxă.

Laura Constantinescu, profesor de Matematică

Mereu am fost fascinat de faptul că şi Sfinţii Părinţi au fost la şcoală, şi au întrecut cu râvna şi dragostea lor de învăţătură pe toţi înţelepţii acelor timpuri, pentru că au adăugat cunoaşterii lor adevărata cunoaştere, adică dragostea de Dumnezeu.

Ionuţ Dima, profesor de Religie

Bucuria că educaţia, în România, poate pune în centru şi altceva decât nişte programe seci; poate pune în centru copilul, cu mintea şi inima lui!

Ştefania Năstase, profesor de Limba Română

 Începutul a fost greu, supravieţuirea, şi mai grea! Mărturiseşte Părintele Vasile Gavrilă: „În aceşti trei ani de funcţionare, ne-am lovit de greutăţile inerente începutului, de surpriza necunoscutelor şi, mai ales, de sechelele lăsate de societatea comunistă asupra adulţilor, şi de greşelile devastatoare din sistemul educaţional de stat asupra copiilor care nu au început şcoala la noi. De asemenea, birocraţia foarte greoaie şi ambiguitatea legislativă în care se află întreg sistemul pedagogic şi educaţional, ne-au dat de furcă mult. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al tuturor celor implicaţi în acest proiect (de la elevi şi părinţi, la profesori), nădăjduim să consolidăm o şcoală în cel mai autentic duh creştin şi tradiţional!”

Lipsa unui sediu propriu, distanţa de zeci de kilometri pe care trebuie s-o străbată copiii din toate colţurile Bucureştilor pentru a ajunge la cursuri sunt alte neajunsuri pe care le au de întâmpinat familiile; dar acestea par nesemnificative, în comparaţie cu bucuria de a-şi şti copiii la adăpost. De altfel, nădejdea pe care inimile din jurul Şcolii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Bucureşti o ridică în rugăciune, la unison, este ca şcoala noastră să ajungă să crească, să se dezvolte şi să includă şi liceul: „Ca să avem copiii bine fixaţi pe valorile solide pe care le transmite această şcoală, este bine ca ei să petreacă în ea cât mai mulţi ani şi să se «coacă», să spun aşa, în această atmosferă propice”, spunea una dintre mămici, doamna Tadaridis.

În primul rând, m-a impresionat liniștea care domnea în şcoală în timpul pauzelor. Colegii mei, împreună cu mine, reuşeam să ne recreăm într-un mod liniştit, odihnitor. Aş vrea să ştiţi că şi în primii ani de şcoală, în ciclul primar, am avut colegi buni, cu care m-am împrietenit, dar care, adunaţi împreună în pauză, reuşeau să facă un tărăboi, încât nu puteai să te aduni la oră. Îmi place, de asemenea, să petrec timpul cu colegii mei şi în afara orelor de la şcoală: am fost împreună în tabără, jucăm fotbal şi tenis de masă, mergem la înot, participăm la concursuri şi olimpiade.

Petru Miţnei, clasa a VII-a

Încheiem prin cuvintele doamnei Ioana Paul (cu băieţi în clasele a II-a şi a V-a ale acestei şcoli):

„Ţara noastră a ajuns o pustietate a non-valorilor, o sălbăticie a gusturilor, a aspiraţiilor şi sentimentelor, printre care noi şi copiii noştri trăim. O mină de aur părăsită, din care nu a mai rămas decât o baracă prin ai cărei pereţi – altădată sănătos construiţi din cuvinte precum încredere, bunăcuviinţă, dragoste, nobleţe, speranţă – şuieră acum vântul. Poate că pare puţin şi neînsemnat: o lucrare mică începută de câţiva oameni într-un ocean de probleme şi curenţi sălbatici care le stau împotrivă. Iar şarpele îndoielii, al neîncrederii, al cârtelii, dă şi pe aici târcoale. Şi totuşi, această mică minune – lucrare pe care omul a început-o şi a cerut-o lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a ajutat-o, ne umple sufletele de nădejde şi bucurie. Parcă întrezărim şi năzuim să întrezărim lucrurile bune care vor urma: să zidim, aici, în sufletele copiilor noştri, încredere, bunăcuviinţă, dragoste, nobleţe şi speranţă. Şi poate că, într-o bună zi, din mina părăsită a neamului românesc va ieşi din nou aur!”

Brândușa Vrânceanu

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2013