Prelegerea
Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, din
partea Universității „Titu Maiorescu” din București (10
decembrie 2015):
Identitatea
ştiinţei juridice în contextul paradigmei ştiinţifice actuale
În
lucrarea Structura revoluțiilor științifice (1962), Thomas Kuhn
lansează şi analizează implicaţiile conceptului de paradigmă,
arătând că aceasta reprezintă o concepţie cuprinzătoare despre
lume a oamenilor de ştiinţă într-o anumită perioadă. El arată
că există o tensiune care generează un moment de criză
declanşator al unui demers ce conduce la înlocuirea vechii
paradigme cu una nouă. Kuhn arată că o teorie ştiinţifică nu
poate fi disociată de comunitatea savanţilor, de contextul cultural
şi ideologic în care este structurată.
În
contextul actual se subliniază tot mai mult, plecându-se de la
implicaţiile unor rezultate din diferite domenii ale cercetării
ştiinţifice, că se conturează liniile de forţă ale unui cadru
cultural care favorizează întâlnirea şi dialogul dintre diferite
tradiţii culturale, religioase şi ştiinţifice. Ioan Petru
Culianu, analizând criza spiritului ştiinţific modern, evidenţiază
că în diferite domenii ale ştiinţei actuale sunt depăşite
poziţiile dominate de pozitivism, empirism sau raţionalism.
Inclusiv, în ceea ce presupune identitatea științei juridice
actuale, sunt mai mulţi cercetători în filosofia dreptului şi în
antropologia juridică, angajaţi în dezvoltarea unor poziţii cu
deschidere faţă de relaționarea dreptului cu diferite tradiții,
inclusiv cu cea religioasă.
Norbert
Rouland, profesor de antropologie juridică şi istoria dreptului la
Universitatea din Marsilia, arată că după Conferinţa Mondială a
Drepturilor Omului, organizată de ONU în anul 1993, la Viena, s-au
evidențiat două mari concepţii, corelative interpretării
drepturilor omului. Prima dintre ele constă în înţelegerea
drepturilor omului ca expresii ale unor valori universale, rezultate
în urma unor experienţe istorice dominate de ideologii seculariste
care promovează o autonomie în raport cu transcendenţa. Există şi
o a doua concepţie care articulează drepturile omului pe dreptul
divin, mai precis pe tradiţia iudeo-creştină derivată din morala
socială a profeţilor şi din Evanghelie.
Rouland
insistă asupra rolului credinţelor religioase care pot avea
influenţe semnificative în înţelegerea şi asumarea drepturilor
omului. El precizează că pentru omul religios, gândirea religioasă
şi cea juridică sunt strâns legate. „Dacă reflecţiile juridice
şi religioase sunt unite, nu putem stabili o prioritate între cele
două; modul de a gândi o fiinţă divină, luându-i în
considerare partea sa divină, nu este mai important decât gândul
la lume şi instituţiile sale. Gândirea religioasă, ca şi aceea a
instituțiilor sociale, juridice şi politice, exprimă, în aceste
domenii diverse, un mod de a gândi universul propriu fiecărei
societăţi”[1].
Ordine
juridică şi demnitate umană
Pe
de altă parte, Jean-Louis Halperin arată că noţiunea de ordine
juridică se dezvoltă în contextul controverselor din secolul al
XIX-lea, referitoare la natura dreptului internaţional. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea sunt mai mulţi specialişti care
dezvoltă o filosofie în drept, conform căreia ordinea juridică
poate fi realizată prin prioritatea acordată dreptului
internaţional în raport cu cel naţional. În anul 1917 este
publicată lucrarea Ordinea juridică a lui Santi Romano, în care
acesta arată că ordinea juridică nu poate fi definită ca un
ansamblu de norme, deoarece ordinea juridică este legată de o
ordine socială în interiorul unei comunităţi. Fiecărei ordini
sociale îi corespunde un drept specific. Astfel, Santi Romano este
considerat un ilustru reprezentant al pluralismului juridic.
Ordinea
internaţională, cosmopolită, abstractă şi justificată uneori
prin ficţiuni ideologice, nu poate fi impusă fără să se ţină
cont de ordinile juridice specifice, întrupate concret în
interiorul unor norme sociale articulate la viaţa diferitelor
comunităţi. În contextul ideologic al laicizării excesive a
dreptului, ordinea juridică îl are ca referent pe omul disociat de
orice reper transcendent, iar demnitatea lui devine un fundament
supraestimat. În acest sens, demnitatea este asociată cu
umanitatea, nu cu omul concret, cu persoana efectivă.
Însă
Gilles Lebreton, în Ordinea publică şi demnitatea persoanei umane:
o problemă de frontieră, arată că tendinţa de a plasa ordinea
publică sub patronajul demnităţii umane este problematică,
deoarece umanitatea este considerată mai mult decât omul, iar
specia mai mult decât persoana.
Bernard
Edelman este unul dintre autorii care promovează demnitatea umană
ca fundament al ordinii juridice. Pe această linie, apărarea şi
promovarea demnităţii nu are de-a face cu libertatea persoanei, ci
cu apartenenţa acesteia la umanitate.
Lebreton
arată că, până în anul 1995, demnitatea umană era considerată
o componentă a moralei publice, dar „după 1995, din componentă a
moralităţii publice, demnitatea devine o concurentă a acesteia şi
este considerată un concept absolut, depăşindu-și caracterul
relativ şi contingent… Acest nou concept de demnitate transformă
potenţial ordinea publică în instrument de opresiune a
libertăţilor. Ordinea publică, din vocaţia iniţială de a fi
instrumentul de menţinere a păcii sociale, riscă să devină, sub
emergenţa noii sale componente, un instrument de instaurare a unei
noi ordini morale în mâinile autorităţii poliţiei administraţiei
generale”[2].
Asumându-se
o asemenea perspectivă, se poate constata disocierea demnităţii
umane (corelativă cu o umanitate abstractă, neîntrupată) de
demnitatea persoanei umane (care presupune o existenţă concretă,
întrupată). Dar omul concret, persoana vie, nu poate fi redus la un
accesoriu integrat într-un sistem impersonal, în numele unei
umanităţi abstracte, printr-un set de reguli şi de norme prin
care, în numele eficienţei sistemului, birocraţia să însemne mai
mult decât viaţa.
Pierre
Manent este cel care subliniază în mod deosebit necesitatea
recuperării şi valorificării ordinii întrupării, a identității
persoanei concrete. El arată că acest tip de ordine a fost în mod
deliberat distrus de ideologii ostile Tradiției. În contextul
actual, inclusiv în cadrul demersurilor din interiorul cercetărilor
juridice, este relevant efortul de a valorifica specificul Tradiției
creştine care afirmă o ordine bazată pe realitatea Întrupării
lui Hristos. Ordinea trupului este structurată prin specificitate şi
concretețe. Persoana concretă, unică şi irepetabilă, precum şi
familia sunt realități fundamentale, articulate la viaţa trupului
tainic al lui Hristos, care este Biserica.
Astfel,
„în pragul schimbărilor de paradigmă, în vremea semnalării
unei noi revoluţii juridice ca impuls generator şi structurant al
matricei Noii Ordini, cosmopolită, impersonală, a omului-număr, a
supraomului de masă, a relaţiei fără de chip, a subiectului
proces, Ordinea Trupului evidenţiază şi descoperă Chipul Iconic
Hristic, deplin şi veşnic, de substanţă şi sens al demnităţii
şi libertăţii Omului, oferind un argument mărturisitor, dinamic
şi dialogic prezervării autentic-plinitoare a identităţii
persoanei, ca temei şi vector recuperator al diversităţii
reale”[3].
Redescoperirea
identității dreptului din perspectiva Tradiţiei iudeo-creştine
Michel
Villey a avut un rol deosebit în istoria contemporană a filosofiei
dreptului. Alain Renault, în lucrarea Philosophie du droit,
publicată în anul 1991, îl consideră pe Villey ca fiind
iniţiatorul filosofiei dreptului în Franţa. El a restituit, în
contextul studiilor juridice din Franţa, dimensiunea filosofică,
depăşind poziţia pozitivistă bazată pe triumfalism şi
autosuficienţă. Michel Villey arată că astăzi criza dreptului
este cauzată de faptul că se promovează o înţelegere unilaterală
şi reducţionistă conform căreia legea şi jurisprudenţa sunt
singura sursă a dreptului.
Villey
face o analiză a subminării caracterului obiectiv al dreptului prin
filosofia lui Occam, a lui Locke şi a lui Hobbes, şi în mod
special prin filosofia lui Kant. Această filosofie construiește un
drept, extras din subiectul însuşi. Dreptul modern, dedus din
subiectivismul bazat pe raţiunea autonomă, conduce la raţionalism
juridic. Villey arată că deturnarea dreptului obiectiv şi
transformarea acestuia în drept subiectiv au ca fundament umanismul
autonom.
În
articolul Umanismul şi dreptul, Michel Villey arată că umanismul
face din om singurul autor de drept şi omul devine scopul suprem al
dreptului. Însă asumarea omului ca sursă şi scop al dreptului
determină uitarea de către moderni a autenticei filosofii a
dreptului. Pentru a redescoperi identitatea profundă şi obiectivă
a dreptului, în viziunea lui Michel Villey, este nevoie de un efort
de recuperare şi valorificare a Tradiţiei iudeo-creştine. El
menţionează că într-o asemenea perspectivă dreptul este
structurat printr-o viziune a lumii pentru care există o ordine
raţională înscrisă în natura lucrurilor.
În
lucrarea Philosophie du droit, Michel Villey arată că întreaga
cultură europeană, inclusiv cea juridică, a apărut şi s-a
dezvoltat în cadrul Bisericii, în viaţa mănăstirilor şi a
şcolilor din jurul catedralelor. El arată că Universitatea
medievală acorda o prioritate Sfintei Scripturi şi că în secolul
al XVII-lea nu exista un filosof, scriitor, artist sau savant care să
nu se fi inspirat din Biblie. Elita Europei savante a folosit până
în secolul al XVI-lea latina biblică. Autorul arată, de asemenea,
că în contextul actual se constată o ignoranță religioasă
stânjenitoare, inclusiv în cadrul facultăților de drept. El
precizează că: „…la facultatea de drept abia dacă se pomenește
de dreptul iudaic și de dreptul canonic creștin. Ignoranța
anumitor studenți la acest capitol este uimitoare. Numeroase
realități juridice au fost împrumutate din surse biblice, iar
ideea noastră actuală de drept este o moștenire a gândirii
iudeo-creștine. Am primit din partea creștinismului a doua
filosofie a finalității în drept”[4].
Jean-Marc
Trigeaud afirmă în cercetările juridice actuale adevărul
persoanei și al paternității ca realități care nu pot fi
epuizate în cadrul principiilor teoretice și ale normelor juridice
de tip impersonal. Prin faptul că persoana este ireductibilă la
reglementări de tip legalist, Jean-Marc Trigeaud arată că dreptul
personalist se distinge de dreptul de tip pozitivist și de dreptul
natural, care reduc persoana umană la un personaj integrat și
manipulat prin intermediul unor modele structurate de rațiunea
autonomă.
În
sens personalist, Trigeaud pledează pentru recuperarea și
valorificarea relației ca amprentă specifică a persoanei, întrucât
relația ,,…este marca proprie a persoanei și reflectă actul său
de viață, revărsarea sa, izvorâtă din ființa personală… Ea
exprimă capacitatea dăruirii de sine, gestul, fără întoarcere
sau contrapartidă, pură creație; invitație, de altfel, a relației
verticale ce unește persoana creată cu transcendența divină prin
medierea ipostasului hristic” [5].
Dreptatea
din credinţă ca lucrare a harului transcende formalismul Legii
Dreptatea
din credinţă dăruită de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care
S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor,
este una împlinitoare și înnoitoare în raport cu Legea Vechiului
Testament. Astfel, dreptatea sau îndreptarea dobândită prin
credința în Hristos depășește legalismul bazat pe formalism și
autosuficiență, structurat prin atenția excesivă spre detalii
exterioare. Dreptatea din credinţă invocată în Evanghelia și în
epistolele Noului Testament nu este doar o lucrare formală și
exterioară. Ea implică o stare și o angajare lăuntrică, o
transfigurare a puterilor omului prin experiența harului, o
spiritualitate a comuniunii personale a omului cu Dumnezeu.
Dreptatea
nu este o lucrare realizată pentru imagine socială, pentru
dobândirea aprecierii opiniei publice. Mântuitorul Iisus Hristos Se
adresează ucenicilor, atenționându-i în acest sens: „Luați
aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea
oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de
la Tatăl vostru din ceruri” (Matei 6, 1).
Dreptatea
care derivă din credinţa în Hristos este distinctă în raport cu
dreptatea Legii Vechi și a popoarelor politeiste sau păgâne (căci
există şi o dreptate a păgânilor, care din fire fac cele ale
legii naturale – conform învățăturii Sfântului Apostol Pavel
din epistola către Romani 2, 14-15). Dreptatea izvorâtă din
credinţă presupune deopotrivă dimensiunea interiorității, a
discreției şi a relației de iubire smerită faţă de Dumnezeu şi
de oameni. În acest sens, Iisus spune ucenicilor Săi: „Căci zic
vouă că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția
cerurilor” (Matei 5, 20).
Dreptatea
ca lucrare a harului în om nu absolutizează puterea omului autonom,
care săvârșește faptele sale detașate de experiența credinței.
Sfântul Apostol Pavel numește această dreptate ca fiind „dreptatea
din credință” (Romani 4, 11-13) sau „nădejdea dreptății din
credință” (Galateni 5, 5).
Raportul
dintre dreptate și Lege este analizat în mod special în Epistola
către Romani de Sfântul Apostol Pavel, care arată deosebirea între
dreptatea dobândită prin credința în Hristos ca relaţie a omului
cu Dumnezeu-Omul și dreptatea sau îndreptarea care rezultă din
împlinirea faptelor Legii, ca gesturi sau acte exterioare fără
conţinut spiritual. El arată că, deși iniţial s-a urmărit
dreptatea adevărată bazată pe credinţă, nu s-a ajuns la aceasta,
deoarece Legea a devenit exterioară credinţei, a devenit scop în
sine, nu expresie a comuniunii persoanei umane cu Persoana divină
(cf. Romani 9, 31-32).
În
acest sens, există o dreptate subiectivă sau o îndreptățire de
sine care generează trufie, întrucât se bazează exclusiv pe
puterea proprie a omului. Această dreptate întemeiată pe orgoliu
este lipsită de conștiința pocăinței (pilda vameșului și a
fariseului este sugestivă în acest sens). În mod deosebit, însă,
dreptatea lui Dumnezeu primită prin credinţă se bazează pe faptul
că Dumnezeu Cel Drept este şi Părinte iubitor, că prin Întruparea
sau înomenirea Fiului veşnic al lui Dumnezeu se dăruiește omului
nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii. Dreptatea lui
Dumnezeu descoperită în şi prin Iisus Hristos indică relaţia
dintre dreptatea lui Dumnezeu și Împărăția lui Dumnezeu, aceasta
fiind o comuniune de iubire eternă a lui Dumnezeu cu sfinţii. De
aceea, dreptatea din credinţă este o relaţie şi o stare a vieţii
dobândită prin căutarea Împărăției lui Dumnezeu. În acest
sens, Iisus îndeamnă pe oameni, zicând: ,,Căutați mai întâi
Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Matei 6, 33).
Astfel, omul drept este omul care se află în comuniune de iubire cu
Dumnezeu Cel Drept şi Sfânt şi este împlinitor al voii Lui în
societate.
Legea
Veche a fost „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24). Hristos
a împlinit Legea Veche (cf. Matei 5, 17) nu prin desființare, ci
prin desăvârșirea ei.
Expresia:
,,Hristos este sfârșitul Legii” (Romani 10, 4) înseamnă în
același timp că El este plinirea sau desăvârșirea Legii Vechi şi
începutul Legii Noi a harului ca iubire eternă a Dumnezeului
Treime, iubire descoperită şi împărtășită oamenilor prin Iisus
Hristos. Aşadar, prin Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos
ne-a dăruit dreptatea împlinită prin har și adevăr. Sfântul
Evanghelist Ioan mărturisește în acest sens: „Și din plinătatea
Lui noi toți am luat, și har peste har. Pentru că Legea prin Moise
s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan
1, 16-17). De observat este faptul că şi astăzi, când mila sau
generozitatea transcend dreptatea legală sau formală, actul sau
starea respectivă se numește grațiere, de la latinescul gratia
care înseamnă har, mărinimie, milostenie.
Totuși
legătura dintre dreptate și iubirea milostivă nu poate constitui
un pretext pentru o stare de pasivitate, de neangajare în prevenirea
sau corectarea nedreptăților manifestate în istorie ca urmare a
păcatului sau a egoismului. Credinciosul angajat în viața
spirituală caută dreptatea nu neapărat pentru sine, cât pentru
semeni, pentru binele comunității.
În
acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae precizează: „Omul
duhovnicesc nu vrea să se realizeze între oameni numai o dreptate
interioară, ci (şi) una exterioară. Căci știe că nedreptatea
exterioară poate împiedica realizarea iubirii între oameni, deci
și dreptatea interioară. Dar dreptatea exterioară nu e ultimul
scop, ci mai sus decât ea este dreptatea în ordinea spirituală…
Dreptatea adevărată deplină va însemna și restabilirea
echilibrului deplin între toate cele create, care este reflexul
deplin al dreptății lui Dumnezeu, Care pe toate le iubește”[6].
Ca
şi Sfântul Apostol Pavel, Părintele Stăniloae înțelege
dreptatea ca rod al credinţei în Dumnezeu într‑un sens
cuprinzător, bogat în semnificații, ca viaţă înnoită prin
iubirea lui Hristos.
Mai
ales în contextul actual, când se încearcă dezvoltarea unui
sistem tot mai impersonal, în care detaliile vieţii sunt organizate
excesiv într-un mod robotizat, sunt relevante realizarea şi
mărturisirea dreptății ca fiind mai întâi o stare de libertate
lăuntrică dobândită prin relația persoanei umane cu Persoana lui
Iisus Hristos şi cu Sfânta Treime, comuniunea supremă de viaţă
şi iubire a Persoanelor divine distincte, dar nedespărţite.
Astăzi, eficiența tehnicizată şi materializată birocratic prin
norme, directive, reguli şi regulamente favorizează un demers de
reglementare excesivă şi chiar abuzivă prin care este afectată
taina, demnitatea şi intimitatea persoanei concrete. Cu alte
cuvinte, valoarea unică şi eternă a persoanei umane şi relațiile
interpersonale sunt adesea desconsiderate în contextul mecanismelor
strivitoare de tip legalist în numele eficienței sistemului şi al
profitului material imediat.
În
aceste condiții sunt de mare actualitate pentru viaţa socială
recuperarea şi valorificarea scopului spiritual al dreptății ca
relație autentică de comuniune umană, bazată pe comuniunea cu
Hristos Dumnezeu-Omul, întrucât în această perspectivă dreptatea
este trăită, așa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae, ca
fiind „…viaţa în Hristos, înfierea, moștenirea Împărăției
cerurilor, împreună răstignire şi înviere cu Hristos, îmbrăcarea
cu Hristos. Acest mod nou de viaţă îl numește Sfântul Apostol
Pavel «dreptatea de la Dumnezeu». Acesta vine în om odată cu
credința în Hristos şi se dezvoltă din ea, mai bine zis, vine din
Hristos Cel personal, ca izvor de iubire şi putere infinită, nu e o
calitate pe care și-o câștigă omul, în izolare trufașă, prin
faptele lui. Căci numai o persoană dă altei persoane o anumită
viață; iar Persoana lui Hristos, ca persoană supremă și cu o
viață infinită, e singura care comunică omului o viață
netrecătoare… Dacă cel ce își normează viața printr-o lege
duce o existență individualistă, raportată la o normă
impersonală a cărei împlinire depinde de el însuși, cel ce are
pe Hristos în el Îl are pe Acesta ca normă vie și ca izvor de
putere, și de aceea poate trăi o viață de comuniune cu Hristos,
din puterea lui Hristos” [7].
Cele
expuse până acum au ca scop încurajarea unui dialog şi a unei
cercetări interdisciplinare academice privind relația dintre
tradiţia biblică iudeo-creştină, dreptul european şi etica
socială, după modelul dialogului interdisciplinar între teologie,
știință şi filozofie, deja existent în Universitatea din
Bucureşti şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Un
astfel de dialog poate fi util pentru toate părțile implicate, dar
şi pentru cultivarea coresponsabilității şi cooperării în
societatea de astăzi.
† Daniel
Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române
[1]
Droix fondamentaux, nr. 3, 2003 apud Marius Dumitru Linte, Ordinea
trupului și/în sfera juridică, Editura Platytera, București,
2012, pp. 212-213.
[2]
Marius Dumitru Linte, Ordinea trupului şi/în sfera juridică,
Editura Platytera, Bucureşti, 2012, p. 39.
[3]
Marius Dumitru Linte, op. cit., p. 20.
[4]
Ibidem, pp. 123-124.
[5]
Jean-Marc Trigeaud, Métaphysique et éthique au fondement du droit,
p. 49, apud Marius Dumitru Linte, Dreptul în context, Editura
Platytera, București, 2014, p. 367.
[6]
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
2010, p. 263.
[7]
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,
2010, pp. 344-345.
Sursa: Basilica
0 comments:
Trimiteți un comentariu