Când m‑am convertit şi m‑am întors acasă la biserică, eram
plină de înţelepciunea lumii acesteia. Isteaţă m‑a făcut Dumnezeu, deci aveam
bagaj şi‑l învârteam bine, aşa, şi nici nu uitam aşa multe. Dar eram
nefericită. Nu ştiam care e sensul. Mi se părea o tragedie îngrozitoare să fii
atât de deştept şi să nu ştii care e sensul. Şi am ajuns la biserică, am ajuns
la părintele şi părintele mi‑a dat canon să zic: Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa. Eu aveam o mulţime de
întrebări, ca orice om care gândeşte, ca orice intelectual. Şi părintele zice:
„Uite, rugăciunea te va învăţa. Nu primi învăţătură din altă parte! Rugăciunea
te va învăţa. Citeşte şi Filocaliile, citeşte şi Sfânta Scriptură des, dar să
ştii că rugăciunea te învaţă.” Iau eu rugăciunea asta, o întorc pe toate
părţile: ce să înveţi dintr‑o rugăciune atât de scurtă? Înţeleg, un acatist din
ăla stufos, cu tot felul de citate, mai merge, nu? Dar din asta ce să înveţi?
Şi cum aveam o întrebare sau o nedumerire, ziceam: Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa. Eram la fel de
nedumerită şi atunci am renunţat cumva să mai primesc răspunsuri pe loc. Făceam
ce puteam şi ce ştiam, dar mă rugam. Şi a venit o vreme în care mi‑am dat seama
că eu primesc învăţătura prin rugăciune. Pentru că citeam în Filocalie, sau
citeam nu ştiu ce, şi ştiam, cunoşteam, recunoşteam, pentru că asta făcea parte
din experienţa mea în duh, la care mintea mea n‑avea acces, că ea
trebuia să ştie precis, să pună punctul 1, punctul 2, punctul 3, cu două puncte
înainte, şi mă încurca...
Deci rugăciunea te
învaţă, pentru că rugăciunea scurtă pune stavilă inundaţiei de gânduri care te
împiedică să cunoşti tăcerea minţii, care este acolo şi care‑ţi dă toată lumina
de care ai nevoie ca să‑ţi întregeşti experienţa. Deci atunci când tac, mă
desprind de gândurile care mă macină acum şi care‑s mânate de grijile de acum,
fricile de acum şi de fanteziile făcute de mine acum. Dacă mie mi‑e frică că nu
mai vine iubitul meu, că a plecat cu alta, că, uite, trebuia să vină de două
ore şi n‑a venit, toată gândirea mea este în fantezie. A plecat cu alta! L‑a
călcat tramvaiul! – iar el era de fapt la o bere cu prietenii, nu? Nu era asta
realitatea!
Când rugăciunea pune stavilă acestor gânduri şi mintea tace, eu
intru într‑o zonă a minţii mele, într‑o zonă a vibraţiilor şi a depozitelor, în
care eu pot să acced la multitudinea de cunoştinţe, de valori şi să îi dau
minţii voie să le prelucreze. Mai mult, eu, prin tăcerea minţii şi prin
rugăciune, Îi fac loc lui Dumnezeu, Care‑mi luminează mintea, şi mintea de abia
atunci vede lucrurile aşa cum sunt, în lumina aceea, şi nu în lumina zilei şi
nici în lumina propriei inteligenţe. Chiar dacă eu n‑am văzut lumina necreată,
când tac şi zic: Doamne, lumina aceea îmi luminează mintea într‑un mod
neperceptibil pentru simţirea mea deocamdată. Dar eu văd lucrurile în altă
lumină. Altfel, mai mult: eu am o întrebare şi o nedumerire şi mă rog, şi‑n
momentul acela intru într‑o zonă în care mintea mea e în comuniune cu toate
minţile care sunt la acest nivel de... să zicem, de vibraţie – că părintele
Stăniloae foloseşte mult cuvântul. Şi atunci, eu pot să primesc răspuns...
Sursă: Lumea Credinţei, (fragment din interviul Maicii Siluana Vlad )
0 comments:
Trimiteți un comentariu