Sfântul Teofan Zăvorâtul-Nestatornicia stării noastre lăuntrice

vineri, 19 iulie 2013

| | |



Vă plângeţi de nestatornicia stării dumneavoastră lăuntrice – uneori este bună şi alteori rea. Nu se poate altfel.

„Am trecut şi trec prin stări sufleteşti supărătoare, sub diverse forme”. Nu avem altceva de făcut decât să le suportăm cu smerenie şi suflet dârz, fără să slăbim în lupta noastră duhovnicească, fără să lăsăm deoparte împlinirea poruncilor dumnezeieşti – ceea ce şi faceţi întocmai.

Vine o stare duhovnicească bună. Pleacă. Vine una proastă. Pleacă şi aceasta. Alternarea lor este continuă şi de neînlăturat. Singurul lucru pe care puteţi şi trebuie să-l faceţi, este să doriţi şi să urmăriţi întotdeauna binele.

Dacă nu ar fi trebuit să facem faţă vreodată vreunei greutăţi, atunci am fi căzut într-o moleşeală duhovnicească.

Schimbări sufleteşti bruşte

Schimbările sufleteşti bruşte ni se întâmplă tuturor. Nu aveţi altceva de făcut, aşadar, decât să le suportaţi în mod liniştit, lăsându-vă în mâinile lui Dumnezeu. Să nu vă îngrijiţi de altceva, decât de acest lucru: să fiţi întotdeauna împreună cu Domnul. Orice vi s-ar întâmpla, la El să scăpaţi, Lui să-I descoperiţi sufletul dumneavoastră, pe El să sprijiniţi greutăţile pe care le aveţi, Lui să-i spuneţi durerea dumneavoastră… Şi să vă rugaţi, cerându-I să vă izbăvească de ispite şi necazuri, dacă este voia Sa..

Euforia şi buna dispoziţie sufletească, odihna şi mângâierea nu sunt întotdeauna semne ale unei stări duhovniceşti bune, stare ce are trei alte caracteristici esenţiale: a) râvna de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, b) cuget smerit şi inimă zdrobită, c) predare în voia lui Dumnezeu. Sunt acestea înlăuntrul dumneavoastră? Dacă da, sunteţi pe drumul cel bun.

Mângâierile duhovniceşti în viaţa cea după Dumnezeu

V-aţi întristat, pentru că aţi pierdut foarte repede acea stare lăuntrică mângâietoare, în care v-aţi aflat după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Dar trebuie să ştiţi că o desfătare duhovnicească, o „mângâiere”, sub orice formă ne-ar cerceta – ca o pace sufletească neţărmurită, ca o bucurie negrăită, ca râvnă sfântă, ca o dulce stare de umilinţă sau ca orice altceva – nu este principalul lucru de căutat în viaţa după Dumnezeu. Principala străduinţă şi grija noastră de căpătâi nu sunt mângâierile, ci păstrarea, cu hotărâre şi putere, a sinelui nostru, în cele din lăuntru şi în cele din afară, într-o stare bună, plăcută Domnului. Dacă este vorba de vreo mângăiere, aceasta ni se dă de la Dumnezeu ca „ademenire”, provocare şi imbold.

„Uite cu ce o să te desfeţi! Luptă-te, aşadar!” Prin urmare, când suntem lipsiţi de ea, nu trebuie să deznădăjduim, ci cu mai multă râvnă, cu statornicie şi cu stăruinţă să ne luptăm „lupta cea bună a credinţei” (1Tim. 6, 12).

Desfătările duhovniceşti nu sunt întotdeauna de folos

Vă place să vă adânciţi în desfătări duhovniceşti, să simţiţi întotdeauna mulţumire şi bucurie din rugăciunea şi comuniunea dumneavoastră cu Domnul. Acest lucru este, însă, şi cu neputinţă şi fără de folos. Cu neputinţă, deoarece orice chip de odihnă duhovnicească nu este rodul propriului nostru efort, ci dar al milei lui Dumnezeu, dar care se oferă cui, când şi atât timp cât El doreşte. Este, de asemenea, cu neputinţă, deoarece atâta timp cât patimile sunt vii şi lucrează întru noi, nici o desfătare duhovnicească nu poate rămâne statornică în suflet.

De altfel, năzuinţa nepotrivită şi nechibzuită după astfel de desfătări, precum am zis, este fără de folos, deoarece conduce la o amorţire şi la o slăbănogire sufletească. Noi suntem datori numai să ne luptăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu râvnă şi bărbăţie, cu trezvie şi stăpânire de sine, cu smerenie şi inimă zdrobită. Faţă de Dumnezeu trebuie să stăpânească în inima noastră două simţăminte: iubirea şi frica… Îngerii stau în faţa Sa cu frică şi cu cutremur… Trăiţi, repet, cu trezvie, cu agerime duhovnicească, cu cuget smerit…


Sursă: Pemptousia