Arhimandritul
Nichifor,
starețul
Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași
Ascultându-l
pe Părintele Nichifor, Stareţul Mănăstirii „Sfinţii Trei
Ierarhi” din Iaşi, ai sentimentul că lucrurile sunt foarte
simple. Şi chiar sunt, numai că trebuie să avem credinţă şi
bărbăţie, simplitate şi sinceritate. Căci la vremurile viclene
prin care trecem, noi trebuie să răspundem cu smerită cugetare; la
provocări, cu sinceritate; iar în faţa prigoanei, cu multă
bărbăţie şi credinţă că toate sunt spre mântuirea noastră.
Aşadar,
în rândurile ce urmează, avem şansa de a fi introduşi de
Părintele Nichifor într-o lectură pe cât de simplă, pe-atât de
profundă a realităţii româneşti de după incendiul de la
„Colectiv”, în contextul dezertărilor aproape colective ale
noastre, a celor ce ne numim creştini, de la ceea ce înseamnă o
adevărată viaţă în Hristos.
Iată,
un nou început!
– Părinte,
sunt vremuri grele, cu tulburări sociale, şi nu numai sociale, ci
şi interioare. Ce suntem chemaţi să facem în mod concret noi,
creştinii de astăzi din România?
– Aș
spune că sunt vremuri viclene, nu doar grele – grele au fost tot
timpul, grele au fost şi înaintea generaţiilor noastre. Noi nu am
fost trecuți printr-un război mondial bunăoară, sau printr-o
foamete de proporţii, cum au fost generaţiile dinaintea noastră,dar
atunci erau nişte repere sănătoase, erau nişte criterii care îi
ajutau pe oameni să nu se lase zdrobiţi de aceste încercări,care
făceau morţi în jur. Acum cred că, fiind vremuri viclene, în
primul rând trebuie să fim atenţi.Nu mai avem „reţete” pe
care să le putem aplica, altele afară de poruncile lui Dumnezeu,
sfatul duhovnicului, rugăciunea lăuntrică, dar şi o predanie care
în acest popor încă a rămas foarte aproape de noi. Încă am
întâlnit în satul românesc, când eram copil, această predanie
nescrisă, în care tânărul săruta mâna bunicii, săruta mâna
mamei – ceva aproape de neînchipuit în jurul nostru astăzi! Era
un respect care se cultiva şi care afâna sufletul unui tânăr, de
a fi cinstitor de om. Fiind cinstitor de om, ajungea să fie
cinstitor de Dumnezeu foarte uşor după aceea. De fapt,acestea două
sunt într-o strânsă legătură. Omul care Îl cinsteşte pe
Dumnezeu automat învaţă să îmbrace totul în jurul lui cu
cinstire.
Așa
că, sigur, sunt momente în care, ca şi creştin, trebuie să iei o
poziţie fermă, poate trebuie să mărturiseşti – şi când spun
„să mărturiseşti” nu înțeleg neapărat să scrii într-un
ziar, în care poate mesajul tău nu este primit,ci să mărturiseşti
în locul în care eşti, în colectivul în care eşti, poate în
şcoală, poate la serviciu, netăcând. O mărturie poate fi şi
numai faptul că tu, ca şi creştin, ţii postul de miercuri şi de
vineri la locul în care eşti, sau că nu empatizezi la nişte glume
vulgare sau viclene. Sau că probabil adaugi şi tu un comentariu
onest, atunci când în jurul unor evenimente sunt numai comentarii
nerealiste şi mincinoase.
De
aceea cred că, în zilele noastre mai ales, omul trebuie să-şi
caute un duhovnic înţelept, un duhovnic care să poată să-l ajute
să ajungă la discernământul de a pricepe voia lui Dumnezeu în
istorie şi în zilele noastre. Şi voia lui Dumnezeu nu este să ne
lăsăm manipulaţi, nici să ieşim în stradă când ne cheamă
alţii sau când ni se sugerează lucrurile acestea, nici să ne
lăsăm impresionaţi de nişte evenimente care pot avea mecanisme
viclene în dosul lor. Dar, în acelaşi timp, să mărturisim atunci
când prilejul mărturisirii nebate la uşă – şi acesta poate fi
unul mic, poate fi unul mare. Să mărturisim, implicit, făcând
toate lucrurile bune: dacă merg cu maşina, bunăoară, şi văd pe
cineva că are un defect la maşina lui,să nutrec nepăsător,să
încerc să opresc și să văd ce necaz are omul. Câţi dintre noi
o facem?
-
Deci există un fenomen de absenteism a lucrării binelui în
societate la ora aceasta?
-
Da, există, și noi cunoaștem asta, nu e nevoie să facem scenarii
ca să realizăm că aproapele nostru, și în zilele noastre, precum
levitul odinioară, trece nepăsător și grăbit pe lângă
suferința celui căzut, chiar și atunci când această suferință
reclamă imperios nevoia unei mâini întinse.Probabil că asta se
întâmplă și pentru că oamenii sunt obosiţi de răutatea din
jur. Să înțelegem însă realist cum se desfășoară viața de zi
cu zi într-un oraş cum este Bucureştiul (sau oricaredin marile
oraşe), în care de dimineaţă eşti presat de trafic, de zgomot,
de răutăţile din jurul tău –sigur că omul îşi creează tot
felul de mecanisme de apărare. În momentul în care într-adevăr
trăim porunca lepădării de sine, atunci încercăm să decriptăm
aceste mecanisme, fără să confundăm smerenia cu manipularea, cu
prostirea de către alţii, dar în acelaşi timp trăind în duh
smerit, adică încercând să vedem binele din sufletul celuilalt.
Poftim, să presupun că un vrăjmaş al Bisericii sau al Adevărului
trezeşte în sufletul meu revoltă, poate descurajare, poate teamă.
De ce să nupun un alt gând de la Dumnezeu: dacă acel vrăjmaş
este pregătit de Hristos să devină din Saul, Pavel? Și eu să
adaug rugăciune, ca toată acea putere pe care el o pune cu viclenie
şi cu bună-ştiinţă împotriva Adevărului, acea putere s-o
trezească Dumnezeu să lucreze înspre mărturisirea Adevărului. Nu
e ușor să ne transformăm din levitul grăbit, preocupat doar să
se îndreptățească pe sine, să nu adauge planurilor sale greutăți
neprevăzute, în samarineanul ce se leapădă de planul său, de
grijile sale, de nevoile sale, pentru a împlini gândul lui Dumnezeu
cu aproapele său. E greu, cere jertfă, dar mai ales atenție și
rugaciune.
Este
un fel de-a trăi în aceste vremuri: să nu ne lăsăm contaminaţi
de răutate în felul acesta, nici măcar ca mecanism de apărare, pe
de-o parte. Pe de altă parte, să ieşim din teama aceasta a puterii
răului.Diavolul şi creează o „aură” acum că este
atotputernic. E adevărat că s-a înmulţit foarte mult răutatea,
dar puterea diavolului este dată de abdicarea noastră, de lipsa
noastră de curaj, de lipsa noastră de mărturisire. Să nu ne
temem!
„Ieşirea
din egoism este prima treaptă”
-
Ce înseamnă să-ţi iubeşti vrăjmaşii? Cum să trăim aceasta în
viaţa noastră?
-
Iubirea de vrăjmaşi este una din cele mai înalte porunci…Până
la iubirea de vrăjmaşi, eu întâi trebuie să mă lepăd de
egoismul din mine, şi asta să o fac zi de zi.Chiar şi în familie
se manifestă lucrul acesta:tata care se menajează şi aşteaptă să
cadă greul pe mama, sau invers;fraţi în care unul din ei încearcă
să se menajeze. Ieşirea din egoism este prima treaptă.Despătimirea
este un proces lung,nu vom ajunge nici măcar la iubirea aproapelui
până când nu luptăm cu egoismul şi cu mândria din noi.
Dar
iubirea de vrăjmaşi este o împreună-lucrare cu Hristos, în care
noi începem să vrem să trăim lucrul acesta, şi Dumnezeu ne
inspiră când şi cum să iubim, aşa cum îl învaţă pe Anania
atunci când îl îndeamnă să meargă la Saul şi să-l
vindece Fapte 9:10-12. Prima oară Anania se teme, poate nu neapărat
dintr-o neiubire. Sigur că este şi rezerva asta: când ştie omul
că i-a intrat cineva în casă şi i-a violat fata, îi este foarte
greu să-şi iubească vrăjmaşul, cel puţin nu în momentul acela
de criză. Atunci trebuie să compătimesc cu el durerea pe care a
avut-o. Anania a avut teama să meargă atunci, şi rezerva aceasta
era încă o rană sângerândă, dar Dumnezeu îl îndeamnă:
„Mergi, pentru că, iată, acesta îmi va fi vas ales” cf.Fapte
9:10-15.
Probabil
că şi noi, atunci când ieşim din durerea aceasta a rănii produse
de vrăjmaşul nostru, putem să trezim în el planul pe care îl are
Dumnezeu cu acel om vrăjmaş – dar, atenţie, omul poate rămâne
vrăjmaş până la capăt! Dumnezeu pe tot omul a vrut să-l
mântuiască, dar noi vedem în istorie că Iuda a rămas Iuda până
la capăt. Şi, pe de-o parte, nu ne temem; pe de altă parte, să nu
ne închipuim că dacă ne vom iubi toţi vrăjmaşii, vom fi iubiţi
neapărat noi înşine. Din contră, ura sau vrăjmăşia pe care o
primim va fi proporţională cu lupta noastră pentru sfinţenie.
Trebuie
să înţelegem că atunci când facem acest efort de-a ne iubi
vrăjmaşii, nu intrăm în logica omenească, ci în logica lui
Dumnezeu. Altă bucurie primim – este o bucurie a întâlnirii cu
Dumnezeu,înplanul pe care Dumenezeu îl are cu lumea. Dar este şi
durerea pe care a avut-o Profetul Ieremia, pe care au avut-o prorocii
lui Dumnezeu în general, de a vedea că glasul lor era un glas „în
pustiu”, că poporul nu asculta acest glas.
-
Care credeţi că sunt punctele forte ale noastre, ca popor român,
şi punctele slabe? Ce ar trebui să întărim în aceste puncte
slabe, și cum?
-
Dureros este că nici în România, şi de multe ori nici în afară,
nu suntem îndeajuns de uniţi. Chiar şi în istoria Schitului
Prodromu vedem că românii între ei nu au lucrat sinergic, n-au
fost până la capăt într-atât de întăriţi pentru a putea zidi
împreună. Iar atunci când apare această unire, de multe ori este
mai degrabă izolată.
Şi, după
aceea, un alt punct slab este uşurinţa cu care ne lăsăm
prostiţi,ne lăsăm manipulaţi. Ştim lucrul acesta, am păţit-o.
La Revoluţia din ʼ89 s-a strigat: „Cu televizorul aţi minţit
poporul!”. Şi acum trăim acelaşi lucru,și acum vedem o
influenţă a unor emisiuni asupra oamenilor, care le preiau de multe
ori fără nişte filtre – măcar ale păţaniilor trecute! Sunt
elemente importante întâmplate care au fost transpuse de media
într-un mod subiectiv şi lipsit de onestitate, bunăoară chiar
închiderea spitalelor de acum vreo câţiva ani. S-a închis
spitalul la noi, la Negreşti. La Negreşti era un spital recent
modernizat, care a fost închis în 2011 fără o reacție pe măsura
acestei hotărâri de neînțeles. Când s-a greşit: atunci când
s-a construit acest spital, când s-a investit în el şi s-a adus la
statutul de spital bun, sau atunci când a fost închis? Unde erau
atunci cei care acum preiau automat slogane viclene: „Vrem
spitale”? Până la urmă, ce vrem cu adevărat? S-a închis, apoi,
spitalul la TârguFrumos – TârguFrumos se află la o distanţă de
vreo patruzeci de kilometri de Iaşi. Oare la Târgu Frumos nu va mai
fi fost femeie care să nască?Sau o apendicită? Erau medici
formaţi, erau măcar anumite secţii care puteau funcţiona în
continuare:Ginecologie, Chirurgie, ORL, Oftalmologie…La vremea
respectivă, lucrurile acestea n-au fost suficient de mediatizate,
nimeni nu s-a sesizat – şi poporul, în mod firesc, iată, nu a
reacţionat. Cel puţin nu la măsura la care ar fi trebuit.
Am
fost însă impresionat în sens pozitiv că la ora de Religie a fost
totuşi o coeziune. Sub egida APOR-ului s-a făcut într-adevăr un
lucru bun.
„Un
mecanism care naşte frustrări”
-Referitor
la problema aceasta a incendiului de la „Colectiv”, s-a sesizat
lumea că sunt spitale puţine, că sunt doctori puţini.Dar de ce
avem nevoie noi, românii, de un astfel de eveniment, ca să tragem o
concluzie care ar fi putut fi trasă de mult?În privinţa
doctorilor, bunăoară,au plecat din România foarte mulţi, şi unii
dintre cei mai buni. E o problemă, adică la un moment dat constaţi
că nu mai are cine să te trateze, sau cei care sunt, sunt suficient
de incompetenţi ca să-ţi pună viaţa în pericol…
-
Până la urmă, este şi onestitatea unui om care îşi face datoria
şi care consideră că toţi ar trebui să-şi facă datoria în
locul în care sunt puşi. Şi atunci,de multe ori, atunci când eu
îmi fac datoria în locul în care sunt pus, fie că sunt profesor,
fie că sunt informatician, de cele mai multe ori nu mai am energia
să mă ocup de un asemenea lucru, având încredinţarea că cel
care este mandatat să facă lucrul acesta îl va face corect. Dar,
în mod clar, este vădit că nu se face corect.
Acum
câţiva ani, pe vremea ministrului Bazac, un foarte bun medic
chirurg şi un om de o onestitate deosebită a adresat o scrisoare
deschisă Ministrului Sănătăţii[1], în care punea o problemă
foarte gravă, care nici acum nu este încheiată: aceea a blocării
posturilor în spitale. Concret, domnul doctor spunea că pe secţia
pe care o conducea, Chirurgie Toracică (atenţie, la Spitalul
Universitar din Bucureşti, nu la vreun spital din Tecuci!), iniţial
fuseseră şase medici, după care plecaseră rând pe rând în
străinătate, pentru că aveau pachete mai atractive, pentru că
medicul acolo estevalorizat, preţuit; şi, în urma plecării lor,
se blocau posturile. S-a ajuns la situaţia paradoxală să rămână
doar trei medici pe secţie, în condiţiile în care necesarul ar fi
fost de opt medici! Sigur, îşi exprimă nedumerirea către Ministrul
Sănătății: „Nu ştiu, domnule ministru, cum se gestionează de
pe scaunul dumneavoastră asemenea calcule – la noi doi plus unu
fac doar trei”. În mod normal, doi trebuiau să fie în sala de
operaţie, un medic la triaj, iar secția rămânea descoperită. Un
an au fost medici care au făcut voluntariat, medici proaspăt
specialişti, în nădejdea că se vor debloca aceste posturi. Nu
s-au deblocat, şi putem să ne întrebămdacă asemenea legi
înţepenite –care încă sunt în vigoare! – nu produc tot
atâtea morţi şi suferinţe pe de-o parte în rândul oamenilor, pe
de altă parte într-un mecanism care naşte frustrări. Când trei
medici sunt obligaţi să facă munca a opt,medicul acela nu mai
poate să fie nici calm, şi poate nici măcar profesional la fel de
atent, la fel de eficient. În momentul când face o greşeală,
sărim pe el ca hienele! Şi iată că această problemă nu a fost
niciodată mediatizată îndeajuns, şi ea este o problemă
nevralgică a sistemului medical.
-
În schimb, acum, când au fost evenimentele acestea la „Colectiv”,
ştim foarte bine că au apărut mulţi în stradă care să strige
că Biserica e vinovată,inclusiv pentru această închiderea unor
spitale. Care este resortul acestor imputări?
-
Consider, și nu sunt primul care o spun, că a fost într-adevăr
dirijată această energie, care din păcate exprimă şi canalizează
frustrările îndelungi ale multor oameni. Bunăoară, şi o asemenea
blocare de posturi duce la nişte frustrări. Omul, cum spuneam, nu
mai poate fi tratat nici măcar eficient, şi nici politicos în
spitale. Şi sunt tot atâtea frustrări născute din legi care-l
nedreptăţesc pe om,suntfoarte uşor de deturnat înțelesurile
adevărate ale unor capotări, de dat un alt sens.
O
simt ca pe un furuncul căruia i s-a creat o cale, dar nu calea
firească de ţâşnire, ci o alta. Sunt mesaje pe care le-am văzut
identic aproape în toate oraşele din ţară, încât nu cred în
spontaneitatea lor. Nu cred că într-adevăr aceasta era problema pe
care o aveau de revendicat, ci, ca în Faptele Apostolilor, în
revendicarea DianeiEfesenilorFapte 19:23-32, mulţi dintre ei nici
măcar nu știau de ce erau acolo. Şi această psihologie a maselor
de a se aduna şi de a revendica vehement nişte lucruri, fără să
ştie măcar despre ce este vorba, am văzut-o şi o ştim cu toţii.
„Dumnezeu
are un plan în istorie mai mult decât putem noi să vedem acum”
-
Cum ar trebui să facem noi, ca şi creştini în societate –
pentru că la un moment dat te loveşti de un val de dezaprobare din
cauzaatitudinii tale religioase, sub presiuneaunor astfel de
bombardamente mediatice – cum să ne poziţionăm, cum să
reacţionăm?
-
Cred că şi valurile acestea mai mici (care sunt adevărate tsunami,
cum le trăim în zilele noastre)trebuie să le înţelegem ca fiind
îngăduite de Dumnezeu. Până la urmă, ce spune Hristos?„N-ai
avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată ție de
Sus”Ioan 19:11. Cezarul credea ceea ce spunea: „Nu ştii că
putere am să te răstignesc şi putere am să te eliberez?”Ioan
19:10. Cei care deţin aceste puteri în vremea noastră – şi
vedem valurile acestea în care se raliază de multe ori oameni care
gândesc că ei înşişi au această putere discreţionar, şi o
utilizează după cum voiesc, de multe ori nedrept şi abuziv –,
dar această putere, chiar şi când vorbim de abuz sau de
nedreptate, este îngăduită de Dumnezeu, şi este îngăduită cu
un anumit rost.
După
cum, iată,noi acum îi cinstim pe sfinţii care au pătimit în
închisori. Să ne gândim că durerea lor a fost mult, mult mai
cumplită şi mai grea, pentru că ei nici măcar nu vedeau capătul,
soluţia, nu vedeau „luminiţa de la capătul tunelului”. Şi
totuşi, jertfa lor este o jertfă care a rodit, dacă noi am avut un
moment ʼ89!Chiar dacă a fost manipulat, chiar dacă a fost
confiscat ulterior, eu aduc ca mărturie faptul că atunci a fost,
cel puţin un timp,o deschidere de har în poporul nostru. Asta a
fost probabil și pentru jertfele care au fost în închisori, dar și
a acelor tineri care au ieșit în stradă cu inimă curată.
Îngăduie Dumnezeu aceste puteri ale răului, aceste valuri mai mici
sau mai mari, pentru ca, într-un chip sau altul, acest popor să se
primenească, să se curăţească.
Asta
nu înseamnă că noi nu trebuie să vedem lucid că sunt abuzuri, că
sunt nedreptăţi. În măsura în care putem într-adevăr să le
arătăm,să le demontăm, suntem datori să o facem. Dar atunci când
aceste valuri se înalţă mai mult peste noi şi cu putere vădit
copleşitoare, atunci, chiar şi când ele ne vor lovi, să înţelegem
că Dumnezeu,Care a făgăduit că fiecare păr din capul nostru este
cinstit înaintea Luicf. Luca 12:7, Dumnezeu Însuşi are un plan în
istorie mai mult decât putem noi să vedem acum.
-
Să fie oare tot valul acesta de contestare, de luptă, de judecată
adusă oamenilor Bisericii, îngăduit de Dumnezeu pentru dezertările
noastre cotidiene, pentru dezertările noastre de la o viaţă
creştină, care aici un pic, acolo un pic, iată că ne fac să
avem, per ansamblu, ca societate, o viaţă nu chiar foarte creştină?
Să fie aceasta, să spunem, o provocare pentru întărirea noastră,
cum a fost ora de Religie? Pentru că nu cred că românii dobândeau
conştiinţa importanţei orei de Religie dacă această oră nu era
constestată. Deci avem de-a face până la urmă cu un fenomen
îngăduit de Dumnezeu?
-
Dumnezeu lucrează viu în istorie. Vedem că în poporul ales, în
Vechiul Legământ –chiar dacă în jur popoarele păgâne îşi
duceau o trăire paralelă cu voia lui Dumnezeu şi neînţelegător
asupra felului cum lucrează Dumnezeu –, poporul ales, pentru cele
mai mici „derapaje”, era sancţionat, era atenţionat, era
pedepsit. Tot la felcum un părinte care-şi iubeşte copiii are o
lucrare coerentă în creşterea lor, şi n-o face comparativ cu cei
din alte familii (că poate aceia sunt, să zicem, mai libertini),ci
urmăreşte o strategie cu propriii săi copii. Cred că privilegiul
de a fi un popor ortodox în zilele noastre, şi cu o însufleţire
pe linia aceasta – trebuie să recunoaştem, este un popor în care
este totuși căldură duhovnicească –,cred că, într-un asemenea
popor, şi Dumnezeu lucrează altfel, şi cred că toate aceste
„derapaje” şi aceste lepădări, de multe ori conştiente, duc
la semne pe care Dumenezeu ni le trimite. Nu sunt doar îngăduinţe
ale lui Dumnezeu, ci sunt semne ca să înţelegem ceva.
„Să
ne împărtășim cu forţa convertitului…”
-
În mesajul Părinţilor de la Schitul românesc Prodromu[2] suntem
îndemnaţi să ne spovedim şi să ne împărtăşim mai des, nu
doar în marile posturi. Credeți că o mai mare apropiere de
Sfintele Taine ar putea schimba la faţă România?
-
Cred că da – şi cu atenţie în primul rând, să o facem aproape
cu forţa convertitului.Să nu o facem formal. Riscăm, şi de atâţia
ani observ lucrul acesta,să o facem din obişnuinţă, „că a
venit Postul”. De multe ori, la noi este condiţionată
împărtăşania de spovedanie, şi devine o spovedanie formală,
pentru că vreau să mă împărtăşesc de două, de trei ori în
post, şi atunci trebuie să mă spovedesc, că aşa se cere, înainte
de împărtășanie să mă spovedesc.Și devine o spovedanie,
paradoxal, care nu mai este şi pocăinţă.Este o spovedanie care
este un fel de informare a preotului, sau cel mult un fel de
consiliere pe care o cer preotului (dacă i-o cer!), dar fără
preamare angajament ca într-adevăr să schimb ceva în viaţa mea
sau să-mi asum că într-adevăr trebuie să schimb ceva în viaţa
mea. Or, consider că în primul rând felul cum ne spovedim şi ne
împărtăşim trebuie să fie această înţelegere că trebuie să
schimbăm ceva, şi această înţelegere că Dumnezeu are un plan în
istorie, şi în planul acesta noi s-ar putea să purtăm dureri şi
să învăţăm, să ştim că trebuie să le primim de la Hristos.
-
În perspectiva vremurilor pe care le trăim,în care riscăm să
uităm lucrurile esențiale, vă rugăm să ne reamintiţi care este
scopul vieţii creştine.
-
Urmarea lui Hristos. Și când spun „urmarea lui Hristos”, sigur,
asta înseamnă a urma adevărul şi atunci când nu ne este comod,
şi atunci când adevărul este manipulat sau ocolit sau spus cu
jumătate de gură.Și mai ales să facem binele acela care ne este
la îndemână. Nu mai ştiu unde am întâlnit pilda aceasta, dar
este relevantă. Se spune că un tânăr, frate de mănăstire,
mergând la un bătrân înţelept, l-a întrebat cu onestitate, nu
cu duh de ispitire: „Părinte, ce să fac eu pentru binele lumii?”.
Şi răspunsul a fost: „Frate, când ai să ieşi din această
chilie, să nu trânteşti uşa”.
Răspunsul
pare unul simplist – el este, într-adevăr, o apoftegmă –, dar
am înţeles, citindu-l, că întâmplareaeste reală. Sunt momente
în care avem nevoie de eroism, de curaj, dar sunt și momente în
care avem nevoie de eroismul acesta al faptei zilnice: să tragem apa
la wccând ieșimde-acolo, să luăm hârtia căzută de pe jos fără
să aşteptăm să o ia altul în locul nostru, trecând nepăsători
şi mândri pe lângă ea. E nevoie de lucrul acesta. Dacă îl vom
face, vom avea deprinderea şi de-a face fapte de curaj, vom avea
deprinderea – şi înţelegerea,într-un fel – să facem şi
lucruri mai mari.Dar să ne exersăm şi întru acestea mici! Pe de
altă parte, cele mari nu ne scutesc de frecuşul acesta zilnic, în
care trebuie să fim în continuare coerenţi.
Dar
nici cele mici nu trebuie să ne abată și să ne facă să uităm
că scopul vieții noastre nu este doar o moralitate în care să
devenim mai buni. Moralitatea este o treaptă, ea se realizeazăîn
mod firesc – dar scopul este îndumnezeirea omului. Câţi oameni
cred asta? Acum întreb şi eu, la rândul meu, câţi oameni, chiar
dintre cei care suntem în Biserică, sunt conştienţi că scopul
pentru care vin în biserică este îndumnezeirea? De multe ori vin
oamenii poate cu bună-credinţă, să le fie puţin mai bine, să le
fie puţin mai uşor, să fie oleacă mai buni. Câţi dintre noi
avem conştiinţa că suntem chemaţi la îndumnezeire?
Riscul
de a rămâne „căldicei” Apocalipsa 3:15
-
În încheiere, pentru că, iată,se apropie praznicul Naşterii
Domnului, vă rugăm să ne spuneți care ar trebui să fie
pregătirea noastră reală, efectivă, pentru acest mare praznic?
-
Cred că unul din cele mai mari riscuripentru noi este acela de-a
rămâne căldicei în credința noastră. Ne este şi teamă să fim
calzi, pentru că a fi cald înseamnă un efort, înseamnă o
zbatere, înseamnă a fi conştienţi de răspunsul pe care trebuie
să-l dăm în aceste timpuri viclene. Şi, de multe ori, a fi
căldicel înseamnă a trăi într-o zonă de confort. Când sunt
rece cu totul trebuie să-mi pun nişte probleme, să văd ce se
întâmplă cu mine, că nu-mi găsesc sensul. Când sunt căldicel
înseamnă să-mi trăiesc credinţa doar la un nivel din acesta
odihnitor. Creştinismul adevărat se bucură cu cei ce se bucură,
dar plânge cu cei ce plâng, și trăieşte realist anumite lucruri.
Iată, în perioada Crăciunului este un timp de har de la
Dumnezeu,dar să ştii că şi harul acestei sărbători(care este
unul real, în mod deosebit, în ajun şi de praznic – şi la
Paşti, şi la Crăciun), acest har și omul îl va resimţi
proporţional cu nevoinţa pe care a dus-o. Nevoința de a ieşi
puţin din mecanismele acestea defensive pe care le vedem, din
egoismul său, din comodităţile sale.
Și
mai cred că acum este un bun prilej să înţelegem semnele
vremurilor, să înţelegem că ceea ce trăim nu sunt doar nişte
fapte fără discontinuitate în sine, ci sunt şi nişte semne pe
care ni le dă Dumnezeu. Să le înţelegem şi să ne pregătim,
pentru că, aşa cum suntem în zilele noastre, încă este un har, o
binecuvântare a lui Dumnezeu. Noi poate că nu preţuim îndeajuns
şi nu mulţumim îndeajuns pentru ceea ce avem în Biserică. Din
fericire, este o libertate a răului, pe care o vedem, cu atâta
viclenie, cu atâta lipsă de onestitate, dar este şi o libertate a
Cuvântului, în care atâtea cărţi ziditoare au fost aproape de
inima noastră. Trăim aproape ca în cuvântul Apocalipsei: „cine
se spurcă să se spurce încă, cine se sfinţeşte să se
sfinţească încă”cf. Apocalipsa 22:11. Au fost izvoare pe ambele
direcţii: cine a vrut să se sfinţească, iată, a avut toată
zestrea acesta deschisă,cât timp o vom mai avea. Să ajute Domnul
să o mai avem, dar vedem că încep să se întărească poziţii
ale răului faţă de acest izvor, care vor să-l otrăvească până
la capăt. Noi să stăm tari, „sfințindu-ne încă” cf.
Apocalipsa 22:11.
Material
realizat de Mihai Cristea
[1]
Dr. Florin Chirculescu, Scrisoare deschisă Ministrului Sănătăţii
– un
autodafé(http://sebastian-corn.tapirul.net/370/scrisoare-deschisa-ministrului-sanatatii-un-autodafe)
[2]
Publicat în acest număr la pagina 72.
0 comments:
Trimiteți un comentariu