În cea din urmă
călătorie a mea în Sfântul Munte, am vizitat Mănăstirea Simonópetra. Pentru cei
ce n-au ajuns acolo, trebuie să le spun că este o mănăstire majestuoasă, ce
pare suită în înălţimile cerului de un albastru desăvârşit. Acolo am întâlnit
un tânăr frate începător din China. Când l-am văzut întâia dată, am rămas
uimit. O dulamă ortodoxă pe un chinez? M-a
mişcat din adâncul inimii. Până atunci, nu mai văzusem pe viu aşa ceva, decât
în fotografiile misiunilor din Asia. Cum de-a ajuns moştenitorul unei tradiţii
culturale asiatice să treacă la creştinism? Nu m-am putut stăpâni să nu-l
întreb…
"- Frate, cum se
face că un chinez ca tine a ales monahismul creştin ortodox, venind dintr-o
tradiţie culturală atât de mare? Ai fost buddhist?
- Da, bineînţeles, am fost buddhist.
- Şi ce te-a convins să te faci creştin?
- Tovărăşia
dumnezeiască!
- Poftim?
- Da, da,
părinte! şi a izbucnit în râs, căci se pare că la fiecare trei cuvinte chinezii
trebuie să râdă, apoi a continuat:
- Vezi tu,
părinte, în buddhism eşti foarte, foarte singur! Nu există Dumnezeu. Întreaga
ta luptă e cu tine însuţi. Eşti singur cu tine, cu eul tău. Eşti cu desăvârşire
singur pe calea aceasta – o mare singurătate, părinte! Însă aici, în Ortodoxie,
ai un ajutor, un tovarăş şi un împreună-călător în Dumnezeu. Nu eşti singur! Ai
pe Cineva care te iubeşte, căruia îi pasă de tine. Lui Îi pasă, chiar dacă tu
nu pricepi asta. Poţi vorbi cu El. Îi poţi spune cum te simţi, ce nădăjduieşti
– există o relaţie. Nu eşti singur în anevoioasele încercări ale vieţii şi în
lupta pentru desăvârşire duhovnicească…"
***
Mi-am dat seama
de ceva în zilele acelea. O răceală straşnică m-a ţinut la pat. Nici un doctor
nu-şi dădea seama ce se întâmplă cu mine. Durerea era însă insuportabilă şi
nici un analgezic nu izbutea să-i pună capăt. Am schimbat trei calmante, dar nu
mi-au uşurat defel chinurile. În acest moment, am primit vestea că fratele
tatălui meu, al cărui nume îl port, suferea de o formă avansată de cancer al
corzilor vocale şi laringelui, aşa că i se făcuse o laringectomie. Era
rezultatul consumului cronic de alcool şi al fumatului. Dusese îndeobşte o
viaţă rea, fără nimic de preţ.
Atunci am
simţit ceva, ceva de care-mi vorbise acel fost buddhist, acum monah creştin în
Muntele Athos – că ai nevoie de un Dumnezeu cu care să poţi vorbi; ai nevoie să
simţi pe Cineva alături, care te ascultă.
Ştiu doar că e
nevoie adâncă a omului, vădită de însăşi viaţa. Chiar şi aceşti buddhişti, ce
au o credinţă non-teistă, au simţit nevoia să-şi făurească felurite zeităţi,
fie şi într-o lume de vis. Au avut însă nevoie să se adreseze cuiva, la ceva –
cuiva dincolo şi mai presus de ei, chiar dacă într-o nălucire. Apoi, să nu
uităm că realitatea şi adevărul sunt lucruri foarte relevante şi vor rămâne
întotdeauna aşa. E o taină!…
Şi mi-am
amintit cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care avea o fire sensibilă şi
uşor melancolică: „Când nu eşti bine, sau nu te simţi bine, vorbeşte. Vorbeşte, orice-ar fi!”
Pr. Haralambos Papadopoulos
Sursa: Sfântul Munte Athos
0 comments:
Trimiteți un comentariu