A apărut revista Pentru viaţă nr. 2, ediţia Primăvară 2014

Cu ocazia Marşului pentru viaţă 2014, a cărui temă este „Adopţia, o alegere nobilă”, Asociaţia Studenţi pentru Viaţă a publicat cel mai recent număr al revistei „Pentru viaţă”, publicaţie distribuită gratuit care se bazează aproape exclusiv pe contribuţia voluntarilor şi a celor pe care îi interesează soarta copiilor din România.

Anul acesta, prin tema Marşului pentru viaţă, organizatorii şi-au propus să vină cu soluţii şi să iniţieze o dezbatere publică care ar putea conduce la rezultate reale şi de bun augur pentru copiii defavorizaţi şi pentru cei încă nenăscuţi.

Citiţi în revista Pentru viaţă mărturii ale unor copii adoptaţi şi ale unor părinţi care au adoptat, aflaţi mai multe despre legislaţia românească şi cea străină şi iniţiaţi şi voi acasă, în familie, printre prieteni sau pe căi oficiale o schimbare reală.

Lăsaţi copiii să fie adoptaţi încă din timpul sarcinii! Acesta este mesajul principal al campaniei din acest an. Bine reglementată, aceasta ar fi soluţia pentru a evita stresul viitorului incert care apasă asupra mamelor şi copiilor născuţi în familii defavorizate, care în loc să aducă bucurie le aduc griji celor dragi.

Vă încurajăm să preluaţi pe site-urile şi blogurile voastre orice articole vă inspiră din revista publicată în primăvara aceasta. Găsiţi mai jos linkurile către toate articolele publicate.

Pentru viaţă – Primăvara 2014

Cuprins

1       Editorial

2       Am devenit pro-viaţă imediat ce am născut

3       Adopţia începută din timpul sarcinii. Practica britanică şi australiană

4       Problemele adolescentelor însărcinate

5       Cerând iubire. Amintirile unui copil adoptat

6       „Adopţia, o soluţie nobilă“. Comunicatul Marşului pentru viaţă 2014

7       Fetiţa din vis: Cum am adoptat doi copii

8       Hai să-ţi spun o poveste frumoasă!

Coperta 1

O versiune hi-res a coperţii 1 puteţi descărca de aici

Coperta 2

Centre de consiliere pentru criza de sarcină

Coperta 3

Celebrităţi care au fost adoptate

Coperta 4

Citate celebre despre adopţie

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Un cuplu decide să păstreze copilul după ce aceasta supravieţuieşte unei prime tentative de avort

articol de Ben Johnson, 31 decembrie 2013

Un tânăr cuplu britanic a decis să păstreze fetiţa nenăscută, după ce copilul a supravieţuit unei prime tentative da avort.

Shannon Skinner, de nouăsprezece ani, a declarat că ea şi cu prietenul ei de douăzeci şi patru de ani, Anthony Hunt, aveau probleme de cuplu. La aceasta se adăuga şi depresia ei postnatala survenită în urma naşterii fetiţei lor, Lacie, atunci în vârstă de doar patru luni.

Pe data de 20 septembrie 2013 au decis să facă un avort chimic la clinica Marie Stopes din Stoke Gifford, fiind în cea de-a opta săptămână de sarcină. Skinner mai avea şi un contraceptiv hormonal implantat în braţ.

Însă greaţă de dimineaţă şi senzaţia unui copil mişcându-se în pântecele ei au persistat şi după administrarea medicamentelor, testele de sarcină fiind în continuare pozitive.

Doctorii au spus că acestea erau efecte secundare ce apar în mod obişnuit în urma unui  avort. După trei luni, timp în care simptomele de sarcină au continuat să se manifeste, Skinner a insistat asupra unui nou control. Pe 20 decembrie i-au fost confirmate suspiciunile: avortul eşuase, iar ea era încă gravidă.

Skinner abia îşi revenise din durerea de a-şi fi avortat copilul, când a aflat că i se dădea a doua şansă să-şi aducă pe lume bebeluşul.

„Suferisem pentru copilul acela şi abia reuşisem să ne obişnuim cu ideea”, a spus ea.

„Eu întotdeauna am fost împotriva avorturilor . Le uram.”

Clinica Marie Stopes International afirmă că între trei şi patru procente din toate avorturile medicale dau greş. „Noi discutăm asta cu orice femeie care ia în calcul posibilitatea tratamentului şi îi dăm sfaturi în legătură cu procedurile necesare pentru a monitoriza un eventual eşec, astfel încât un alt tratament să fie urmat mai departe dacă trebuie”, a fost declaraţia emisă de grup.

Însărcinată în douăzeci de săptămâni, Skinner mai avea la dispoziţie încă săptămâni în care să facă un avort potrivit legii britanice. Însă, văzânduşi copilul (o fetiţă) la ecograf, s-au răzgândit.

„Acum am decis să păstrăm copilul, căci nu credem că este corect să mai avem un avort în stadiul ăsta”, a zis Skinner. „Este o mică luptătoare şi nu vrem să-i mai facem rău.”

„Când am făcut avortul, nu mă simţeam la fel cum mă simt acum”, a spus aceasta. „Am văzut-o, iar acum îi bate şi inima.” (Pulsul fetal se dezvoltă mai devreme decât îşi închipuie mulţi oameni, între cea de-a cincea şi a şaptea săptămână de sarcină).

Skinner a spus celor de la Bristol Post că îşi face griji în legătură cu siguranţa copilului ei. „Medicamentele pot cauza anomalii, iar eu am trecut deja de primul stadiu al sarcinii fără să fi primit vreo îngrijire medicală”, a zis ea. Deşi examinarea cu ultrasunete a arătat că bebeluşul este momentan sănătos, Skinner spune că „nu am nicio garanţie despre cum se va dezvolta” atunci când va naşte, pe şapte mai. Însă e hotărâtă să-şi lase copilul să trăiască, indiferent de ce se va petrece.

Nu toată lumea se bucură nespus că Skinner şi Hunt au avut şansa de a se răzgândi. „Cazuri ca acestea sunt foarte rare, dar desigur acest lucru nu face ca situaţia să fie mai puţin supărătoare”, au afirmat cei de la Marie Stopes International. 

Sursă:Ştiri pentru viaţă

 Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Nici un copil lăsat în urmă. Un cuplu adoptă toţi cei patru fraţi aflaţi într-o situaţie de „risc ridicat"

02 octombrie 2013 (LifeSiteNews) – Soţii Onufer ştiau că îşi doresc să facă o adopţie. Ştiau acest lucru de multă vreme, însă nu s-au aşteptat să primească spre adopţie patru copii aflaţi într-o situaţie de mare risc...şi toţi deodată.

După ce au vizitat China și au văzut copii trăind într-o în sărăcie extremă, Ryan și Erica au fost convinşi de faptul că adopţia făcea parte din chemarea lor ca şi cuplu.

„Ne-am dorit să adoptăm înainte de a avea proprii noştri copii biologici, astfel încât copiii adoptaţi să se simtă „aleşi”, nu ca și când ar fi fost vorba doar de un gând ulterior."

Pe măsură ce se apropia aniversarea de cinci ani a căsătoriei lor, au contactat o agenție de adopție și au început stresantul proces de completare a documentelor. Însă după doar două luni, s-au simțit conduşi într-o direcție diferită. Ei optaseră anterior atât pentru adopţia internă cât şi externă, dar speranțele s-au ruinat atunci când Haiti a închis porțile pentru adopțiile din afara ţării. Erica a sunat atunci la o agenție locală de plasament spre îngrijire sau adopţie și, curând după aceea, au semnat actele pentru începerea cursurilor de formare.

„Am decis că ne dorim să înfiem doi fraţi, sau cel mult trei”, a declarat ea pentru LifeSiteNews.

Cinci luni după ce demaraseră procedurile și înainte ca pregătirea lor să se fi încheiat, agenția de adopţie i-a lăsat Ericăi un mesaj vocal:

„Știm că nu aţi terminat pregătirea și ar trebuie să mai aşteptaţi aproape un an pentru a primi spre adopţie, dar simțim ca acești copii se potrivesc perfect familiei voastre. Sunt patru copii.”

Mesajul le mai transmitea că acei copii au 1, 2, 3 și respectiv 6 ani și au nevoi speciale. Era vorba despre un regim de urgență. Un caz de mare risc.

„Am simţit imediat că trebuie să spun da”, ne-a spus Erica, „dar am fost îngrijorată de faptul că soţul meu nu ar fi simțit la fel. Aveam o camionetă și o mașină sport şi locuiam într-o casă mică. Nu aveam nimic din cele necesare creşterii a patru copii mici, cu atât mai mult a unor copii cu nevoi speciale”.

Ryan nu a ezitat. „Știam că aceştia sunt copiii noștri. Știam că trebuie să spunem da. Dumnezeu urma să descopere apoi cum!”

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, patru copii au ajuns la ușa lor. Trei dintre ei nu puteau vorbi iar altul refuza să o facă. Cel mai tânăr, un băieţel de 12 luni, avea capul spart şi de abia putea să meargă de-a buşilea. El fusese găsit întins pe treptele de beton ale apartamentului în care locuia mama sa naturală. Cele două fetiţe, în vârstă de doi și trei ani, au fost găsite la o băcănie aflată la câteva blocuri distanţă de casa lor, mâncând ceea ce furaseră.

În următoarele două ore, agenția a finalizat evaluarea împreună cu Erica, în timp ce Ryan urmărea copiii prin casă, având grijă de ei, până când, în cele din urmă, au adormit, la aproape două dimineața.

Următoarele zile le-au petrecut făcând vizite de evaluare la mai mulţi doctori, tratând rana de la capul celui mic, malnutriţia şi dermatita de scutec a celei mai mici fetiţe, făcând drumuri la frizerie pentru a scăpa de păduchi şi nodurile din păr şi cumpărând o dubă. Au făcut, de asemenea, mai multe drumuri pentru a cumpăra haine noi, încălțăminte și lenjerie de pat, în entuziasmul tuturor celor patru copii.

Erica și Ryan știau că peste trei luni, instanța de judecată va decide dacă copiii se vor întoarce la mama lor naturală.

„Ne-am rugat pentru ea în fiecare zi, știind că Dumnezeu ne va ajuta să ne luăm rămas bun de la ei în cazul în care nu ar fi rămas la noi”, a declarat Erica, „însă în tot acest timp soțul meu spunea: „Aceștia sunt copiii noștri. Ei nu se vor duce acasă.  Ai încredere în mine.”

Două luni mai târziu, Erica a primit un apel telefonic. Era un funcţionar cu care nu mai vorbise niciodată. O ședință de judecată neașteptată avusese loc și drepturile părintești fuseseră reziliate.

„Pur și simplu! L-am sunat pe soțul meu și am rămas amândoi fără cuvinte, sărbătorind nouă şansă la viaţa a copiilor, dar, de asemenea, părându-ne rău pentru mama lor naturală şi rugându-ne ca Dumnezeu să îi ofere pace."

„Ultimii trei ani au fost cei mai grei din viața noastră", recunoaşte Erica. „Șaisprezece diagnostice de boli psihice pentru patru copii, trei boli cronice, terapeuţi, educarea lor , internări. Nervozitate. Piedici ...”

„Și multă, multă bucurie...mai multă decât am crezut vreodată că este posibil.”

Cel mai mic dintre copii a reuşit să meargă până în braţele lui Ryan, a vorbit la 18 luni și a învăţat să folosească oliţa înainte de vârsta de doi ani, iar astăzi este fericit și sănătos. Fiica lor cea mai mică a stigat-o pe Erica, "Mami", din a doua zi și în termen de trei săptămâni era sănătoasă și bine hrănită, atașându-se cu ușurință de noua familie. Fiica lor cea mare, diagnosticată în spectrul autist, a primit un premiu pentru cel mai amabil copil din grupa ei și a terminat grădiniţa cu rezultate foarte bune.

Și cel mai mare dintre copii, care suferise abuzuri grave şi trecuse prin patru centre de plasament și șapte familii diferite, fiind deja familiarizat cu armele și bandele, se străduieşte în fiecare zi a fi „un om al lui Dumnezeu."

„Nu vom subestima niciodată darurile mari ce ne-au fost date. Suntem atât de binecuvântați. Spiritul de adopţie este atât de frumos și ne simțim atât de recunoscători pentru că îi putem iubi și îngriji pe copiii noștri „aleşi”, la fel cum și Tatăl nostru are grijă de noi.”

Un argument obişnit în favoarea avortului sună astfel: „Atât de mulți copii „nedoriți” sunt bătuți, abuzați, neglijați de către părinții lor sau ajung în centrele de plasament unde se întâmplă la fel sau mai rău. Asta este ceea ce vă doriţi? Nu ar fi fost mai bine că acei copii să nu se fi născut?”

Soţii Onufers stau ca o mustrare vie la adresa acestui argument. Niciunul dintre noi nu poate ști vreodată ce viața va avea un copil, indiferent de circumstanțele în care se naşte.

Miracole există şi se întâmplă în fiecare zi. Nici un copil nu este „nedorit”.

Prelucrare după LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

V-aţi gândit vreodată să adoptaţi un copil ?

Am avut ocazia să stau printre copiii orfani şi să-i văd cum sunt ca oameni. A fi orfan la noi în ţară presupune în primul rând să stai la o casă de copiii (centru de plasament) care de cele mai multe ori arată nu prea bine. Crescut într-o familie cu părinţi iubitori care mi-au oferit tot ce mi-am dorit şi tot ce le-a stat în putere, când mă gândeam la copiii orfani aveam un sentiment de milă pentru lipsurile materiale pe care ei le trăiesc. După o vreme de stat cu ei am înţeles că nu asta e marea lor suferinţă.

Copiiilor din centrele de plasament le lipseşte cel mai mult dragostea părinţilor. Sunt părinte şi eu şi observ cum fetele noastre cresc şi se dezvoltă fizic şi psihic, înconjurate de afecţiunea şi iubirea noastră. Noi suntem totul pentru ele, şi oriunde ar fi şi orice ar face, dacă mami şi tati sunt acolo atunci totul e în regulă, şi nu e nevoie de mai mult. Le mai lăsăm la bunici câteodată. Ele se bucură, se joacă, dar după un timp vor înapoi acasa, cu mami şi cu tati. Surprinzător, fetiţa noastră cea mare, la doi ani şi şase luni, are foarte bine definită în minte noţiunea de „acasă.”

Ce este acasă pentru Sofia? E locul unde ne întoarcem mereu cu bucurie, locul unde ne odihnim, unde am trăit cele mai frumoase clipe, locul unde ne jucăm, ne alintăm, cântăm, dansăm, ne rugăm, citim, unde primim musafiri.... Dacă o întreb pe Sofia: “unde e Doamne-Doamne ?” ea o să-mi spună că e acasă la noi, pe perete, acolo unde dimineaţa şi seara noi vorbim cu El.

Copiii au nevoie de stabilitate în creşterea lor, de afecţiune continuă, sinceră şi neîntreruptă. Din acest motiv „acasă” e locul cel mai frumos pentru ei. Ei trăiesc ca îngeraşii, fără păcat, şi totul li se pare frumos, pentru că ei sunt aşa frumoşi şi curaţi cu inima.

Poate nu ştiaţi dar copiii din orfelinate nu spun niciodată „hai să mergem acasă” deşi stau în acel loc de ani de zile, ci spun „hai să mergem la cămin”. Uneori îi corectam şi îi încurajam spunându-le că orfelinatul e casa lor şi ar trebui să nu se ferească a zice „acasă”. Dar pot ei spune „acasă” orfelinatului când unii dintre ei chiar au fost luaţi „acasă” ?

În centrele de plasament există copiii care au fost abandonaţi definitiv de când s-au născut iar alţii care au fost plasaţi temporar de părinţii lor pentru că nu au bani să-i crească. Dintre cei plasaţi temporar unii se mai întorc acasă o perioadă şi apoi revin. Iar dintre cei plasaţi definitiv unii sunt luaţi pentru câteva săptămâni acasă de câte o familie, iar alţii chiar adoptaţi.

Dar totuşi sunt unii copii care n-au fost luaţi niciodată de cineva şi nu-şi cunosc părinţii, dar văd pe alţii în jurul lor care au avut această mare binecuvântare. Copiii din orfelinate nu sunt fericiţi ... nu zâmbesc prea des... şi par împovăraţi de griji multe.

Ce e mai dureros în lume decât un copil care suferă? Cel care ar trebuie să fie bucuria celor din jur, lumina sufletelor care-l încojoară, mocneşte stins şi abătut din lipsa dragostei.

Părintele Moga de la Câmpina are cinci copii pe al şaselea l-a adoptat. El spunea: „creşterea unui copil înfiat te obligă să fii mult mai responsabil. Asupra copilului propriu simţi că ai un ascendent, şi poţi să-l cerţi, să-l mustri, să-l mai pişti câte puţin, pentru că tu l-ai făcut, dar cu un copil care-ţi este încredinţat, este cu totul altceva.” Ce conştiinţă curaţă şi ce gândire profundă!

Câţi dintre noi, având cinci copii, l-am înfia pe al şaselea?

Sunt multe familii de tineri care nu reuşesc să aibe un copil, şi lor de obicei le dă Dumnezeu gândul cel bun de a adopta. Un părinte spunea că aşa rânduieşte Dumnezeu să nu dea viaţă în pântecele unor femei, ca să se mai pricopsească şi cei orfani cu părinţi. Florin îmi spunea de colega lui care a înfiat o fetiţa împreună cu soţul ei şi la puţin timp a rămas şi însărcinată.

Nimic nu e întâmplător! Nici faptul că unele femei nu rămân însărcinate mult timp, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Au fost tineri care au trăit în concubinaj o perioadă îndelungată şi n-au putut avea un copil, iar după ce s-au cununat imediat le-a dăruit Dumnezeu un bebeluş.

Nu cred că putem conştientiza ce mare e răsplata celor ce adoptă un copil. Înfierea e o binecuvântare pentru copil cât şi pentru părinţi, toţi găsindu-şi împlinirea atunci când se unesc în iubire. Copiii din orfelinate ar putea fi la fel frumoşi, educaţi, şi curaţi ca toţi copiii din lume, doar să li se ofere o şansă.

Moise, a fost abandonat de mama lui de frica de a nu fi omorât de Faraon, care dăduse ordin ca toţi copiii de parte bărbătească să fie aruncaţi în Nil. Faraon se temea de creşterea îngrijorătoare pe care o avea poporul lui Israel în pământul Egiptului. Pus într-un coş uns cu smoală şi plutind pe apele Nilului Moise a fost adopotat şi crescut chiar de fiica lui Faraon. Primind o asemenea şansă de a trăi, Moise educat la curtea regală se răzvrăteşte tocmai împotriva celui care l-a crescut. Prin Moise începe istoria extraordinară a poporului ales de Dumnezeu, din care urma să iasă Mântuitorul tuturor neamurilor.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise n-ar fi fost adoptat... numai Dumnezeu ştie!

Cine înfiază un copil se aseamănă lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toţi oamenii prin Duhul Sfânt în marea familie a Bisericii.

Căci câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rm. 8, 14-15)

(Claudiu)

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Procedura dramatică de revenire asupra unui avort are ca rezultat naşterea unui copil sănătos

Î​n unele state din SUA avortul este legal în toate cele 9 luni de sarcină. Avortarea copiilor care sunt mai mari de 6 luni presupune mai multe etape și durează 2-3 zile. Mai jos este prezentat cazul minunat al unei mame din SUA care a început proce​dura de avort iar apoi s-a răzgândit și copilul ei, o fetiță, Claire, a fost salvat. Aceast lucru a fost posibil datorită implicării tenace a câtorva consilieri pro-viață de la un centru de consiliere pentru femeile în criză de sarcină.

articol semnat de Peter J. Smith, LifeSiteNews

LAS VEGAS, 1 martie 2010 – Totul este bine când sfârşeşte cu bine. Pentru consilierii pro-viaţă, naşterea bebeluşei Claire a fost un sfârşit minunat pentru cea mai dramatică operaţiune de salvare pro-viata, dovedind astfel încă o dovadă că, în anumite cazuri, se poate reveni cu succes asupra unei încercări de avort făcut la un termen avansat.

Acum câteva luni, Jamie Stout, o tânără femeie în jurul vârstei de 30 de ani, dependentă de droguri şi incapabilă să se îngrijească de fiica ei de 10 ani, a decis să facă o întrerupere de sarcină aflată în a 20-a săptămână.

Avortul în cazul unei sarcini într-un termen înaintat durează între două până la trei zile, astfel că procedura era tocmai în curs de desfăşurare atunci când doi consilieri pro-viaţă pentru criză de sarcină, de la clinica First Choice (Prima Alegere) din Las Vegas, au reuşit să intre în legătură cu Jamie şi s-o convingă că încă mai are la dispoziţie un interval de timp care îi dă ocazia să oprească moartea copilului ei. Cei doi erau directoarea executivă, Pam Caylor, şi doctoriţa Maria Cortopasso.

După cinci ore şi jumătate de luptă dramatică, un doctor de la camera de urgenţă a reuşit, în sfârşit, să îndepărteze toate bucăţile de laminaria pe care doctorul de avorturi le introdusese în cervixul lui Jamie pentru dilatarea şi provocarea travaliului.

Cu toate că şansele de a pierde sarcina erau foarte mari, Jamie a adus-o pe lume, după cincisprezece săptămâni, pe fetiţa ei, Claire Stout, născută cu câteva săptămâni înainte de termen, dar care era sănătoasă şi cântărea 2,3 kg şi avea o lungime de cca. 46 cm.

Pam Caylor a stat de vorbă cu LifeSiteNews despre salvarea şi naşterea bebeluşei Claire, spunând că a fost un lucru „minunat” să asiste la completa trasnformare a familiei – a lui Jamie, soţului ei şi a celeilalte fiice.

Centrul pentru criza de sarcină, First Choice, oferă servicii pentru circa 400 de femei pe lună, cliente noi, şi a ajutat la salvarea a peste 7.000 de bebeluşi în ultimii cinci ani, devenind astfel unul dintre cele mai solicitate pe plan naţional.

„A fost minunat să vezi această transformare pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa lor, în numai câteva ore, familia schimbându-şi complet poziţia, trecând de la aceea că avortul trebuie făcut la cea de bucurie produsă de venirea acestui copil”, a spus Caylor, adăugând că ei au trecut de la „nu ştim de când este un bebeluş” la viziunea clară că viaţa începe într-adevăr în momentul concepţiei.

„Aceasta este o familie cu totul deosebită”, a continuat Caylor. „Tatăl a spus la două zile după ce procedură de avort a fost anulată: „Pam, aceasta nu este decât opera lui Dumnezeu.”

Caylor a împărtăşit reporterilor de la LSN câteva cuvinte din cele spuse de Jamie: „Mulţumesc, Doamne, pentru că ne iubeşti! Claire este minunat de frumoasă! Promitem să avem mare grijă de ea. Cu drag, Familia Stout”

Consiliera a dezvăluit faptul că, la început, familia Stout nu avea bani ca să-şi permită avortul, până în ultima clipă, când cineva s-a oferit să le împrumute banii: un eveniment pe care familia Stout l-a socotit a fi „răspunsul lui Dumnezeu” şi i-a făcut să întreprindă demersurile pentru avort. Cu toate acestea, a spus Caylor: „chiar şi acea persoană şi-a schimbat sentimentele într-o oarecare măsură”.

O relaţie strânsă există acum între familia Stout şi Caylor. De fapt, Caylor a fost a doua persoană pe care Jamie a sunat-o, după Marina Cortopassi, pentru a-i da de ştire că i s-a rupt apa.

„Bebeluşa este un dar de la Dumnezeu şi intenţia lui Dumnezeu cu acest copil este să aducă o schimbare de 180 de grade”, a spus ea. „Pentru că, atunci când această mamă se uită la faţa acestui copil, dintr-o dată  au o nouă şansă în viaţă, o nouă responsabilitate şi o nouă motivaţie care să-i determine să-şi pună viaţa în ordine.”

Caylor a spus că este evident că lui Jamie Stout i s-a oferit şansa să înceapă o nouă viaţă: ea este acum absolut curată de droguri şi hotărâtă să nu se mai întoarcă la acest stil de viaţă. „Acest copil o motivează să-şi schimbe total modul de viaţă”.

Caylor a aflat că este posibil să se revină asupra avorturilor în cazul sarcinilor aflate în termene înaintate, la o conferinţă organizată cu câţiva ani în urmă de Naţional Institute for Family Life Advocates – o instituţie cu funcţii legale şi medicale care reuneşte centrele de criză de sarcină. Caylor a asistat la o prezentare medicală împreună cu asistenta ei medicală, în cursul căreia doctorul pro-viaţă a depus mărturie şi a arătat fotografia unui copil de doi ani pe care l-a salvat prin revenirea cu succes asupra unui avort la termen avansat.

Între timp, însă, ea a aflat că unele clinici injectează inima bebeluşului cu o otravă, astfel încât nu se mai poate interveni pentru salvarea copilului. În cazul lui Jamie, Caylor şi Cortopassi nu erau sigure dacă se efectuase această procedură. Dacă bebeluşul era mort, Jamie ar fi trebuit să ducă avortul până la capăt.

Doctorul de la camera de urgenţă a făcut rost de un ecograf mobil, pentru a se asigura că bebeluşul este încă în viaţă. Caylor a descris examenul cu ultrasunete: „Bebeluşul se uită în sus, bebeluşul se întoarce, aşa că ştim că inima îi bate şi apoi.... doctorul a găsit bătaia inimii.”

„Jamie a fost extraordinară în toată această perioadă, pentru că ea a fost cea care a stat liniştită,” a spus Caylor. Deşi, atât doctorul, cât şi asistenta lui considerau că Jamie are şanse de 75-85% de a naşte un bebeluş mort, Caylor a descris-o pe Jamie ca fiind fericită că a renunţat la avort, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, indiferent de rezultatul final. „Aceasta este aceeaşi fată care, cu două ore şi jumătate mai devreme era în clinica de avort unde i s-a introdus laminaria pentru uciderea bebeluşului ei de 20 de săptămâni.”

„Ea spunea: „Sunt liniştită. Să se întâmple ce o vrea Dumnezeu", a continuat Caylor, „şi eu îmi ziceam: „Dumnezeu nu ne-a lăsat să mergem atât de departe, numai ca să pierdem copilul.’”

Caylor a spus că, pentru consilierii pro-viaţă, lecţia pe care trebuie s-o înveţe din povestea bebeluşei Claire este că, atunci când se pune problema revenirii asupra unui avort la termen avansat, „primul lucru este să ştiţi că revenirea este posibilă; al doilea – educaţi-vă; al treilea – găsiţi doctori în comunitate care să intervină atunci când se iveşte o asemenea situaţie şi care o vor accepta pe clientă.”

Traducere de Cristina Mitrovici

 Sursă: LifeSiteNews

Povestea lui Nik - un baiat rămas fără picioare în urma unui avort nereuşit

John Jalsevac, Ben Smith

Nik Hoot este în acelaşi timp elev de liceu şi luptător profesionist. Ceea ce îl face remarcabil este faptul că participă la numeroase competiţii şi câştigă medalii şi campionate cu toate că are ambele picioare parţial amputate.

Povestea lui devine cu adevărat interesantă atunci când afli motivul acestui handicap: un avort nereuşit.

Cu toate că a fost un copil nedorit, Nik a ajuns să fie adoptat de o familie iubitoare cu nouă copii, dintre care cinci erau adoptaţi. Datorită faptului că medicii nu şi-au putut duce procedura de avort până la capăt, Nik este acum un campion şi nu o altă cifră printre statisticile numeroase ale avortului în Rusia. 

Acest articol nu este doar despre Nik, ci şi despre părinţii săi care şi-au deschis inimile atât de larg încât au adoptat cinci copiii pe care i-au primit cu căldură în căminul lor. Patru dintre ei suferă de dizabilităţi fizice: Ged, cu 2 ani mai mic decât Nik, este orb. Mitchell, cu 2 ani mai mic decât Ged are 16 defecte din naştere. Emmalee, în vârstă de 9 ani s-a născut fără oasele femurului.

Despre adopţia acestor copii, Marvin mărturiseşte: „Am adoptat aceşti copii pentru că ştiam că au nevoie de un cămin. Am vrut să facem ceea ce credeam noi că e important.” Iată cum dragostea şi o atitudine plină de compasiune sunt soluţii salvatoare în orice situaţie. 

Faptul că se poate vorbi acum despre Nik este cu siguranţă un miracol. S-a născut în Siberia în anul 1996 şi din prima clipă a vieţii lui a luptat pentru a câştiga dreptul la viaţă. Mama lui a mers să facă avort, iar în raportul medical s-a precizat în mod clar: "Gestaţie întreruptă la 24 de săptămâni". Cu toate acestea Dumnezeu a vrut ca acest copil să trăiască. Astfel, Nik a supravieţuit, însă a rămas fără o parte din ambele picioare.

În urmă cu 17 ani, în cealaltă parte a lumii, la o distanţă de 8000 de kilometri de locul unde s-a născut Nik, într-un oraş din Indiana locuia familia Hoot. Copii crescuseră mari şi plecaseră la casele lor, iar Apryl şi soţul ei Marvin s-au hotărât să adopte copii. Nik a fost unul dintre copii adoptaţi, iar faptul că a intrat într-o nouă familie a fost o şansă extraordinară pentru el. Înclinaţia lui pentru lupte se datorează lui Ged, care atunci când era în clasa a VI-a a început să lupte pentru un club, iar apoi şi-a mutat activitatea în sufragerie unde îl implica şi pe fratele lui mai mare. La început Nik nu făcea faţă şi s-a hotărât să ia acest sport în serios. Antrenorul său Tony Girod spune că a dus o luptă foarte mare la început, însă Nik este un luptător prin definiţie. A început să frecventeze sala de forţă şi după o vreme Nik şi Girod au pus la punct o strategie. 

În anul următor Nik a participat la concursurile locale la categoria de 48 de kilograme. Anul acesta chiar a fost aproape de calificarea în semifinale.

„Nu poţi să te bazezi pe experienţă anterioară, pe ceva ce a funcţionat până acum, ca să aplici în cazul lui Nik. Pentru că, evident, Nik e unic.”

Nik este foarte împăcat cu sine însuşi: "Ştiu că sunt unele lucruri pe care nu le pot face, dar totuşi încerc. Mă străduiesc să învăţ lucruri simple cum ar fi alergarea... Ştiu însă că nu voi putea niciodată să alerg la fel de repede ca majoritatea oamenilor. Lupt cu oameni care au ambele picioare, aşa că ştiu tot ce pot face ei. Ei însă nu ştiu despre mine tot atât de multe. Încerc întotdeauna să fiu cât se poate de rapid şi ştiu de ce să mă feresc. Pentru că dacă intru într-o situaţie mai dificilă, ştiu că mă pot pune la pământ."

Acesta este Nik... un luptător adevărat şi un învingător în lupta cu viaţa.

Prelucrare după: LifeSiteNews şi The Journal Gazette