Îmi
amintesc cum, în cea dintâi întâlnire a noastră, îmi spunea că
trebuie să deschidem împreună o întreprindere. M-am mirat cum un
monah nevoitor vorbea despre întreprinderi, ca mai apoi să-mi
explice că întreprinderea de care vorbea urma să fie un „laborator
al schimbării minții”. Și-mi dădea exemplul unei fabrici de
armament în care, orice material ai băga – fie noroi, fier,
argint ori aur –, vei scoate tunuri, arme și gloanțe de aur din
materia pusă în lucru. Dacă însă această fabrică sau laborator
este unul sfințit, îți va scoate sfinte vase – fie ele de lut
sau de fier sau de argint sau de aur.
Important
în această pildă este cum a prins Părintele Paisie gândul lui
Hristos, într-un fel care uimește. Așa cum Hristos vedea totdeauna
punctul de plecare, cauza primă care declanșa binele ori răul, tot
așa Părintele își focaliza atenția în acea direcție, fapt
care-i oferea o înrâurire imediată asupra noastră, cei ce-l
ascultam, dându-ne o orientare dreaptă și punându-ne pe gânduri.
Obișnuia
totdeauna să vorbească în pilde. Îmi spunea odată: „Cred unii
că aș fi sfânt, fără să știe, dragii de ei, că nu-s decât o
cutie de tablă”. Firește că, după logică, nu puteam să fiu de
acord, și-l descoseam: „Cum, adică, să fiți o cutie de tablă?!
Eu mă gândeam că dacă Părintele Paisie, cu harismele pe care le
are, nu-i decât o cutie de tablă, atunci ce mai suntem noi, care
credeam că suntem totuși ceva?…”. Așa că m-a încredințat de
cele ce vrea să spună dându-mi ca pildă cutiile de conserve (de
pește sau alte alimente) care se găseau mereu în preajma chiliei
lui: „Iată, așa cum este cutia aia de conservă, sunt și eu. Am
grijă ca în fiecare dimineață, când iese Soarele, s-o întorc
spre soare; și, în lumina soarelui, iau aminte că am multe puncte
întunecate și necurății, pe care le curăț cu pocăința și cu
spovedania. Iar în ziua următoare oglinda asta este mai curată, și
văd în ea mereu alte și alte necurății. Deci oamenii văd lumina
care se reflectă din cutia asta de conservă și, văzând prin ea
soarele, cred că soarele sunt eu. Însă nu sunt eu soarele, ci sunt
cel ce primește lumina soarelui. Eu nu fac decât să am grijă s-o
curăț, după ce mai întâi o întorc încontinuu spre soare”.
Prin
asta voia să spună că, din clipa când mă trezesc, îmi întorc
continuu și ființial mintea – care este guvernatorul existenței
omului, și cea care primește gândul rău ori bun (după cum spune
și Sfântul Grigorie Teologul) – spre Hristos, Cel ce „luminează
pe tot omul venind în lume” cf. Ioan 1:9. Această Lumină
nezidită este cea care, în cazul meu, mă luminează să-mi văd
starea. Și, văzând-o, mă căiesc cu adevărat, fiindcă îmi văd
necurăția, și prin lucrarea tainică a Bisericii, adică prin
Tainele ei de-Dumnezeu-săvârșite, mă pocăiesc, mă spovedesc,
curăț necurăția și fac să lucească acel „după asemănare”
Facere 1:26 din om. Deci Părintele nu avea mândrie, ci un realism
smerit: nu zicea că nu are Lumina lui Dumnezeu, ci că nu este a lui
și, mai mult, că Lumina îi este spre curățire, fiindcă îi
scotea la iveală necurăția prin puterea Bisericii, a Tainelor, iar
nu prin puterea lui. El avea doar pornirea și duhul neadormit, adică
mintea ațintită spre Lumină, iar toate celelalte, spunea el, le
face harul lui Dumnezeu. Până și paza acestei comori a curăției
este tot o lucrare a lui Dumnezeu, fiind de ajuns ca noi să păstrăm
această atenție a minții, atenție care se pune în lucrare prin
Rugăciunea minții.
Când
îi spuneam că ne fuge mintea în timpul Rugăciunii, ne învăța
că asta se întâmplă pentru că mintea este nedeprinsă, că
simțurile noastre duhovnicești sunt nedeprinse, sunt lipsite de
nevoință, și ceea ce putem face este ca, de fiecare dată când
observăm că gândul nu ne este la Dumnezeu, să-l îndreptăm
iarăși, cu smerenie, spre El. Aceasta înseamnă „rugăciune
lucrătoare”. Astfel, atenția și rugăciunea se păstrează în
lucrare douăzeci şi patru de ore pe zi – pe viață, am zice,
indiferent dacă noi avem puterea de-a o face. Dacă nu putem, nu
trebuie să ne descurajăm, ci doar să recunoaștem că mintea
noastră e prost învățată, iar prin această aducere a minții la
Dumnezeu iarăşi și iarăşi se vor îndrepta toate alunecările
dinainte și vom putem înainta duhovnicește cu adevărat.
Sursa:
Familia Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu