„CINE SE SFINŢEŞTE SĂ SE SFINŢEASCĂ ÎNCĂ” APOCALIPSA 22:11

joi, 10 decembrie 2015

| | |

Arhimandritul Nichifor,
starețul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași

Ascultându-l pe Părintele Nichifor, Stareţul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ai sentimentul că lucrurile sunt foarte simple. Şi chiar sunt, numai că trebuie să avem credinţă şi bărbăţie, simplitate şi sinceritate. Căci la vremurile viclene prin care trecem, noi trebuie să răspundem cu smerită cugetare; la provocări, cu sinceritate; iar în faţa prigoanei, cu multă bărbăţie şi credinţă că toate sunt spre mântuirea noastră.
Aşadar, în rândurile ce urmează, avem şansa de a fi introduşi de Părintele Nichifor într-o lectură pe cât de simplă, pe-atât de profundă a realităţii româneşti de după incendiul de la „Colectiv”, în contextul dezertărilor aproape colective ale noastre, a celor ce ne numim creştini, de la ceea ce înseamnă o adevărată viaţă în Hristos.
Iată, un nou început!

Părinte, sunt vremuri grele, cu tulburări sociale, şi nu numai sociale, ci şi interioare. Ce suntem chemaţi să facem în mod concret noi, creştinii de astăzi din România?

Aș spune că sunt vremuri viclene, nu doar grele – grele au fost tot timpul, grele au fost şi înaintea generaţiilor noastre. Noi nu am fost trecuți printr-un război mondial bunăoară, sau printr-o foamete de proporţii, cum au fost generaţiile dinaintea noastră,dar atunci erau nişte repere sănătoase, erau nişte criterii care îi ajutau pe oameni să nu se lase zdrobiţi de aceste încercări,care făceau morţi în jur. Acum cred că, fiind vremuri viclene, în primul rând trebuie să fim atenţi.Nu mai avem „reţete” pe care să le putem aplica, altele afară de poruncile lui Dumnezeu, sfatul duhovnicului, rugăciunea lăuntrică, dar şi o predanie care în acest popor încă a rămas foarte aproape de noi. Încă am întâlnit în satul românesc, când eram copil, această predanie nescrisă, în care tânărul săruta mâna bunicii, săruta mâna mamei – ceva aproape de neînchipuit în jurul nostru astăzi! Era un respect care se cultiva şi care afâna sufletul unui tânăr, de a fi cinstitor de om. Fiind cinstitor de om, ajungea să fie cinstitor de Dumnezeu foarte uşor după aceea. De fapt,acestea două sunt într-o strânsă legătură. Omul care Îl cinsteşte pe Dumnezeu automat învaţă să îmbrace totul în jurul lui cu cinstire.

Așa că, sigur, sunt momente în care, ca şi creştin, trebuie să iei o poziţie fermă, poate trebuie să mărturiseşti – şi când spun „să mărturiseşti” nu înțeleg neapărat să scrii într-un ziar, în care poate mesajul tău nu este primit,ci să mărturiseşti în locul în care eşti, în colectivul în care eşti, poate în şcoală, poate la serviciu, netăcând. O mărturie poate fi şi numai faptul că tu, ca şi creştin, ţii postul de miercuri şi de vineri la locul în care eşti, sau că nu empatizezi la nişte glume vulgare sau viclene. Sau că probabil adaugi şi tu un comentariu onest, atunci când în jurul unor evenimente sunt numai comentarii nerealiste şi mincinoase.

De aceea cred că, în zilele noastre mai ales, omul trebuie să-şi caute un duhovnic înţelept, un duhovnic care să poată să-l ajute să ajungă la discernământul de a pricepe voia lui Dumnezeu în istorie şi în zilele noastre. Şi voia lui Dumnezeu nu este să ne lăsăm manipulaţi, nici să ieşim în stradă când ne cheamă alţii sau când ni se sugerează lucrurile acestea, nici să ne lăsăm impresionaţi de nişte evenimente care pot avea mecanisme viclene în dosul lor. Dar, în acelaşi timp, să mărturisim atunci când prilejul mărturisirii nebate la uşă – şi acesta poate fi unul mic, poate fi unul mare. Să mărturisim, implicit, făcând toate lucrurile bune: dacă merg cu maşina, bunăoară, şi văd pe cineva că are un defect la maşina lui,să nutrec nepăsător,să încerc să opresc și să văd ce necaz are omul. Câţi dintre noi o facem?

- Deci există un fenomen de absenteism a lucrării binelui în societate la ora aceasta?

- Da, există, și noi cunoaștem asta, nu e nevoie să facem scenarii ca să realizăm că aproapele nostru, și în zilele noastre, precum levitul odinioară, trece nepăsător și grăbit pe lângă suferința celui căzut, chiar și atunci când această suferință reclamă imperios nevoia unei mâini întinse.Probabil că asta se întâmplă și pentru că oamenii sunt obosiţi de răutatea din jur. Să înțelegem însă realist cum se desfășoară viața de zi cu zi într-un oraş cum este Bucureştiul (sau oricaredin marile oraşe), în care de dimineaţă eşti presat de trafic, de zgomot, de răutăţile din jurul tău –sigur că omul îşi creează tot felul de mecanisme de apărare. În momentul în care într-adevăr trăim porunca lepădării de sine, atunci încercăm să decriptăm aceste mecanisme, fără să confundăm smerenia cu manipularea, cu prostirea de către alţii, dar în acelaşi timp trăind în duh smerit, adică încercând să vedem binele din sufletul celuilalt. Poftim, să presupun că un vrăjmaş al Bisericii sau al Adevărului trezeşte în sufletul meu revoltă, poate descurajare, poate teamă. De ce să nupun un alt gând de la Dumnezeu: dacă acel vrăjmaş este pregătit de Hristos să devină din Saul, Pavel? Și eu să adaug rugăciune, ca toată acea putere pe care el o pune cu viclenie şi cu bună-ştiinţă împotriva Adevărului, acea putere s-o trezească Dumnezeu să lucreze înspre mărturisirea Adevărului. Nu e ușor să ne transformăm din levitul grăbit, preocupat doar să se îndreptățească pe sine, să nu adauge planurilor sale greutăți neprevăzute, în samarineanul ce se leapădă de planul său, de grijile sale, de nevoile sale, pentru a împlini gândul lui Dumnezeu cu aproapele său. E greu, cere jertfă, dar mai ales atenție și rugaciune.

Este un fel de-a trăi în aceste vremuri: să nu ne lăsăm contaminaţi de răutate în felul acesta, nici măcar ca mecanism de apărare, pe de-o parte. Pe de altă parte, să ieşim din teama aceasta a puterii răului.Diavolul şi creează o „aură” acum că este atotputernic. E adevărat că s-a înmulţit foarte mult răutatea, dar puterea diavolului este dată de abdicarea noastră, de lipsa noastră de curaj, de lipsa noastră de mărturisire. Să nu ne temem!

Ieşirea din egoism este prima treaptă”

- Ce înseamnă să-ţi iubeşti vrăjmaşii? Cum să trăim aceasta în viaţa noastră?

- Iubirea de vrăjmaşi este una din cele mai înalte porunci…Până la iubirea de vrăjmaşi, eu întâi trebuie să mă lepăd de egoismul din mine, şi asta să o fac zi de zi.Chiar şi în familie se manifestă lucrul acesta:tata care se menajează şi aşteaptă să cadă greul pe mama, sau invers;fraţi în care unul din ei încearcă să se menajeze. Ieşirea din egoism este prima treaptă.Despătimirea este un proces lung,nu vom ajunge nici măcar la iubirea aproapelui până când nu luptăm cu egoismul şi cu mândria din noi.

Dar iubirea de vrăjmaşi este o împreună-lucrare cu Hristos, în care noi începem să vrem să trăim lucrul acesta, şi Dumnezeu ne inspiră când şi cum să iubim, aşa cum îl învaţă pe Anania atunci când îl îndeamnă să meargă la Saul şi să-l vindece Fapte 9:10-12. Prima oară Anania se teme, poate nu neapărat dintr-o neiubire. Sigur că este şi rezerva asta: când ştie omul că i-a intrat cineva în casă şi i-a violat fata, îi este foarte greu să-şi iubească vrăjmaşul, cel puţin nu în momentul acela de criză. Atunci trebuie să compătimesc cu el durerea pe care a avut-o. Anania a avut teama să meargă atunci, şi rezerva aceasta era încă o rană sângerândă, dar Dumnezeu îl îndeamnă: „Mergi, pentru că, iată, acesta îmi va fi vas ales” cf.Fapte 9:10-15.

Probabil că şi noi, atunci când ieşim din durerea aceasta a rănii produse de vrăjmaşul nostru, putem să trezim în el planul pe care îl are Dumnezeu cu acel om vrăjmaş – dar, atenţie, omul poate rămâne vrăjmaş până la capăt! Dumnezeu pe tot omul a vrut să-l mântuiască, dar noi vedem în istorie că Iuda a rămas Iuda până la capăt. Şi, pe de-o parte, nu ne temem; pe de altă parte, să nu ne închipuim că dacă ne vom iubi toţi vrăjmaşii, vom fi iubiţi neapărat noi înşine. Din contră, ura sau vrăjmăşia pe care o primim va fi proporţională cu lupta noastră pentru sfinţenie.

Trebuie să înţelegem că atunci când facem acest efort de-a ne iubi vrăjmaşii, nu intrăm în logica omenească, ci în logica lui Dumnezeu. Altă bucurie primim – este o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu,înplanul pe care Dumenezeu îl are cu lumea. Dar este şi durerea pe care a avut-o Profetul Ieremia, pe care au avut-o prorocii lui Dumnezeu în general, de a vedea că glasul lor era un glas „în pustiu”, că poporul nu asculta acest glas.

- Care credeţi că sunt punctele forte ale noastre, ca popor român, şi punctele slabe? Ce ar trebui să întărim în aceste puncte slabe, și cum?

- Dureros este că nici în România, şi de multe ori nici în afară, nu suntem îndeajuns de uniţi. Chiar şi în istoria Schitului Prodromu vedem că românii între ei nu au lucrat sinergic, n-au fost până la capăt într-atât de întăriţi pentru a putea zidi împreună. Iar atunci când apare această unire, de multe ori este mai degrabă izolată.

Şi, după aceea, un alt punct slab este uşurinţa cu care ne lăsăm prostiţi,ne lăsăm manipulaţi. Ştim lucrul acesta, am păţit-o. La Revoluţia din ʼ89 s-a strigat: „Cu televizorul aţi minţit poporul!”. Şi acum trăim acelaşi lucru,și acum vedem o influenţă a unor emisiuni asupra oamenilor, care le preiau de multe ori fără nişte filtre – măcar ale păţaniilor trecute! Sunt elemente importante întâmplate care au fost transpuse de media într-un mod subiectiv şi lipsit de onestitate, bunăoară chiar închiderea spitalelor de acum vreo câţiva ani. S-a închis spitalul la noi, la Negreşti. La Negreşti era un spital recent modernizat, care a fost închis în 2011 fără o reacție pe măsura acestei hotărâri de neînțeles. Când s-a greşit: atunci când s-a construit acest spital, când s-a investit în el şi s-a adus la statutul de spital bun, sau atunci când a fost închis? Unde erau atunci cei care acum preiau automat slogane viclene: „Vrem spitale”? Până la urmă, ce vrem cu adevărat? S-a închis, apoi, spitalul la TârguFrumos – TârguFrumos se află la o distanţă de vreo patruzeci de kilometri de Iaşi. Oare la Târgu Frumos nu va mai fi fost femeie care să nască?Sau o apendicită? Erau medici formaţi, erau măcar anumite secţii care puteau funcţiona în continuare:Ginecologie, Chirurgie, ORL, Oftalmologie…La vremea respectivă, lucrurile acestea n-au fost suficient de mediatizate, nimeni nu s-a sesizat – şi poporul, în mod firesc, iată, nu a reacţionat. Cel puţin nu la măsura la care ar fi trebuit.

Am fost însă impresionat în sens pozitiv că la ora de Religie a fost totuşi o coeziune. Sub egida APOR-ului s-a făcut într-adevăr un lucru bun.

Un mecanism care naşte frustrări”

-Referitor la problema aceasta a incendiului de la „Colectiv”, s-a sesizat lumea că sunt spitale puţine, că sunt doctori puţini.Dar de ce avem nevoie noi, românii, de un astfel de eveniment, ca să tragem o concluzie care ar fi putut fi trasă de mult?În privinţa doctorilor, bunăoară,au plecat din România foarte mulţi, şi unii dintre cei mai buni. E o problemă, adică la un moment dat constaţi că nu mai are cine să te trateze, sau cei care sunt, sunt suficient de incompetenţi ca să-ţi pună viaţa în pericol…

- Până la urmă, este şi onestitatea unui om care îşi face datoria şi care consideră că toţi ar trebui să-şi facă datoria în locul în care sunt puşi. Şi atunci,de multe ori, atunci când eu îmi fac datoria în locul în care sunt pus, fie că sunt profesor, fie că sunt informatician, de cele mai multe ori nu mai am energia să mă ocup de un asemenea lucru, având încredinţarea că cel care este mandatat să facă lucrul acesta îl va face corect. Dar, în mod clar, este vădit că nu se face corect.

Acum câţiva ani, pe vremea ministrului Bazac, un foarte bun medic chirurg şi un om de o onestitate deosebită a adresat o scrisoare deschisă Ministrului Sănătăţii[1], în care punea o problemă foarte gravă, care nici acum nu este încheiată: aceea a blocării posturilor în spitale. Concret, domnul doctor spunea că pe secţia pe care o conducea, Chirurgie Toracică (atenţie, la Spitalul Universitar din Bucureşti, nu la vreun spital din Tecuci!), iniţial fuseseră şase medici, după care plecaseră rând pe rând în străinătate, pentru că aveau pachete mai atractive, pentru că medicul acolo estevalorizat, preţuit; şi, în urma plecării lor, se blocau posturile. S-a ajuns la situaţia paradoxală să rămână doar trei medici pe secţie, în condiţiile în care necesarul ar fi fost de opt medici! Sigur, îşi exprimă nedumerirea către Ministrul Sănătății: „Nu ştiu, domnule ministru, cum se gestionează de pe scaunul dumneavoastră asemenea calcule – la noi doi plus unu fac doar trei”. În mod normal, doi trebuiau să fie în sala de operaţie, un medic la triaj, iar secția rămânea descoperită. Un an au fost medici care au făcut voluntariat, medici proaspăt specialişti, în nădejdea că se vor debloca aceste posturi. Nu s-au deblocat, şi putem să ne întrebămdacă asemenea legi înţepenite –care încă sunt în vigoare! – nu produc tot atâtea morţi şi suferinţe pe de-o parte în rândul oamenilor, pe de altă parte într-un mecanism care naşte frustrări. Când trei medici sunt obligaţi să facă munca a opt,medicul acela nu mai poate să fie nici calm, şi poate nici măcar profesional la fel de atent, la fel de eficient. În momentul când face o greşeală, sărim pe el ca hienele! Şi iată că această problemă nu a fost niciodată mediatizată îndeajuns, şi ea este o problemă nevralgică a sistemului medical.

- În schimb, acum, când au fost evenimentele acestea la „Colectiv”, ştim foarte bine că au apărut mulţi în stradă care să strige că Biserica e vinovată,inclusiv pentru această închiderea unor spitale. Care este resortul acestor imputări?

- Consider, și nu sunt primul care o spun, că a fost într-adevăr dirijată această energie, care din păcate exprimă şi canalizează frustrările îndelungi ale multor oameni. Bunăoară, şi o asemenea blocare de posturi duce la nişte frustrări. Omul, cum spuneam, nu mai poate fi tratat nici măcar eficient, şi nici politicos în spitale. Şi sunt tot atâtea frustrări născute din legi care-l nedreptăţesc pe om,suntfoarte uşor de deturnat înțelesurile adevărate ale unor capotări, de dat un alt sens.

O simt ca pe un furuncul căruia i s-a creat o cale, dar nu calea firească de ţâşnire, ci o alta. Sunt mesaje pe care le-am văzut identic aproape în toate oraşele din ţară, încât nu cred în spontaneitatea lor. Nu cred că într-adevăr aceasta era problema pe care o aveau de revendicat, ci, ca în Faptele Apostolilor, în revendicarea DianeiEfesenilorFapte 19:23-32, mulţi dintre ei nici măcar nu știau de ce erau acolo. Şi această psihologie a maselor de a se aduna şi de a revendica vehement nişte lucruri, fără să ştie măcar despre ce este vorba, am văzut-o şi o ştim cu toţii.

Dumnezeu are un plan în istorie mai mult decât putem noi să vedem acum”

- Cum ar trebui să facem noi, ca şi creştini în societate – pentru că la un moment dat te loveşti de un val de dezaprobare din cauzaatitudinii tale religioase, sub presiuneaunor astfel de bombardamente mediatice – cum să ne poziţionăm, cum să reacţionăm?

- Cred că şi valurile acestea mai mici (care sunt adevărate tsunami, cum le trăim în zilele noastre)trebuie să le înţelegem ca fiind îngăduite de Dumnezeu. Până la urmă, ce spune Hristos?„N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată ție de Sus”Ioan 19:11. Cezarul credea ceea ce spunea: „Nu ştii că putere am să te răstignesc şi putere am să te eliberez?”Ioan 19:10. Cei care deţin aceste puteri în vremea noastră – şi vedem valurile acestea în care se raliază de multe ori oameni care gândesc că ei înşişi au această putere discreţionar, şi o utilizează după cum voiesc, de multe ori nedrept şi abuziv –, dar această putere, chiar şi când vorbim de abuz sau de nedreptate, este îngăduită de Dumnezeu, şi este îngăduită cu un anumit rost.

După cum, iată,noi acum îi cinstim pe sfinţii care au pătimit în închisori. Să ne gândim că durerea lor a fost mult, mult mai cumplită şi mai grea, pentru că ei nici măcar nu vedeau capătul, soluţia, nu vedeau „luminiţa de la capătul tunelului”. Şi totuşi, jertfa lor este o jertfă care a rodit, dacă noi am avut un moment ʼ89!Chiar dacă a fost manipulat, chiar dacă a fost confiscat ulterior, eu aduc ca mărturie faptul că atunci a fost, cel puţin un timp,o deschidere de har în poporul nostru. Asta a fost probabil și pentru jertfele care au fost în închisori, dar și a acelor tineri care au ieșit în stradă cu inimă curată. Îngăduie Dumnezeu aceste puteri ale răului, aceste valuri mai mici sau mai mari, pentru ca, într-un chip sau altul, acest popor să se primenească, să se curăţească.

Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să vedem lucid că sunt abuzuri, că sunt nedreptăţi. În măsura în care putem într-adevăr să le arătăm,să le demontăm, suntem datori să o facem. Dar atunci când aceste valuri se înalţă mai mult peste noi şi cu putere vădit copleşitoare, atunci, chiar şi când ele ne vor lovi, să înţelegem că Dumnezeu,Care a făgăduit că fiecare păr din capul nostru este cinstit înaintea Luicf. Luca 12:7, Dumnezeu Însuşi are un plan în istorie mai mult decât putem noi să vedem acum.

- Să fie oare tot valul acesta de contestare, de luptă, de judecată adusă oamenilor Bisericii, îngăduit de Dumnezeu pentru dezertările noastre cotidiene, pentru dezertările noastre de la o viaţă creştină, care aici un pic, acolo un pic, iată că ne fac să avem, per ansamblu, ca societate, o viaţă nu chiar foarte creştină? Să fie aceasta, să spunem, o provocare pentru întărirea noastră, cum a fost ora de Religie? Pentru că nu cred că românii dobândeau conştiinţa importanţei orei de Religie dacă această oră nu era constestată. Deci avem de-a face până la urmă cu un fenomen îngăduit de Dumnezeu?

- Dumnezeu lucrează viu în istorie. Vedem că în poporul ales, în Vechiul Legământ –chiar dacă în jur popoarele păgâne îşi duceau o trăire paralelă cu voia lui Dumnezeu şi neînţelegător asupra felului cum lucrează Dumnezeu –, poporul ales, pentru cele mai mici „derapaje”, era sancţionat, era atenţionat, era pedepsit. Tot la felcum un părinte care-şi iubeşte copiii are o lucrare coerentă în creşterea lor, şi n-o face comparativ cu cei din alte familii (că poate aceia sunt, să zicem, mai libertini),ci urmăreşte o strategie cu propriii săi copii. Cred că privilegiul de a fi un popor ortodox în zilele noastre, şi cu o însufleţire pe linia aceasta – trebuie să recunoaştem, este un popor în care este totuși căldură duhovnicească –,cred că, într-un asemenea popor, şi Dumnezeu lucrează altfel, şi cred că toate aceste „derapaje” şi aceste lepădări, de multe ori conştiente, duc la semne pe care Dumenezeu ni le trimite. Nu sunt doar îngăduinţe ale lui Dumnezeu, ci sunt semne ca să înţelegem ceva.

Să ne împărtășim cu forţa convertitului…”

- În mesajul Părinţilor de la Schitul românesc Prodromu[2] suntem îndemnaţi să ne spovedim şi să ne împărtăşim mai des, nu doar în marile posturi. Credeți că o mai mare apropiere de Sfintele Taine ar putea schimba la faţă România?

- Cred că da – şi cu atenţie în primul rând, să o facem aproape cu forţa convertitului.Să nu o facem formal. Riscăm, şi de atâţia ani observ lucrul acesta,să o facem din obişnuinţă, „că a venit Postul”. De multe ori, la noi este condiţionată împărtăşania de spovedanie, şi devine o spovedanie formală, pentru că vreau să mă împărtăşesc de două, de trei ori în post, şi atunci trebuie să mă spovedesc, că aşa se cere, înainte de împărtășanie să mă spovedesc.Și devine o spovedanie, paradoxal, care nu mai este şi pocăinţă.Este o spovedanie care este un fel de informare a preotului, sau cel mult un fel de consiliere pe care o cer preotului (dacă i-o cer!), dar fără preamare angajament ca într-adevăr să schimb ceva în viaţa mea sau să-mi asum că într-adevăr trebuie să schimb ceva în viaţa mea. Or, consider că în primul rând felul cum ne spovedim şi ne împărtăşim trebuie să fie această înţelegere că trebuie să schimbăm ceva, şi această înţelegere că Dumnezeu are un plan în istorie, şi în planul acesta noi s-ar putea să purtăm dureri şi să învăţăm, să ştim că trebuie să le primim de la Hristos.

- În perspectiva vremurilor pe care le trăim,în care riscăm să uităm lucrurile esențiale, vă rugăm să ne reamintiţi care este scopul vieţii creştine.

- Urmarea lui Hristos. Și când spun „urmarea lui Hristos”, sigur, asta înseamnă a urma adevărul şi atunci când nu ne este comod, şi atunci când adevărul este manipulat sau ocolit sau spus cu jumătate de gură.Și mai ales să facem binele acela care ne este la îndemână. Nu mai ştiu unde am întâlnit pilda aceasta, dar este relevantă. Se spune că un tânăr, frate de mănăstire, mergând la un bătrân înţelept, l-a întrebat cu onestitate, nu cu duh de ispitire: „Părinte, ce să fac eu pentru binele lumii?”. Şi răspunsul a fost: „Frate, când ai să ieşi din această chilie, să nu trânteşti uşa”.

Răspunsul pare unul simplist – el este, într-adevăr, o apoftegmă –, dar am înţeles, citindu-l, că întâmplareaeste reală. Sunt momente în care avem nevoie de eroism, de curaj, dar sunt și momente în care avem nevoie de eroismul acesta al faptei zilnice: să tragem apa la wccând ieșimde-acolo, să luăm hârtia căzută de pe jos fără să aşteptăm să o ia altul în locul nostru, trecând nepăsători şi mândri pe lângă ea. E nevoie de lucrul acesta. Dacă îl vom face, vom avea deprinderea şi de-a face fapte de curaj, vom avea deprinderea – şi înţelegerea,într-un fel – să facem şi lucruri mai mari.Dar să ne exersăm şi întru acestea mici! Pe de altă parte, cele mari nu ne scutesc de frecuşul acesta zilnic, în care trebuie să fim în continuare coerenţi.

Dar nici cele mici nu trebuie să ne abată și să ne facă să uităm că scopul vieții noastre nu este doar o moralitate în care să devenim mai buni. Moralitatea este o treaptă, ea se realizeazăîn mod firesc – dar scopul este îndumnezeirea omului. Câţi oameni cred asta? Acum întreb şi eu, la rândul meu, câţi oameni, chiar dintre cei care suntem în Biserică, sunt conştienţi că scopul pentru care vin în biserică este îndumnezeirea? De multe ori vin oamenii poate cu bună-credinţă, să le fie puţin mai bine, să le fie puţin mai uşor, să fie oleacă mai buni. Câţi dintre noi avem conştiinţa că suntem chemaţi la îndumnezeire?

Riscul de a rămâne „căldicei” Apocalipsa 3:15

- În încheiere, pentru că, iată,se apropie praznicul Naşterii Domnului, vă rugăm să ne spuneți care ar trebui să fie pregătirea noastră reală, efectivă, pentru acest mare praznic?

- Cred că unul din cele mai mari riscuripentru noi este acela de-a rămâne căldicei în credința noastră. Ne este şi teamă să fim calzi, pentru că a fi cald înseamnă un efort, înseamnă o zbatere, înseamnă a fi conştienţi de răspunsul pe care trebuie să-l dăm în aceste timpuri viclene. Şi, de multe ori, a fi căldicel înseamnă a trăi într-o zonă de confort. Când sunt rece cu totul trebuie să-mi pun nişte probleme, să văd ce se întâmplă cu mine, că nu-mi găsesc sensul. Când sunt căldicel înseamnă să-mi trăiesc credinţa doar la un nivel din acesta odihnitor. Creştinismul adevărat se bucură cu cei ce se bucură, dar plânge cu cei ce plâng, și trăieşte realist anumite lucruri. Iată, în perioada Crăciunului este un timp de har de la Dumnezeu,dar să ştii că şi harul acestei sărbători(care este unul real, în mod deosebit, în ajun şi de praznic – şi la Paşti, şi la Crăciun), acest har și omul îl va resimţi proporţional cu nevoinţa pe care a dus-o. Nevoința de a ieşi puţin din mecanismele acestea defensive pe care le vedem, din egoismul său, din comodităţile sale.

Și mai cred că acum este un bun prilej să înţelegem semnele vremurilor, să înţelegem că ceea ce trăim nu sunt doar nişte fapte fără discontinuitate în sine, ci sunt şi nişte semne pe care ni le dă Dumnezeu. Să le înţelegem şi să ne pregătim, pentru că, aşa cum suntem în zilele noastre, încă este un har, o binecuvântare a lui Dumnezeu. Noi poate că nu preţuim îndeajuns şi nu mulţumim îndeajuns pentru ceea ce avem în Biserică. Din fericire, este o libertate a răului, pe care o vedem, cu atâta viclenie, cu atâta lipsă de onestitate, dar este şi o libertate a Cuvântului, în care atâtea cărţi ziditoare au fost aproape de inima noastră. Trăim aproape ca în cuvântul Apocalipsei: „cine se spurcă să se spurce încă, cine se sfinţeşte să se sfinţească încă”cf. Apocalipsa 22:11. Au fost izvoare pe ambele direcţii: cine a vrut să se sfinţească, iată, a avut toată zestrea acesta deschisă,cât timp o vom mai avea. Să ajute Domnul să o mai avem, dar vedem că încep să se întărească poziţii ale răului faţă de acest izvor, care vor să-l otrăvească până la capăt. Noi să stăm tari, „sfințindu-ne încă” cf. Apocalipsa 22:11.

Material realizat de Mihai Cristea

[1] Dr. Florin Chirculescu, Scrisoare deschisă Ministrului Sănătăţii – un autodafé(http://sebastian-corn.tapirul.net/370/scrisoare-deschisa-ministrului-sanatatii-un-autodafe)
[2] Publicat în acest număr la pagina 72.