Şcoala de Duminică: Părintele Dumitru Stăniloae-Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii

Dacă cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă, e un produs mai mult al gândirii teoretice, iar în cea apofatică sporesc oamenii duhovniceşti, această a treia cunoaştere se impune tuturor creştinilor în viaţa practică.

Pe Dumnezeu îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea Lui providenţială prin care este condus în împrejurările particulare ale vieţii .sale, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind privat în mod pedagogic de ele. Acest din urmă mod de con¬ducere îl numeşte Sfântul Maxim conducere prin judecată. Fiecare cunoaşte pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punându-l în diferite împrejurări, în contact cu diferiţi oameni care-i solicită împlinirea unor îndatoriri, care-i pun răbdarea la grele încercări. Fiecare îl cunoaşte în mustrările conştiinţei pentru relele săvârşite; în sfârşit, îl cunoaşte în necazurile, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii, sau ale celor apropiaţi, ca urmări ale unor rele săvârşite, sau ca mijloace de desăvârşire morală, de întărire spirituală, dar şi în ajutorul ce-l primeşte de la El în biruirea lor şi a altor piedici şi greutăţi ce-i stau în cale. E o cunoaştere care ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu de desăvârşire.E o cunoaştere palpitantă, apăsătoare, dureroasă, bucuroasă, care trezeşte în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzeşte rugăciunea şi care o face să se strângă mai mult lângă Dumnezeu. În ea, fiinţa noastră trăieşte practic bunătatea, puterea, dreptatea, înţelepciunea lui Dumnezeu, grija Lui atentă faţă de noi, planul special al lui Dumnezeu cu ea. In acest raport persoana umană trăieşte un raport de intimitate particulară cu Dumnezeu ca persoană supremă, în această cunoaştere eu nu mai văd pe Dumnezeu numai ca pe Creatorul şi Proniatorul a toate, sau ca Misterul care Se face vădit tuturor, umplându-i pe toţi de aceleaşi bucurii mai mult sau mai puţin la fel; ci îl cunosc în grija Lui specială faţă de mine, în raportul Lui intim cu mine, în istoria relaţiilor Lui cu mine, în planul Lui în care mă conduce în mod special pe mine spre ţinta comună, prin durerile, revendicările şi direcţiile particulare pe care mi le adresează mie în viaţă. Desigur, acest raport intim al lui Dumnezeu cu mine nu mă scoate din solidaritatea cu alţii, din obligaţiile faţă de alţii, faţă de familie, de naţie, de locul meu, de timpul meu, de lumea din timpul meu. Dar mi Se face cunoscut în apelurile ce mi le face în mod special mie, pentru a mă stimula la împlinirea datoriilor mele, sau în remuşcările mele deosebite pentru neîmplinirea îndatoririlor mele speciale.

 Sfântul loan Gură de Aur a pus în relief caracterul palpitant, îmbibat de frică şi de cutremur, al cunoaşterii lui Dumnezeu. El provine, în concepţia Sfântului loan Gură de Aur, în mare parte din trăirea în general a misterului cutremurător al lui Dumnezeu. Dar acest mister se trăieşte cu deosebire în aceste stări de responsabili¬tate, de conştiinţă a păcătoşeniei, de trebuinţă a pocăinţei, de dificultăţi insur¬montabile ale vieţii. Psalmii Vechiului Testament dau expresie îndeosebi acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Toate aceste împrejurări produc o sensibilizare, o subţiere a fiinţei noastre pentru sesizarea realităţilor de dincolo de lume, pentru căutarea unui sens al lor. Cunoaşterea de Dumnezeu e însoţită de responsabilitate, de frică şi de cutremur cu deosebire în astfel de împrejurări. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu, sau pentru prezenţa lui Dumnezeu care vrea ceva deosebit cu mine, căci planul Lui deosebit cu mine e cel ce le produce. Dumnezeu nu este cunoscut într-o stare de indiferenţă. El nu vrea să fie cunoscut într-o stare de indiferenţă, care nu mă ajută la desăvârşire. De aceea mă aduce în astfel de împrejurări, prin care Se face transparent, din interesul Lui faţă de mine. El este mai ales în acest scop "mysterium tremendum".

Împrejurările dificile care se înfig ca nişte cuie în fiinţa noastră ne împing la rugăciune mai simţită. Iar în cursul rugăciunii de acest fel prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă, în general bine este ca rugăciunea să se facă în orice împrejurare, căci ea este în sine un mijloc de sensibilizare a sufletului pentru prezenţa lui Dumnezeu şi un mijloc de adâncire a cunoaşterii de noi înşine în faţa lui Dumnezeu. Sfântul loan Gură de Aur zice: "întâi rugăciunea, apoi cuvântul”. Aşa zice şi apostolul: "Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fapte 6, 4). Aşa face şi Sfântul Apostol Pavel, rugându-se în introducerea epistolelor ca, pre¬cum lumina din sfeşnic, aşa lumina rugăciunii să meargă înaintea cuvântului. Dacă te vei obişnui să te rogi cu sârguinţă, nu vei avea lipsă de învăţătura celor ce sunt împreună-robi, căci însuşi Dumnezeu îţi va lumina cugetarea fără mijlocitori".

 Starea de rugăciune e o stare de sesizare printr-o accentuată sensibilitate, a lui Dumnezeu ca un Tu prezent. Tocmai din acest motiv în rugăciune îi vorbim direct lui Dumnezeu, câtă vreme în cugetare credinciosul se simte singur, în afara unei relaţii directe cu Dumnezeu.

În starea aceasta de relaţie directă cu Dumnezeu, puterea Lui se simte şi ea direct. Mai ales când cel care crede îi cere ajutorul cu conştiinţa că acest ajutor nu-i mai poate veni decât de la El. Dacă sunt grade ale prezenţei cuiva în faţa noastră, gradul cel mai accentuat de prezenţă îl are cineva când ne stă în faţă ca persoana a doua şi când suntem în convorbire cu ea. Iar prezenţa aceasta câştigă un grad şi mai mare când îl simţim pe acela deschis apelului nostru la el. De aceea Dumnezeu, Căruia ne adresăm în rugăciune cu convingerea că El ne ascultă şi că e hotărât să ne ajute, este simţit în gradul celei mai accentuate prezenţe în faţa noastră.

 Sfântul loan Gură de Aur tălmăceşte acest lucru astfel: "Iar când zic rugăciunea, nu zic pe cea simplă şi plină de indiferenţă, ci pe cea făcută cu stăruinţă, cu sufletul îndurerat, cu cugetul concentrat. Aceasta se ridică la cer şi aduce vindecarea. Căci cugetul omenesc, câtă vreme se bucură de multă libertate, se revarsă şi se împrăştie. Dar, când vreo împrejurare de jos îl strâmtorează şi îl presează puternic, trimite rugăciunile curate şi fervente spre înălţime. Şi ca să afli că mai ales cele făcute într-un necaz sunt ascultate, ascultă ce spune proorocul: "întru necazul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit" (Ps. 119, 1). Să ne încălzim deci conştiinţa, să ne îndurerăm sufletul cu amintirea păcatelor, să-l îndurerăm, nu ca să-l aducem la disperare, ci ca să-l pregătim să fie ascultat, ca să-l facem să fie treaz şi să vegheze şi să atingă cerurile înseşi. Căci nimic nu alungă atât de mult nepăsarea şi moleşeala, ca durerea şi necazul care adună cugetul din toate părţile şi-l întorc spre Dumnezeu"39. Atunci apelăm direct la izvorul ultim al tuturor puterilor, care e experiat ca persoană ce nu poate rămâne indiferentă. Iar acest izvor al tuturor puterilor cere să i te adresezi cu toată puterea. Relaţia deplină între persoană şi persoană e o relaţie de putere în sensul bun al cuvântului, o relaţie de simţire opusă indiferenţei şi moleşelii.

Dumnezeu ni Se face cunoscut în toate dificultăţile noastre, când căutăm să vedem greşelile noastre care le stau la bază. De cele mai multe ori aceste dificultăţi se ivesc pentru că am uitat să vedem, în toate cele ce avem, darurile lui Dumnezeu şi drept urmare să le folosim şi noi ca daruri faţă de alţii. Căci Dumnezeu vrea ca să ne facă şi pe noi dăruitori ai darurilor Sale, ca să creştem în iubirea faţă de alţii făcând aceasta. Simion Metafrastul zice că atunci când cei ce te laudă te-au părăsit şi te bârfesc şi te persecută, să te gândeşti că "acestea ţi s-au întâmplat din dreapta judecată şi poruncă a lubitorului-de-oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat nerecunoscător faţă de El. Căci cele ce le-ai dat Binefăcătoru¬lui tău, acelea le-ai şi luat. Şi cu ce măsură ai măsurat, cu aceea ţi se va măsura şi dreaptă este judecata lui Dumnezeu care s-a făcut cu tine, suflet nerecunoscător şi nemulţumitor, care ai uitat de binefacerile lui Dumnezeu. Căci ai uitat marile şi bogatele daruri ale Binefăcătorului tău, pe care El ţi le-a făcut". Deci atunci când ne merge bine, cât şi atunci când ne merge rău, să ne gândim la responsabilitatea noastră faţă de Dumnezeu pentru fraţii noştri, în amândouă cazurile aceasta ţine în conştiinţa noastră treaz gândul la Persoana lui Dumnezeu, ne ţine în relaţie cu El şi ne face să cugetăm la El. Iar această cugetare adânceşte cunoştinţa noastră despre El. în primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile, invitându-ne să ne unim cu El şi cu alţii în iubire, în al doilea caz, ne mustră pentru că n-am făcut aceasta şi ne îndeamnă să ne căim şi să facem în viitor ceea ce n-am făcut în trecut, în amân¬două cazurile ne vorbeşte Dumnezeu, chemându-ne să-I răspundem prin faptele noastre.

El ni Se adresează şi trezeşte responsabilitatea noastră într-un mod deosebit de pătrunzător prin feţele celor lipsiţi. A spus-o aceasta El însuşi (Mt. 25, 31-46). Dumnezeu pune în relief valoarea incomensurabilă a omului ca om în faţa Lui; ea e atât de mare, că El însuşi Se identifică cu cauza lui. Trebuie să ne gândim îi aceste cazuri că, aşa cum Dumnezeu ne cere să ajutăm pe alţii, aşa cere şi altora să ne ajute pe noi în cazul în care vom avea nevoie. "Suflete, ajută celui nedreptăţit, ca să poţi scăpa din mâna celui ce te nedreptăţeşte. Şi nu întârzia să-l ajuţi, ca şi Dumnezeu să te ajute să te izbăvească din mâna celor ce te necăjesc pe tine".

În fiecare sărac şi asuprit şi bolnav ne întâmpină Hristos, cerându-ne, prin coborâre, ajutorul nostru, în mâna întinsă a celui sărac e mâna întinsă a lui Hristos, în vocea lui stinsă, auzim vocea stinsă a lui Hristos; suferinţa lui, din pricina lipsei şi a umilinţei în care-l ţinem, e suferinţa lui Hristos pe cruce, pe care noi o pre¬lungim, în toate, Dumnezeu Se coboară la noi şi ni Se face cunoscut. Chiar această coborâre face evidentă taina Lui mai presus de orice pricepere; face evidentă iubirea Lui care întrece toate iubirile din lume. Toate împrejurările şi persoanele prin care ne grăieşte Dumnezeu sunt apeluri şi chipuri vii şi transparente ale Lui; Dumnezeu cel simplu Se coboară la noi într-o multitudine de forme şi de situaţii, propriu-zis în toate situaţiile şi formele vieţii noastre. Dar, cunoscut prin toate acestea, taina Lui rămâne totuşi mai presus de înţelegere. Mai dureros se impune misterul apofatic al lui Dumnezeu în suferinţa dreptului. Iov este chinuit nu numai de durere, ci şi de neînţelegerea cauzelor ei. Prin pilda lui Iov, Dumnezeu arată că iubirea faţă de El şi de semeni trebuie să treacă prin proba de foc a suferinţei.

Explicând viziunea profeţiei lui Isaia despre serafimii care-şi acopereau feţele înspre Dumnezeu (îs. 6, 3), Sfântul loan Gură de Aur zice: "Când proorocul zice că nu puteau privi pe Dumnezeu nici coborât, nu zice altceva decât că nu pot avea cunoştinţa Lui clară şi exactă şi cuprinzătoare şi nu pot privi direct spre fiinţa Lui curată şi întreagă, nici chiar în coborârea Lui".

Experierea aceasta existenţială a lui Dumnezeu se îmbină cu experierea Lui apofatică, punând însă mai accentuat în relief caracterul patetic personal al lui Dumnezeu în raporturile Lui cu noi, decât în experienţa apofatică, care vede lumi¬na lui Dumnezeu într-un fel de copleşire a lumii. Dar ea se îmbină şi cu cunoaşterea lui Dumnezeu ca creator şi proniator al lumii (cunoaşterea catafatică), făcând pe Dumnezeu cunoscut ca atare într-un mod mai intim omului, dar în acelaşi timp lărgindu-se ea însăşi prin cea din urmă. îmbinarea tuturor acestor trei cunoaşteri o vedem în cazul lui Iov, sau în atâtea locuri din Psalmi. Lui Iov, care vrea să înţeleagă pentru ce i-a trimis Dumnezeu suferinţa, Acesta îi arată minunile Sale din natură, tocmai pentru ca să accepte misterul actelor Lui, mai presus de orice înţelegere. Iar psalmistul cunoscând prezenţa lui Dumnezeu mai presus de înţelegere din atâtea împrejurări personale ale vieţii sale, îl laudă în acelaşi timp din măreţia actelor Lui din natură.

Prin toate aceste trei căi de cunoaştere se pune în relief interesul personal al lui Dumnezeu faţă de om, dar şi taina şi măreţia Lui mai presus de înţelegere. Prin toate trei, Dumnezeu este cunoscut ca iubitor pe măsura iubirii noastre faţă de El si de semeni.

fragment din Teologia Dogmatică Ortodoxă, 

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae,vol.1, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, 1996.