„La noi, în Basarabia, a fost vorba de supravieţuire“ - Interviu cu domnul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Academiei Române

de Constantin Iftime, Ziarul Lumina, 22 septembrie 2008

Domnule Cimpoi, aţi scris „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“ şi, de la început, aş vrea să vă întreb care au fost noutăţile pe care le-aţi adus prin această carte?

E adevărat că despre această carte s-au scris cel puţin o sută de cronici de întâmpinare, articole, studii, nu numai în România, ci şi în întreaga lume. A fost apreciată de specialişti precum Klaus Heitman din Germania, Svetlana Paleologu-Matta din Elveţia, şi în Italia... Această istorie a venit ca o completare a „Istoriei“ lui Călinescu... Însuşi cadrul cronologic al „Istoriei“ lui se oprea la 1941. G. Călinescu s-a referit scriitori din perioada interbelică precum George Meniuc, Nicolae Costenco, Magda Isanos, formată ca poetă la Chişinău. Ce vreau să menţionez din capul locului este faptul că marii critici români s-au apropiat cu o anumită rezervă de scriitorii noştri, privind, în special, nivelul estetic al literaturii române din Basarabia, care, aşa cum ştiţi, s-a dezvoltat în condiţii vitrege şi s-a exercitat, dacă am folosi expresia lui Mircea Eliade, „sub teroarea istoriei“, sau, cum o numeam eu în „O istorie...“, în „exil interior“.

Literatura basarabeană a fost una de rezistenţă

La capitolul estetică a textului, care au fost argumentele criticilor şi istoricilor care au sesizat aceste minusuri?

Lovinescu era chiar foarte drastic şi spunea că „doar cu amorţirea scrupulelor estetice, numai aşa putem susţine literatura basarabeană“. Literatura basarabeană a fost una angajată, de rezistenţă. Şi, bunăoară, Eugen Ionesco, atunci când citea romanul-fluviu „În preajma revoluţiei“ al lui Constantin Stere, spunea că „literatura basarabeană este puternică prin glasul faptelor“. Este o definiţie foarte exactă. Scriitorii noştri au mers anume pe acest criteriu, al „glasului faptelor“, al documentarului uman care, uneori, e mai puternic decât ficţionarul, imaginarul... Prin definiţie, scriitorul basarabean a trebuit să fie un om al cetăţii, un om care să lupte pentru limba română, pentru fiinţa română de acolo, pentru identitate. Marca ontologică, dacă e să folosesc un termen mai academic, constă în această prioritate a factorului uman al existenţialului, al priorităţii factorului existenţial. Acolo a fost vorba de supravieţuire...

Am fost interesat de perioada exilului lui Puşkin în Basarabia. Urmărind acea perioadă, mi-am dat seama că aveam oameni foarte bine instruiţi în înalta societate basarabeană. Primul guvernator român din Basarabia a fost prieten cu Goethe şi a fost citat de acesta, fusese prieten cu Schiller, făcuse un raport pentru Rusia despre situaţia Germaniei. Din această perspectivă, îmi este greu să înţeleg de ce, totuşi, la Chişinău, pe vremea aceea, nu exista o efervescenţă culturală? Nu erau instituţii unde să se pună temeliile unei culturi ca cea din marile oraşe ruseşti?

Vă explic de ce, chiar din punct de vedere sociologic... În Basarabia, limba română era interzisă. Ţarul avea un singur popor, o singură limbă... Limba română a fost interzisă şi-n Biserică... Din 1868, nu s-au mai făcut slujbe în limba română... A fost complet interzisă. Aici trebuie ţinut cont de faptul că marii scriitori basarabeni, prin contactul cu mediul de acolo, ca Negruzzi, s-au afirmat în afară, în România. Stamati a publicat prima sa carte, care nu întâmplător se numeşte „Muza românească“, la Iaşi. Iar Constantin Stamati-Ciurea şi-a publicat lucrările sale în limba română la Cernăuţi. La Chişinău, nu s-a putut tipări nici o carte românească până la 1918. Cu toate că există excepţii: Ioan Sârbu a publicat la Chişinău, totuşi, în limba română, dar cu caractere chirilice.

Exista o cenzură aplicată numai Basarabiei sau şi celorlalte regiuni cucerite ale Imperiului Ţarist?

Alexei Mateevici, când lansa un îndemn basarabenilor membri în Duma de Stat, veniţi acolo cu revendicări ce se refereau la autonomia culturală, cerea mai ales să li se îngăduie să se roage în limba română... Desigur, nu s-a mai ţinut cont de această revendicare. Ea a apărut, după aceea, în toate evenimentele din 1917, care au precedat Marii Uniri, la toate congresele. La Congresul învăţătorilor, Mateevici a spus memorabila frază că nu avem două limbi şi nici două literaturi, ci una cu aceeaşi de peste Prut. Aşa încât nu a existat un mediu lingvistic, care să genereze o literatură. Literatura română generată de realităţi a fost publicată în altă parte, la Iaşi, la Bucureşti, la Cernăuţi... 

„Iisus Hristos apare ca o figură-cheie a poeziei basarabene“

În acea perioadă, a fost o parte din intelectuali care s-a deplasat către Moscova, către literatura rusă?

Nu. Nu s-a lansat nici Stere măcar... Este modelul lui Haşdeu, care a fugit de mediul rusesc şi s-a stabilit la Bucureşti, spre deosebire de Alexandru Haşdeu, tatăl său, care a rămas acolo, la Hotin, la baştina lui, care a scris în ruseşte, dar cu tematică românească, istorică, cu motive istorice... Eu numesc acest exod şi această situaţie de excepţie în care s-a aflat scriitorul basarabean „drumul spre centru“... Scriitorul basarabean s-a gândit la un drum spre centrul cultural românesc în România. Prin asta se explică faptul că acelaşi Negruzzi a publicat în revistele literare de la Iaşi, în „Dacia literară“, iar Stamati a publicat „Muza românească“, de asemenea, la Iaşi...

Care a fost relaţia scriitorilor şi a intelectualilor, în general, cu Biserica, înainte de 1918 şi după aceea? După 1918, a fost grupul adunat în jurul lui Pan. Halippa şi a intelectualilor de la Seminarul Teologic... 

Acolo, în primul rând, a fost Alexe Mateevici, care a scos şi o revistă, „Luminătorul“, şi care a publicat şi studii folclorice şi despre Biserică. Dar el a fost un mesianic; Iisus Hristos apare ca o figură-cheie a poeziei basarabene. Şi ulterior, nu numai până la 1918... Apoi este Ion Buzdugan...

Momentul Mateevici a fost atins vreodată, ca tensiune şi ca plenitudine, în exprimarea acestui mesianism, care vorbeşte de suferinţă şi mai ales de renaştere? A rămas un reper şi acum...

El este pionierul acestui curent. Pentru limba română au fost nişte etape de tensiune deosebită; a existat, pe de altă parte, şi acea tendinţă de ardere a etapelor, care a fost foarte accentuată şi în literatura română, şi în cultura română, în general... De aceea a fost atât de vie conştiinţa lingvistă, conştiinţa faptului că limba rosteşte fiinţa, că, aşa cum spunea şi Eminescu, limba este „casa fiinţei“ - gând exprimat şi de Martin Heidegger. Limba este locul de adăpost al omului şi limba dă certitudinea de a fi a unui popor făuritor de istorie. De aceea lupta pentru limbă, la noi, mai continuă. Această conştiinţă că limba are un rol deosebit şi că pe ea se ţine cultura, că pe ea se ţine fiinţa a marcat toate formulele creaţiei lui Grigore Vieru, de exemplu, creaţie care se axează pe respectul tradiţiei. Limba, la noi, a fost cea mereu recuperată. Mediul lingvistic sărac a avut mereu nevoie de revenire la matricea stilistică firească. 

Ce se întâmpla în Basarabia pe vremea când Eminescu trăia? Poeziile lui, articolele lui virulente aveau ecou aici?

Erau reacţii... Cunosc o reacţie dură la poezia „Doina“ lui Eminescu, care a fost citită în ziua dezvelirii monumentului lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în şedinţa „Junimii“, în casa lui Pogor. Reacţia din presa rusă din Basarabia a fost foarte dură. S-a hotărât chiar a doua zi să se instaleze un bust al lui Alexandru I la Chişinău şi un bust al lui Puşkin... Publicistica lui Eminescu nu pătrundea, desigur, pentru că exista cenzură şi interdicţie... Cărţile româneşti nu pătrundeau. Abia Mateevici, fiind şi preot militar, fiind cu armata rusă la Bârlad, a putut să ia nişte cărţi ale lui Goga, care l-au şi inspirat... Altfel, nu pătrundeau cărţile româneşti sau publicistica românească în Basarabia... După aceea, în Basarabia, există şi la ora aceasta un cult al lui Eminescu. El este o stea tutelară. Sub semnul lui Eminescu s-a produs şi renaşterea basarabeană de la sfârşitul anilor â80. Tot ceea ce s-a întâmplat, sub aspectul revenirii la identitate şi la limba română, a fost îndrumat de Eminescu, de marea lui statură intelectuală.

Au existat cazuri de intelectuali basarabeni care au fost pedepsiţi pentru faptul că n-au respectat tăcerea impusă de ruşi?

A fost, bunăoară, un caz pe care-l citez în noua ediţie a „Istoriei...“. Mama unui poet din Transnistria, Nichita Smochină, care a fost un intelectual deosebit, a fost împuşcată pentru faptul că ţinea sub icoană o revistă în care se publicau nişte poezii ale fiului său, în limba română. Pentru asta a fost împuşcată pe loc. Petre Ştefănucă, mare folclorist, a fost maltratat şi bătut cu propria sa carte, pentru faptul că a refuzat să vorbească în rusă la proces... Pentru asta a fost pur şi simplu nimicit, în 1992. Nicolae Costenco - sufletul revistei „Viaţa Basarabiei“, redactorul-şef - a spus: suntem de acord să construim comunismul, dar să-l construim în limba română... Pentru asta a făcut 15 ani de închisoare. Toată intelectualitatea noastră aproape, în proporţie de 90%, a fost deportată şi mulţi au murit acolo. A murit Curicheru şi mulţi alţii.

„Am bătut primii clopotele pentru Unire, la 27 martie 1918“

Revenind la perioada de dinainte de 1918, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, când ţarismul se zdruncina - a fost asasinat un ţar, apăreau mişcări de anarhism, naţionaliste - ce s-a întâmplat atunci în Basarabia?

În Basarabia, a apărut atunci revoluţionarul Stere. Activa deja Alexei Mateevici, la începul secolului al XX-lea. Vă spuneam de primele lui articole, în care deja vorbea despre autonomie. Autonomia, pe atunci, putea fi concepută doar în cadrul Imperiului Rus... Nu se permitea o altfel de autonomie. Aceste toate mişcări revoluţionare din Rusia, sigur, au marcat, în primul rând, primele revendicări făcute până la Marea Unire. Pe parcursul anului 1917, au avut loc câteva mari congrese, Congresul Cooperatorilor, Congresul Ţărănimii, Congresul Militarilor. La Congresul Militarilor Moldoveni s-a decis constituirea Sfatului Ţării, a Dietei provinciei, care să fie organ legislator superior. În felul acesta, am bătut primii clopotele pentru Unire, la 27 martie 1918; atunci, Sfatul Ţării a declarat Unirea necondiţionată cu România. Şi intelectualii au fost în fruntea Sfatului Ţării, cu acelaşi Pan, Halippa, cu acelaşi Constantin Stere, Ion Inculeţ, Ion Buzdugan. Toţi au fost acolo ca grup de elită, au fost acolo şi i-au convins pe toţi să voteze pentru unirea cu ţara. Au fost doar câteva voturi împotrivă.

Care era relaţia intelectualilor cu Biserica atunci, având în vedere că Biserica era sub jurisdicţie rusă?

Vedeţi că deja Mateevici a pus problema slujbelor în româneşte şi foarte mulţi mitropoliţi luminaţi au făcut la fel. În special, Gurie Drossu a pus problema studierii limbii române în seminariile teologice, fapt pentru care a fost trimis în Siberia... Dar avea o imagine deosebită şi a fost apoi repus în post. Intelectualii noştri tratau Biserica în spiritul lui Eminescu, ca centru de cultură. Mănăstirile erau centre de cultură, cu biblioteci, cum era Mănăstirea de la Căpriana sau cea de la Curchi. Aceste biblioteci foarte mari au fost nimicite. Din peste o mie de parohii, rămăseseră în jur de o sută... În momentul începerii mişcării renaşterii naţionale, am pus şi problema revenirii la tradiţia creştină, la valorile creştine.

„La Biblioteca Naţională exista o secţie de literatură străină, unde aveam acces la literatura română“

Ce s-a întâmplat în perioada sovietică la nivel cultural?

Perioada sovietică a fost una cumplită, de infern dantesc. A fost deznaţionalizare...

Această deznaţionalizare a fost mai accentuată decât pe vremea Rusiei?

N-a fost mai agresivă, să zic, dar a fost mai subtilă... A avut şi perioade diferite. A fost perioada postbelică, proletcultistă, pusă sub semnul dirijismului jdanovist, care cerea să urmeze prescripţiile, dogmele realismului socialist. Asta s-a întâmplat până la începutul anilor ’60, perioada dezgheţului hruşciovist, când s-a scris şi o bună literatură română. A venit Druţă, Vasile Vasilache, în proză, Beşleagă, Grigore Vieru, în poezie. Atunci s-a pus accentul şi pe etic, şi pe estetic, nu numai pe social, pe acel social pervertit, când trebuia să cânţi Uniunea Sovietică, marea patrie sovietică şi aşa mai departe. Au apărut cărţile în limba română şi au început să se publice clasicii noştri. Până în 1956-1957, clasicii au fost consideraţi exponenţi ai burgheziei, ai ideologiei burgheze şi nu erau editaţi.

Şi în România s-a întâmplat aşa; Arghezi a vândut legume la tarabă, până prin anii 50, iar Blaga a fost bibliotecar.

În perioada dezgheţului, aveam acces la cărţile româneşti, se vindea „Viaţa românească“ în chioşcuri, o puteam cumpăra liber, iar la Biblioteca Naţională exista o secţie de literatură străină, unde aveam acces la literatura română. După aceea, au apărut certurile Moscovei cu Ceauşescu...

S-a simţit această reacţie politică a Bucureştiului la adresa Moscovei la nivelul culturii de aici? 

Se ştia că acest lucru dăuna direcţiei ideologice din cultură şi s-au interzis cărţile româneşti. Librăria română care a existat s-a închis. Deja prin anii â70, când Ceauşescu a încetat să mai vină la congresele PCUS la Moscova, s-a închis şi librăria. Întotdeauna erau nişte campanii ideologice foarte dure... 

Când a revenit deschiderea?... Odată cu Gorbaciov şi cu glasnosti?

Da, odată cu Gorbaciov. Perioada numită „perestroika“ ne-a dezlegat mâinile, ne-a permis să punem problema revenirii la grafia latină, la valorile democratice şi revenirea la adevărata noastră moştenire culturală ...

Intelectualii basarabeni intuiau că se va prăbuşi comunismul?

Nu am bănuit, deşi credeam că un imperiu nu durează mult, dar nu am bănuit că se va prăbuşi atât de repede şi fără vărsări de sânge...

Ce s-a întâmplat la Chişinău după 1990? Ce fenomene interesante sau neaşteptate s-au produs?

În primul rând, s-au diversificat formulele, s-a revenit la o limbă română normală, s-a produs această deschidere extraordinară spre Europa şi spre lume... Dacă până atunci ne simţeam încătuşaţi şi izolaţi într-o rezervaţie aculturală, să zicem, deschiderea a fost fenomenul cel mai important, spre cultura românească, spre valorile româneşti, europene şi universale... 

„Generaţia tinerilor nu mai este preocupată de problemele limbii“

Din informaţiile pe care le am, pe lângă generaţia scriitorilor clasicizaţi, să le spunem aşa, care s-au lansat după deschiderea din anii 60, cu Vieru, cu dvs., cu Druţă, generaţie care merge pe ideea cultivării tradiţiei şi a unei relaţii cu societatea tradiţională, s-a conturat, în ultimii ani, deja şi o tânără generaţie... Cum aţi caracteriza-o?

Între timp, s-a petrecut o regrupare pe criterii identitare, dar şi estetice, să spunem, fiindcă Ion Druţă, spre exemplu, a rămas adeptul moldovenismului primitiv. El nici nu recunoaşte că există o limbă română. Pentru el, tot limba moldovenească e, limba cea veche de care vorbeam. Apoi, generaţia lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari a mers pe calea românismului cultural, care presupune o sincronizare perfectă cu procesul literar din ţară, din România... Apoi, a venit tânăra generaţie. De fapt, sunt câteva tinere generaţii, printre care se află şi tânăra generaţie grupată în jurul revistei „Clipa siderală“. Sunt liceenii, care ştiu câteva limbi, ceea ce le permite să se traducă în limbi moderne... Remarc mai ales generaţia optzecistă, cea mai zgomotoasă, programatic zgomotoasă. S-a sincronizat şi a făcut din asta un program cu optzecismul românesc, care se vrea paradigmatic, o nouă mentalitate, o nouă sensibilitate, pornind de la preceptele postmoderniste, preluate din străinătate, din arhitectură, din literatura americană... 

Cum tratează această generaţie temele mari ca limba, ideea naţională?

Aceşti tineri scriitori nu mai sunt preocupaţi de aceste teme, considerând că formula, scriitura, tehnica, mitopoetica sunt mai importante. Generaţia lor nu mai este preocupată de problemele limbii sau de problemele sociale... Tânăra generaţie adunată în jurul revistei postmoderniste „Contrafort“ sau a revistei „Semnul“ de la Bălţi, ei sunt anticomunişti. Nu acceptă ideologia comunistă, sunt prooccidentali, sunt pentru criteriul estetic...

La nivelul opiniei publice culturale, cum sunt tratate problema limbii şi ideea naţională? Apar şi reacţii de împotrivire la felul cum a fost tratat în istorie naţionalismul? La noi au apărut anumite dezbateri publice, iniţiate de scriitori optzecişti - chiar Cărtărescu a participat la aceste discuţii, ştiţi bine - unde s-a pus problema, în termeni duri, de a-l reevaluării lui Eminescu, mai ales de a fi reevaluarea interpretărilor cu privire la mitul cărturarului cu vocaţia ideii naţionale.

La noi, mai puţin, dar are şi Cărtărescu adepţi în Basarabia, dar mult mai puţini... La noi, atmosfera de acolo, problemele noastre nu ne permit să-l renegăm pe Eminescu... Dimpotrivă, el ne rămâne un punct de reper, o personalitate axială, cu care noi mergem în continuare, ca să ne afirmăm identitatea şi europenitatea.

Ce a însemnat Rusia culturală pentru scriitorii basarabeni, gândindu-vă, în acelaşi timp, şi la opresiunea imperială? Marea proză europeană nu poate fi discutată fără acea rusă...

Rusia culturală a dat anumite modele, precum cazul lui Stere, care au fost urmate... 

L-a dat pe Cehov, care, în proza scurtă este neîntrecut... A dat marile modele de lirism ale lui Puşkin, Lermontov, Esenin, pe care noi le-am îmbrăţişat... Acest aspect trebuie deosebit de cel al poziţiei Rusiei imperiale, care a promovat acolo procesul de desculturalizare şi deznaţionalizare. Aceste două noţiuni nu trebuie suprapuse: Rusia culturală şi Rusia imperială. Soljeniţîn, în „Arhipelagul Gulag“, vorbeşte despre faptul că doi preoţi basarabeni, două personaje de acolo, erau trataţi foarte dur, ca şi cei din Republicile Baltice, pentru însuşi faptul că sunt români, nu pentru altceva... Asta a fost atitudinea Rusiei imperiale - de a distruge identitatea şi cultura noastră românească şi a reorienta-o spre o aşa-zisă limbă moldovenească dialectală, spre a rusifica şcolile. Acest proces a reuşit mai mult la oraşe, nu şi la sate. Avem o atitudine foarte clară faţă de imperialismul Rusiei şi faţă de cultura Rusiei, care este o cultură mare.

Sunteţi aproape la vârsta patriarhală... Cum vedeţi viitorul Basarabiei?

Noi vorbim la ora aceasta despre integrare... Evident, dorim o integrare generală românească şi o integrare generală europeană... Integrarea noastră europeană, care e recunoscută chiar şi la nivel de stat, la această oră, nu poate fi făcută decât prin intermediul integrării culturale generale româneşti... Sunt optimist, pentru că sunt toate semnele pentru o asemenea integrare...

Prima conferință la „Serile Doxologia“: Andrei Pleşu despre Parabolele lui Iisus

Poate fi ascultată aici. 

În timp înveţi....

Fotograf: Cezar Machidon

Jorge Luis Borges

După un anumit timp,

omul învăţa să perceapă diferenţa

subtilă între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,

şi aşa, omul începe să înveţe...

că săruturile nu sunt contracte

şi cadourile nu sunt promisiuni,

şi aşa, omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg 

deschişi,

şi învaţă să-şi construiască toate drumurile

bazate pe astăzi şi acum,

pentru că terenul lui mâine

este prea nesigur pentru a face planuri...

şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la

jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că, dacă e prea multă,

până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.

Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,

şi învaţă că într-adevăr poate suporta,

că întradevăr are forţă,

că întradevăr e valoros,

şi omul învăţă şi învaţă ...

şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de

cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu

defectele tale,

fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti!

Îţi dai seama cu timpul că, dacă eşti alături de această persoană doar

pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,

în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,

şi că cel care nu luptă pentru ei,

mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false

prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.

Cu timpul înţelegi că, dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că prietenia lui să nu mai aibă niciodată aceeaşi

intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că, deşi

poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge

după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare  fiinţă

nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă

umană,

mai devreme sau mai târziu, va suferi aceleaşi

umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că, grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,

asta va determina ca în final,

ele să nu mai fie aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,

cel mai bun nu era viitorul,

ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt

împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine

şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să

ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,

să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten,

dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,

toate se învaţă doar cu timpul...

 Jorge Luis Borges

Învăţături despre bine şi rău: Despre înţelepciune şi înteligenţă

Fotograf: Monica Drăgan

Omul vede mijloacele şi scopul vieţii prin înţelepciune, dar la această înţelepciune nu se poate ajunge numai prin puterea proprie. Pentru a ajunge la această înţelepciune, duhul omului trebuie să fie luminat de Duhul Sfânt. Omul, prin duhul lui, tinde să ajungă la desăvârşire, să cunoască ce este viaţa şi cum se trăieşte, dar această tendinţă nu este suficientă. Dorinţa şi străduinţa omului trebuie să se împletească cu puterea venită de sus. Dacă puterea omului nu se uneşte cu puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea nu se mai poate numi înţelepciune, ci poate fi numită doar inteligenţă. Între înţelepciune şi inteligenţă există o mare deosebire. De exemplu înţelepciunea păstrează viaţa morală, dar un om inteligent poate fi şi desfrânat şi rău, deşi cunoaşte multe.

De asemenea, prin puterea inteligenţei omul poate crea lucruri care să ducă la derutarea adevărului sau la distrugerea vieţii, căci în raţiunea omului poate să se infiltreze şi puterea Satanei, în timp ce înţelepciunea, fiind luminată de darul Duhului Sfânt, va conduce întodeauna spre binele omului şi al omenirii, spre adevăr şi lumină.

Din Sfânta Scriptură cunoaştem cazuri în care duhul omului unit cu Duhul Sfânt a descoperit lucruri viitoare, proorocind. Astfel, Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, în duh fiind, a prevăzut că fiul său va pregăti calea Domnului. În duh fiind, Maica Domnului a prevăzut lucrarea Fiului ei în istorie. În duh fiind, Dreptul Simeon l-a luat pe Prunc în braţe şi a spus: Acesta este lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Israel”. Duhul lor era aşadar în legătură cu Duhul Sfânt.

Toată scriptura scrisă de evanghelişti, apostoli şi prooroci este scrisă fiind ei cu duhul lor în Duhul Sfânt. De aceea Biblia este sfântă şi ne descoperă Calea cea adevărată a Vieţii. Tot omul care gândeşte trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Cel care creează, organizează, conduce în lume, trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Cel care descifrează prin ştiinţă paginile şi tainele vieţii, ale naturii, trebuie să fie cu duhul său în Duhul Sfânt. Numai atunci ştiinţa este bună, atunci gândirea este bună, atunci pacea şi bunăvoinţa sunt în lume. Dar întrucât oamenii se mândresc numai cu duhul lor propriu, cu eul lor, fără să se pună în legătură cu Dumnezeu, fac literatură, politică, ştiinţă   care nu sunt de la Dumnezeu, iar atunci se împiedică şi ne împiedicăm noi toţi, mai ales în vremurile noastre.

Sfântul Serafim de Sarov spune că scopul vieţii noastre este să dobândim Duhul Sfânt. Acesta ne povăţuieşte pe calea cea bună şi numai prin Duhul Sfânt putem ajunge la înţelepciunea necesară pentru a cunoaşte adevărul adevărat, care este Domnul nostru Iisus Hristos şi prin El a cunoaşte viaţa noastră.

Protos. David – Mănăstirea Putna
Fragment  din Predica la Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci

Târgul de carte Gaudeamus

Cea de-a 19-a ediţie a Târgului Internaţional GAUDEAMUS - Carte de învăţătură - se va desfăşura în perioada 21-25 noiembrie, în Pavilionul Central Romexpo, din Bucuresti.

Organizat de Radio România, Targul International GAUDEAMUS – Carte de învăţătură este un eveniment cultural specializat în expozitia de carte, fiind singurul târg de carte din lume iniţiat şi organizat de un post public de radio.

Târgul se va desfăşura în Pavilionul Central al Complexului Expoziţional Romexpo, oferind publicului, într-un spaţiu de 14.000 mp, ofertele a peste 400 de editori, distribuitori de carte, instituţii culturale şi de învăţământ din România şi din străinătate. Invitatul de onoare al târgului din acest an este Republica Moldova. Limba şi cultura română se va afla, aşadar, în prim-planul târgului, care îşi propune să acorde o vizibilitate sporită vieţii culturale şi literare de peste Prut. 

În premieră în acest an, Târgul Gaudeamus va avea şi un partener privilegiat - Italia, care şi-a câştigat acest statut în urma participării ca invitat de onoare la ediţia din 2011. Scriitori italieni de renume vor fi protagoniştii unui program de evenimente din cadrul târgului. 

Anul acesta, evenimentul va reuni panorama celor mai reprezentative edituri româneşti şi străine, ambasade şi centre culturale, la care se adaugă participanţi şi invitaţi din Belgia, Franţa, Spania, Rusia, Norvegia şi Estonia, într-un maraton de evenimente care vor ţine capul de afiş al fiecărei zile!

Programul de vizitare Gaudeamus 2012:

Miercuri, 21 noiembrie: 10.00 – 20.00

Joi, 22 noiembrie: 10.00 – 20.00

Vineri, 23 noiembrie: 10.00 – 20.00

Sâmbătă, 24 noiembrie: 10.00 – 20.00

Duminică, 25 noiembrie: 10.00 – 20.00

Sursa: Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca

Prof. Conf. Univ. Claudia-Elena Ţuclea: "Nu poţi să fii fericit fără Hristos"

 

Nu poţi să fii fericit fără Hristos. Ni s-a cultivat şi nouă, după 1990, pe fondul frustrărilor pe care le acumulaseră românii înainte, că fericirea vine din consum. Şi, uite aşa, societatea de consum s-a insinuat la începutul mai discret, apoi a devenit cu brutalitate stăpâna vieţii noastre. Nu doar consumul în sine e problema - aici trebuie să citim la Sfinţii Părinţi! - ci faptul că ni se spune din partea ofertanţilor (de cele mai multe ori companii multinaţionale) că merităm toate cele ce ni se oferă, vorbindu-ni-se ca unor prinţi. Dar, ca angajatori, aceleaşi companii tratează aceiaşi oameni cumva ca pe nişte cerşetori, când vine vorba de a le recompensa munca.

Prof. Conf. Univ. Claudia-Elena Ţuclea 

Claudia-Elena Ţuclea este conferenţiar universitar doctor la Academia de Studii Economice din Bucureşti – Facultatea de Comerţ, Departamentul de Turism-Geografie. În cei 16 ani de activitate didactică, în afară de munca cu studenţii, a alcătuit manuale universitare, a scris articole în reviste de specialitate, a făcut cercetare şi a participat la conferinţe în ţări de pe trei continente. În urmă cu zece ani, a obţinut un premiu de la Academia Română pentru un studiu economic la care a lucrat alături de alţi colegi.

Cea mai mare realizare a Claudiei este băiatul ei, Vlad, în vârstă de 13 ani, pe care unii dintre dumneavoastră îl cunosc ca autor al cărţii „Temele lui Vlad”.

Cum L-aţi descoperit pe Dumnezeu?

Cred că mai corect ar fi să povestesc când am devenit conştientă că există Dumnezeu, pentru că a-L descoperi este o luptă de toată viaţa, care necesită în primul rând condiţia esenţială de a iubi cu adevărat. Nu am un moment foarte bine marcat, ceva senzaţional – este, cred, ca la majoritatea, o lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o în timp.

Dar ca să explic mai clar din ce punct am pornit, am să povestesc un episod de prin clasa a VI-a, la o oră de dirigenţie. Sărmanii diriginţi aveau sarcina să ne facă o educaţie ateistă. Şi, la finalul unei astfel de lecţii, concluzia dirigintei a fost: „Întrebarea este dacă Dumnezeu l-a creat pe om sau omul pe Dumnezeu”, reieşind de aici că Dumnezeu este doar plăsmuirea omului. Trebuie să spun că m-a furat atât de mult jocul acesta de cuvinte, încât m-am dus acasă şi am povestit că eu am rostit aceste cuvinte. Mi se păruseră extraordinare. Într-un fel pot să spun că m-au afectat...

La liceu s-au schimbat lucrurile?

Am făcut şi liceul cam în aceeaşi atmosferă, iar la facultate mi se părea că „m-am deşteptat” atât de mult încât nu mai puteam crede „poveştile” care se spun la biserică! Felul acesta de viaţă s-a concretizat în multe decizii greşite. Şi aşa, dintr-o decizie greşită într-altă decizie greşită, am ajuns la un moment dat să simt că viaţa este foarte grea şi foarte urâtă. Pe vremea aceea treceam, în drum spre casă, pe lângă o biserică şi atunci am început să spun: „Doamne, ajută-mă să ies din situaţia asta” – dar nu-mi dădea prin cap să intru în acea biserică, să mă rog.

În postul mare din anul 1999 mâncam o mâncare cu carne şi eram prinsă de gânduri de tot felul, când, printre ele, şi-a făcut simţită prezenţa un gând foarte puternic: să las de o parte acea mâncare. Nu m-am întrebat deloc de unde este gândul, ce este cu el, cert e că am lăsat furculiţa în farfurie şi am căutat prin cămară să văd cu ce aş putea să continui masa – şi, uite aşa, de atunci am început să ţin post. Nu ştiu dacă aici este ceva senzaţional, însă pentru mine a fost unul din momentele importante. Apoi am început să merg duminica la Biserică, fără să înţeleg prea multe, dar până am ajuns să mă spovedesc au mai trecut vreo 2-3 ani. Asta s-a întâmplat într-o iarnă, în care plecasem spre una dintre bisericile pe la care mă perindam ( nu mă stabilisem încă la o biserică!). Era o iarnă foarte grea, şi pentru că se înainta greu pe stradă, m-am oprit la biserica ce mi-a ieşit în cale. Acolo s-a simţit şi acasă, şi sunt aproape zece ani de când nu am mai plecat din această biserică: Sfânta Vineri – Drumul Taberei...

Aţi vorbit despre spovedanie. Care sunt foloasele pe care le resimţiţi?

Nu îmi mai concep viaţa fără spovedanie. Orice gând care mă apasă, orice greşeală pe care o conştientizez mă trimit la spovedanie. Şi cred că nimic nu se compară cu pacea care se aşterne când părintele mă dezleagă de păcate. Spovedania este esenţială! Dacă mi-am schimbat în vreun fel viaţa este datorită spovedaniei şi a îndrumării pe care am primit-o de la părintele duhovnic. Numai cine se spovedeşte poate să înţeleagă care sunt roadele. În primul rând, ajungem să ne conştientizăm faptele, efectele lor, gândurile şi să dorim să nu-L mai supărăm pe Dumnezeu.

Împreună cu Vlad, băiatul dvs., mergeţi foarte des la Biserică, participaţi la foarte multe slujbe. La Sfânta Liturghie sunteţi în biserică de la prima oră. Nu este obositor pentru el?

Se întâmplă să mai întârziem, dar ne străduim să ajungem şi la Utrenie, mai ales de când am gustat din înţelepciunea şi frumuseţea slujbelor, la care nicio filosofie nu se poate ridica! Vlad m-a asigurat că nu este obositor şi nu cred că minte – pentru că, practic, de la 4 ani face lucrul acesta, Duminică de Duminică, în sărbători, la Vecernii, la Sfântul Maslu, şi cred că a înţeles de ce mergem la Biserică. Şi nădăjduiesc că dragostea faţă de Mântuitorul este mai puternică decât oboseala. Este atent. Avea puţin peste 5 ani când mi-a spus Crezul, fără să-l fi învăţat de la mine! Acum vreo 7 ani, de Prohodul Maicii Domnului eram împreună la Mănăstirea Secu, când s-a întors spre mine şi mi-a zis: „mi vine să plâng cât e de frumos!” În sufletul unei mame, lucrurile acestea se aşază pentru totdeauna şi nădăjduiesc să-i rămână şi lui, iar în momentele de încercare să-şi amintească ce bucurie a trăit de atâtea ori la biserică.

Sunteţi profesoară. Cum aţi caracteriza generaţia actuală de studenţi?

Ceea ce voi spune se referă la majoritate, însă, de-a lungul timpului, am stabilit şi nişte legături de prietenie cu foşti studenţi care au o viaţă duhovnicească destul de aşezată. Dacă ar fi să vorbim despre ceea ce se vede, probabil că primul lucru care s-ar putea spune ar fi că studenţii de acum sunt fără răbdare, sunt dornici de succes rapid. Au modele de îmbogăţire fără efort, de succes peste noapte - dar care, de fapt, sunt false modele. Cred însă că problema de profunzime este acea că au pierdut sensul esenţei, al fondului, şi sunt foarte preocupaţi de formă, pentru că forma, poleiala, îi ajută să se „descurce”.  Şi mă gândesc că, dacă ei reuşesc să se descurce numai cu poleiala, societatea este defectă...

Odată, i-am invitat la o discuţie pe tema pervertirii ştiinţei economice şi am argumentat că astăzi ştiinţa economică şi-a pierdut simţul moralităţii pe care s-a întemeiat. Mi-au dat dreptate, dar concluzia lor a fost că nu ştiu să fie mai morali de atât, pentru că nu i-a învăţat nimeni! A mai apărut şi întrebarea: „De ce să fim noi mai morali decât cei din jurul nostru?” Trist. 

Sunt foarte multe organizaţii studenţeşti. Îi ajută vreun fel?

Mulţi spun că aceste organizaţii au lucruri bune, pe care nu vreau să le contest, dar ceea ce mă întristează este că se cultivă, în mod absolut nejustificat, o încredere în sine care-L exclude pe Dumnezeu. Adică ajung să gândească că ei pot face orice, că ei reuşesc în orice proiect (iar legat de proiecte, s-a indus ideea că viaţa noastră trebuie să arate ca o sumă de proiecte - termini unul, începi altul, uitându-se de singurul „proiect” care contează: mântuirea!). Încrederea pe care o dobândesc se întemeiază, de fapt, pe mândrie, pe o părere de sine despre care ştim foarte bine că este începutul tuturor răutăţilor. Aceste organizaţii le oferă, printre altele, aşa numitele team-building-uri, cursuri de gândire pozitivă, vizându-se un anumit comportament ce le cultivă un ego foarte puternic, cu consecinţe negative asupra vieţii lor. Tinerii sunt în căutate de ajutor, dar nu-l caută acolo unde trebuie.

Cine ar putea să le ofere ajutorul despre care vorbeaţi? Unde l-ar putea găsi?

Cine ar putea să ofere ajutorul decât familia? În familie trebuie găsit primul şi cel mai important ajutor. Rolul familiei este acela de a îndruma copilul către Dumnezeu, pentru că toate ne vin de acolo - iar dacă familia nu poate face asta, copilul rătăceşte. Unii rătăcesc atât de tare, încât nu mai ajungem la liman. Dacă familia dirijează copilul către Dumnezeu, cred că alt ajutor nici nu şi-ar mai putea dori. Şi societatea ar trebui să-i sprijine, în diverse forme.

De altfel, din discuţiile avute cu ei, studenţii mărturisesc că aşteaptă să fie ajutaţi, dar fără să-i judece nimeni. Întodeauna apare această condiţie: „Să nu fim judecaţi!” De ce se tem de judecată, mă întreb? Ori pentru că au avut parte numai de judecată, fără niciun sprijin, ori pentru că deja mândria a ajuns la cote alarmante şi nu mai suportă să le arate cineva că greşesc...

Mucenicii din toate vremurile îşi dădeau viaţa pentru Hristos, uneori chiar cu zâmbetul pe buze. De unde aveau această putere, iar nouă, astăzi, ne este frică să-L mărturisim?

Nu poate să ne fie frică să mărturisim ceva ce avem. Dacă-L avem pe Hristos cu adevărat, mărturisim lucrul acesta! Dacă nu mărturisim - şi mă gândesc la mine - înseamnă că nu avem prea multe de mărturisit. Să luăm aminte la cei care au averi: aceştia nu se sfiesc să le arate lumii, ci mărturisesc ceea ce au. 

Am auzit de multe ori afirmaţii de genul: „Am credinţă în inimă şi îmi este de ajuns!” La ce foloseşte o astfel de credinţă, dacă nu e mărturisitoare nici măcar prin simpla, dar esenţiala participare la Sfânta Liturghie? Aş vrea să-i întreb pe cei care spun că au credinţa în inimă: de unde ştiţi că aveţi credinţă, dacă ea nu produce niciun efect? Dacă L-am avea pe Hristos cu adevărat, fără compromisuri, nu ne-ar fi frică. 

Ce cărţi v-au marcat cel mai mult?

În afară de Sfânta Scriptură? Până la cărţile care au lucrat frumos în sufletul meu, am citit multă literatură, care m-a marcat în sens negativ. Toată adolescenţa mea am citit romane de dragoste, mi-am făcut o părere total greşită despre ce înseamnă dragostea, cum trebuie văzute căsătoria şi toate celelalte coordonate ale vieţii. Şi nu numai romanele de dragoste, ci cam toate cărţile prezintă în mod deformat relaţiile sociale şi sensul vieţii, până la urmă. M-au marcat existenţialiştii când am ajuns să-i descopăr, ideea de sinucidere mi se pare fascinantă, exotică - ce „interesant” şi „profund” era cineva care putea să se sinucidă! Dar, slavă Domnului, de nişte ani m-am legat de cărţile duhovniceşti, care au început să arunce balastrul pe care l-au lăsat celelalte în minte şi în suflet. A nu se înţelege că reneg toată literatura, dar spun care a fost lucrarea neştiută în rău, asupra sufletului.

N-am făcut un top al cărţilor „bune”. De fiecare dată când am citit viaţa unui sfânt, în acea perioadă în care o citeam, aceea era cartea care mă marca, îmi aprindea dragostea faţă de sfântul respectiv. Şi doream să încep să trăiesc şi eu ca sfântul acela. Sigur, era o dorinţă mai mare decât putinţa. De ceva vreme, am început să citesc din operele Sfinţilor Părinţi şi nu am bucurie mai mare, nu poate exista ceva mai frumos scris de om. Nu există frământare, gând, pe care am putea să le avem şi să nu-şi afle răspunsul în ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi. Acum sunt complet marcată de Omiliile la Psalmi ale Sf. Ioan Gură de Aur. 

Credeţi că oamenii de azi sunt fericiţi?

Nu. O spun cu convingere. Nu poţi să fii fericit fără Hristos. Ni s-a cultivat şi nouă, după 1990, pe fondul frustrărilor pe care le acumulaseră românii înainte, că fericirea vine din consum. Şi, uite aşa, societatea de consum s-a insinuat la începutul mai discret, apoi a devenit cu brutalitate stăpâna vieţii noastre. Nu doar consumul în sine e problema - aici trebuie să citim la Sfinţii Părinţi! - ci faptul că ni se spune din partea ofertanţilor (de cele mai multe ori companii multinaţionale) că merităm toate cele ce ni se oferă, vorbindu-ni-se ca unor prinţi. Dar, ca angajatori, aceleaşi companii tratează aceiaşi oameni cumva ca pe nişte cerşetori, când vine vorba de a le recompensa munca.

Cred că această contradicţie fundamentală - pe de o parte ţi se spune că meriţi, pe de altă parte nu ai resursele financiare să le cumperi pe toate - creează o mare nefericire, mai mare decât frustrarea de dinainte din 1989, când nu aveai ce cumpăra. Şi tot societatea de consum a venit să rezolve problema, soluţia fiind creditul: „Credit pentru orice!”. Ispita este mare, oferta este tentantă, salariul nu-ţi ajunge, ai soluţia: credit pentru orice vrei tu. Şi vine momentul în care trebuie să plăteşti acest credit şi constataţi că din salariu nu poţi. „Rezolvarea” vine din mai multă muncă: un al doilea serviciu. Şi pentru ce muncim tot mai mult? Pentru a achita „creditul pentru orice”. 

Unde este fericirea în această buclă? Practic, alegând consumul care ne cere muncă de rob, trec aproape două treimi din viaţa noastră. Devenim apoi mult prea obişnuiţi, mult mai hăituiţi de probleme, de griji, cum să plătim ratele... Între locurile de muncă, cumpărături, facturi şi rate, e greu să-i facem loc lui Hristos - şi atunci, cu siguranţă, nu suntem fericiţi!

Această pseudo-fericire pe care o promite consumul îşi dă repede masca jos,  iar în momentul în care ajungem să ne dăm seama, deznădejdea e gata să ne înhaţe.

Ce iubiţi să faceţi cel mai mult în viaţă?

De-a lungul timpului, am crezut că iubesc tot felul de lucruri. Eram fascinată în adolescenţă de lumea cinematografică - iată o altă iluzie care a stricat multe suflete - aveam caiete cu actori, filmografii întregi. Ăsta este un exemplu de deşertăciune, pe care am iubit-o probabil cu patimă la vremea aceea. Dar slavă Domnului că am descoperit pe Cine trebuie să iubim! Şi cum putem să-i dovedim această iubire? Primul meu răspuns este Sfânta Liturghie este tot ceea ce merită cu adevărat efortul nostru, chiar să mergem până la capătul lumii, dacă acela ar fi singurul loc în care s-ar săvârşi! Sfânta Liturghie, fără grabă, fără griji, fără adaosuri şi scurtări - căci perfecţiunea nu poate fi îmbunătăţită! - este esenţa vieţii noastre de creştini.

În jurul Sfintei Liturghii iubesc să învăţ să devin creştin şi să-mi cresc copilul în acelaşi fel. Mă rog Domnului să ne rabde şi să ne ajute, ca să Îi pot spune, la vreme: „Iată eu şi pruncul pe care mi L-ai dat!” Aceasta este singura lecţie pe care vreau să o mai învăţ.

Articolul a apărut în nr. 8/2011 al revistei Familia Ortodoxă, cu titlul "Comoara acestui popor este Ortodoxia"