Învăţături despre bine şi rău-Arhimandritul Sofronie de la Essex: Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice

Acolo, în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, trebuie să locuiască mintea noastră. Trebuie să flămânzim şi să însetăm pentru a intra în această minunată împărăţie. Atunci vom birui în noi înşine păcatul refuzului iubirii Tatălui, iubire descoperită nouă prin Fiul. (cf. In. 8, 24).

Adevărata contemplaţie începe în clipa în care devenim conştienţi de păcatul din noi. (...) Faptul de a simţi păcatul în noi înşine e un act spiritual, cu neputinţă fără har, fără apropierea de noi a Luminii Dumnezeieşti.

Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societăţilor umane sau ale vreunei prescripţii legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii, Care ni S-a arătat ca Lumină în Care nu este nici un întuneric (1In. 1, 5).

Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică este un dar ceresc, unul dintre cele mai mari câte există.

Fără această răpire preliminară a credinţei, fără această arzătoare ieşire spre Dumnezeul iubitor care ne inspiră continuu, nu vom putea evita căderea sub masiva presiune a lumii contemporane care nu cunoaşte rugăciunea. Credinţa dătătoare-de-viaţă constă într-o încredere deplină, lipsită de întrebări şi îndoieli în Hristos ca Dumnezeu.

În primejdia noastră actuală, cuvintele frumoase care nu ne angajează la nimic nu mai sunt suficiente. Cu toţii avem nevoie astăzi de o credinţă fermă în biruinţa veşnică a lui Hristos ca şi noi să devenim de nebiruit duhovniceşte.

În aceste zile este esenţial să fim în stare să ne protejăm pe noi înşine de influenţa celor cu care venim în contact. Altfel, riscăm să ne pierdem atât credinţa, cât şi rugăciunea. Lumea întreagă poate să ne socotească nedemni de atenţie, de încredere sau respect - nu va însemna nimic dacă Domnul ne primeşte.

Rugăciunea poate îndeplini toate lucrurile. Chiar dacă suntem lipsiţi de daruri naturale, oricare dintre noi poate dobândi şi dobândeşte prin rugăciune daruri suprafireşti.

„Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră".

Mulţi ignoră însă adevărata esenţă a creştinismului. Creştinismul implică suferinţa; dar prin suferinţă pătrundem în tainele fiinţei. Suferinţa face cu putinţă întelegerea umanităţii şi libertăţii noastre.

Curajul (duhovnicesc) se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos- Dumnezeu.

Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu,

părăsirea nădejdii în mai-marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.

Numai printr-o măsură încă şi mai copleşitoare a harului, arătată în iubirea de vrăjmaşi, devine mintea noastră înrudită cu Dumnezeu.

Rugăciunea e ca o mână puternică ce se ţine cu tărie de haina lui Dumnezeu, în tot timpul şi în tot locul: în zarva mulţimii, în clipele plăcute de odihnă, în răgazurile de singurătate.

Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influenţa distructivă şi persistentă a lumii exterioare.

Avem două alternative diametral opuse: fie să-L respingem pe Dumnezeu -ceea ce este însăşi esenţa păcatului - fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârşirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Şi atunci când Îi urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur şi simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârşirii Lui.

Dacă Dumnezeu ar interveni atunci când omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea auto-determinării şi să-l distrugă în acelaşi timp. Dar Dumnezeu poate şi mântuieşte cu adevărat oameni şi naţiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată.

Bătălia noastră este dusă în condiţii extraordinar de inegale. Suntem legaţi de mâini şi de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc şi sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar şi pentru vrăjmaşi.

Cel mai trecător reflex al inimii sau minţii noastre îşi lasă urma asupra sumei totale a vieţii noastre. Să presupunem că o singură dată în decursul existenţei mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre crimă. Până când nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căinţă, ea va rămâne în mine ca o pată întunecată, cu neputinţă de ascuns. (v. Lc. 12, 2)