Cum a ajuns “obrăznicia” să fie propovăduită ca “virtute”,
mergând chiar până la cele mai aberante manifestări?
Împărăteasa
virtuţilor
„Ascultarea
este împărăteasa virtuţilor copilului, şi dacă acesta are
ascultare, în el se dezvoltă toate bunele însuşiri sufleteşti”, scria
la începutul secolului al XX-lea cunoscutul scriitor şi teolog
ortodox N. Pestov – iar Sfântul Ioan din Kronstadt se exprima şi
mai precis, şi mai dur:
„Capriciul
e începutul stricăciunii inimii, rugina inimii, molia dragostei,
sămânţa răutăţii, urâciune înaintea Domnului.”
Neascultarea
primilor oameni, Adam şi Eva, a atras după sine o catastrofă
universală, ale cărei urmări le simte fiecare dintre noi pe
propria piele. Odată cu păcatul a intrat în lume moartea, au
intrat bolile, necazurile, neplăcerile de tot felul. Amintirea
acestei catastrofe, deşi ştearsă, e vie până în ziua de astăzi.
Neascultarea copiilor n-a fost considerată bună şi corectă nici
măcar la popoarele care nu recunosc Biblia drept carte sfântă sau
în mediile atee. Lucru absolut firesc: pentru copil, acest tip de
comportament e periculos, iar pentru adulţi este jignitor, căci
atunci când copilul, pe care părinţii, în virtutea vârstei lui,
îl deservesc total, începe să le dea ordine, adulţii sunt
coborâţi în mod automat la poziţia de slugi. Fireşte,
autoritatea lor se prăbuşeşte. Copiii simt cu mare fineţe
răsturnarea ierarhiei familiale şi încearcă să se folosească de
ea în scopuri egoiste, reacţionând cu forţă şi francheţe
copilărească, fără menajamente. „Dă-mi, adu-mi, ia asta de
aici, ieşi afară şi să nu îndrăzneşti să mă contrazici, că
altfel ţi-arăt eu ţie!” – iată „crezul” micului
„proprietar de sclavi”. Desigur, o asemenea atitudine, chiar dacă
era admisă, dintr-un motiv sau altul, în unele familii, atrăgea
întotdeauna oprobriul celor din jur. Părinţii peste măsură de
îngăduitori auzeau din toate părţile: „Aveţi grijă, că veți
avea mari necazuri cu el (ea)! Se poate aşa ceva, să stricaţi
copiii în halul ăsta!”
Copii
fără adulţi
Totuşi,
în ultimele decenii oamenii aud tot mai des cu totul altceva.
Educaţia este numită „presiune”, pedeapsa – „constrângere”,
adulţii sunt asiguraţi că cei mici urăsc didactica şi că
pedagogia trebuie să fie „nedirectivă”:
„Dumneavoastră
să expuneţi diverse puncte de vedere, şi copilul să aleagă
singur, că doar este persoană liberă! Ce drept aveţi să îi
dictaţi cu cine să se împrietenească, la ce filme să se uite,
dacă e cazul sau nu să se joace pe calculator, să întreţină sau
nu relaţii intime, să consume sau nu narcotice? Încercaţi să-l
convingeţi, iar dacă nu reuşiţi resemnaţi-vă: înseamnă că nu
aţi ales cuvintele potrivite ori n-aţi ştiut să vă impuneţi
autoritatea.”
Dar
cum poţi să-ţi impui autoritatea în faţa unui copil care din
fragedă pruncie s-a obişnuit cu faptul că poate să nu asculte de
tine dacă nu eşti „convingător”? Este limpede că pentru omul
care s-a obişnuit să facă doar ce vrea lege este numai cuvântul
propriu, iar de ceilalţi ascultă numai atâta timp cât asta nu
intră în contradicţie cu propria lui voie şi cu propriile lui
dorinţe.
Sunt
deja ani buni de când politicienii cu înclinaţii liberale fac
lobby pentru introducerea la noi a sistemului aşa-numitei „justiţii
juvenile”, în cadrul căreia copiii ar căpăta posibilitatea de
a-şi da în judecată părinţii dacă aceştia le încalcă
drepturile. În ţările unde a fost introdusă justiţia juvenilă
părinţii pot fi privaţi de drepturile parentale pentru că…
nu-şi lasă copilul să se joace pe calculator, îl pedepsesc
fiindcă trage chiulul de la şcoală, nu-l lasă la discotecă sau
într-o tovărăşie dubioasă. Da, da! Ei îşi lipsesc copilul, vă
daţi seama, de dreptul la odihnă, la comunicare, la autorealizare
creatoare… În America mulţi copii discută acum cu părinţii de
pe poziţii de forţă, ţinând degetul pe butonul telefonului mobil
şi ameninţându-i că dacă refuză să le satisfacă pretenţiile
sună la 911 şi se plâng că sunt supuşi violenţei psihice. Iar
la începutul anului 2006 cadrele didactice din Germania au organizat
o grevă de masă, cerând guvernului să le restituie măcar câteva
pârghii de influenţare a copiilor.
– A
devenit imposibil să-i mai înveţi ceva! – se tânguie dascălii.
– Nu ne ascultă deloc. Noi le spunem: „Copii! Astăzi o să
parcurgem cutare temă”, iar ei răspund: „N-aveţi decât, dar
fără noi” – şi asta în şcoala primară! Iar în clasele mari
este ceva de nedescris. Cei care le-au dat copiilor dreptul să-şi
bată joc de cadrele didactice n-au decât să le predea singuri. Noi
ne spălăm pe mâini.
Pentru
ca cititorii noştri, care încă nu au văzut cu ochii lor toate
urmările justiţiei juvenile, să înţeleagă cum anume arată
samavolnicia copiilor în ţările care ne-au luat-o înainte în
această direcţie, voi da un exemplu din cartea Micul tiran a
cunoscutei psiholoage germane Jirina Prekop:
„Învăţătoarea
a scris ceva pe tablă. Deodată, Alexander s-a năpustit asupra ei
ţipând: «Cum îndrăzneşti să ocupi toată tabla? Jumătate este
a mea!» – şi, cât ai clipi din ochi, a şters ceea ce era scris
pe tablă. Învăţătoarea i-a spus liniştită să se întoarcă la
locul lui. Alexander a strigat şi mai înverşunat: «Nu plec, mai
bine cară-te tu!», după care a băgat de seamă că învăţătoarea
păstrează un calm total şi chiar zâmbeşte (Ce-i rămânea de
făcut, sărmana? Să-l dea afară din clasă pe huligan nu are
dreptul, iar dacă ţipă la el va fi acuzată de cruzime faţă de
copil – n.a.), iar colegii, parcă în ciuda lui, au început să
râdă. A fugit repede pe coridor, unde a început să bată cu
pumnii într-un dulap şi să strige: «Să se care! Să se care!»
Din toate sălile de clasă au ieşit în grabă învăţătorii şi
elevii, care au încercat să-l consoleze pe sărmanul copil, după
care l-au dus acasă. Medicii au început atunci să suspecteze că
Alexander suferă de fobia şcolii.”
Iată
acum exemple de acaparare a puterii asupra părinţilor:
„Sven
îşi trezeşte mama nopţile, cere să i se aprindă lumina şi să
i se aducă sticla cu apă, din care, totuşi, nu vrea să bea. Pe
urmă «emite legi», potrivit cărora mama trebuie să-l poarte în
braţe prin tot apartamentul. El dictează regulile utilizării
întrerupătorului şi, în fine, îşi forţează mama să se joace
cu maşinuţa lui urmând indicaţiilor lui regizorale…
Irena
reuşeşte noapte de noapte, la orele 2:20 fix – poţi să-ţi
potriveşti ceasul după ea –, să-şi facă mama s-o ia la ea în
pat. Pe urmă mama nu are însă voie să se culce, ci este obligată
să şadă cu picioarele încrucişate, s-o legene pe copilă în
braţe şi să-i cânte cu glas scăzut melodia unui cântec de
leagăn – doar melodia, căci dacă mama începe să cânte
cuvintele, Irena protestează cu ţipete pătrunzătoare…
Culcându-se,
Ralf insistă ca mama lui să şadă pe marginea patului şi să-i
ţină mâna într-a ei până când el adoarme. Nu-i dă voie mamei
nici să se întindă, nici să-l mângâie, nici măcar să-i ia
mâna dreaptă în locul mâinii stângi…
Jan,
în vârstă de cincisprezece luni, a fost dus într-o clinică
pediatrică din cauza epuizării extreme de care suferea. Începând
din luna a şaptea, Jan s-a hrănit doar cu laptele mamei, refuzând
orice altă hrană. Mama s-a împăcat bucuroasă cu situaţia, dar
nu-i ajungea laptele ca să-l sature pe copil. Jan îşi trezea mama
de trei ori pe noapte, cerând să fie hrănit la sân, iar dacă
mama îl refuza, el încerca să-i rupă cămaşa de noapte şi o
muşca de piept până la sânge.
Mario,
în vârstă de 7 ani, mănâncă numai checuri şi pesmeţi. Da,
poate să mănânce orice altceva, dar cu o singură condiţie: ca
deasupra lui să fie deschisă o umbrelă…
Katrin
avea un an atunci când părinţii au plecat cu ea în munţi. Voiau
să renunţe pentru o vreme la stilul citadin de viaţă, aşa că au
hotărât să se descurce fără automobil, fără căruţul de copil
şi fără televizor. În timpul peregrinărilor montane, tatăl o
purta pe Katrin pe umeri. Fetiţa se bucura mai ales când tatăl
sărea de pe o piatră pe alta. Odată, obosind, acesta a vrut să se
oprească pentru a se odihni, dar Katrin a pretins să meargă mai
departe, lovindu-şi tatăl în cap cu pumnişorii din răsputeri.
Tatăl s-a supus, dar situaţia s-a repetat, şi odihna a devenit tot
mai rară…”
La
noi, un astfel de comportament este deocamdată motiv de consult
psihiatric (cu toate că, de obicei, nici măcar copiii grav bolnavi
nu sunt răzgâiaţi atât de tare încât să-şi permită să se
comporte astfel cu adulţii).
După
cele descrise mai sus nu te mai miri când citeşti în aceeaşi
carte:
„În
S.U.A. statisticile au arătat că sunt două milioane de părinţi
cu care copiii se poartă crud (este vorba tocmai de violentarea
părinţilor de către copii).”
Capriciul
– o marfă la modă
Totuşi,
adepţii „valului antiautoritar” nu se potolesc. Ei fac reclamă
în fel şi chip neascultării, străduindu-se nu numai s-o elimine
de pe lista viciilor, ci şi s-o ridice la rangul de virtute.
Capriciul devine o marfă la modă. Acum, pe piaţa mondială este
promovată intens păpuşa Bratz, care în engleză înseamnă
„puştoaice obraznice”. Barbie, care nu demult îi şoca atât de
mult pe adulţi cu sexualitatea sa necopilărească, pare acum o
imagine a castităţii în comparaţie cu noile păpuşi, care sunt
înzestrate cu aspectul exterior al prostituatelor – iar booklet-ul
în care li se face reclamă le oferă fetiţelor directive
comportamentale precise:
„Simte-te
prinţesă adevărată: sigură de sine, zburdalnică şi
sclipitoare!.. Sărbătoreşte-ţi independenţa, fii la modă,
arată-ţi temperamentul aprins!.. Ia puterea în propriile mâini!..
Noaptea! Cea mai potrivită vreme pentru a cuceri oraşul! Vesela
gaşcă Bratz a ieşit noaptea pe străzile capitalei! Stilul lor
este foarte îndrăzneţ, chiar obraznic! Trecătorii încremenesc
îndată ce apar la orizont Bratz.”
Eu
cred că şi noi o să încremenim în curând când generaţia
Bratz, crescând, va ieşi pe străzile noastre. Nu va mai fi doar
tineretul tupeist, care înjură, al „generaţiei Barbie”, ci
ceva esenţialmente nou. Copilul care s-a obişnuit de la o vârstă
fragedă (după cum se arată în acelaşi booklet de reclamă, Bratz
sunt destinate copiilor în vârstă de la 3 ani în sus) să se
joace de-a pornodivele şi să le imite modul de viaţă nu are cum
să nu se vatăme. Deocamdată e prematur să emitem judecăţi cu
privire la profunzimea acestei vătămări: în ţara noastră n-au
avut încă loc asemenea experimente educaţionale (cel puţin nu la
nivel de masă) – dar este evident că aşa ceva nu poate să
rămână fără urmări.
Oare
nu ca o pregătire a schimbărilor viitoare este indusă în
conştiinţa maselor ideea: „Copiii sunt mai înţelepţi ca noi
şi, ca atare, trebuie să-i înveţe pe adulţi”, nu dimpotrivă,
aşa cum a fost dintotdeauna? De altfel, cred că nu întâmplător a
început să capete rezonanţă şi tema copiilor „indigo”,
chipurile „noi”, aparte, „stelari”, dotaţi cu capacităţi
suprafireşti, cu clarviziune.
Propagandiştii
„fenomenului indigo” afirmă că aceste personalităţi de
valoare nu trebuie educate. Ele însele pot educa pe oricine, fiindcă
„ştiu totul despre toţi”.
„Auzim
chiar avertismente care sună mai curând a ameninţări: chipurile,
din cauza atitudinii incorecte faţă de ei copiii «indigo» pot pur
şi simplu să se transforme în copii-ucigaşi, fiindcă atunci când
simt că în calea îndeplinirii „misiunii lor speciale” apar
obstacole, „nu le rămâne nimic de făcut decât să înlăture
ceea ce, după părerea lor, îi împiedică”, scrie
jurnalista A. Dobrosoţkih, citând un îndrumar de educare al
acestor copilaşi. Şi adaugă:
„Pentru
atingerea scopului lor suprem, copiii «indigo» – după părerea
celor care le fac reclamă – nu se dau în lături de la nimic.”
Este
cumplit când ne închipuim ce viaţă ne aşteaptă dacă vom sta cu
mâinile în sân şi vom lăsa să se împlinească profeţiile
întunecate.
De
ce nerespectarea ierarhiei înseamnă moarte?
În
cartea Blestemul lui Ham, pe care am scris-o împreună cu Irina
Medvedeva, am citat deja următorul pasaj al arhimandritului Rafail
Karelin, dar mi se pare atât de important, încât îl voi reproduce
încă o dată:
„În
planul sufletesc, a cincea poruncă reprezintă învăţătura despre
ierarhie. Trebuie să ne supunem verigii superioare în unicul lanţ
ierarhic (ca şi cum ne-am conecta la o reţea energetică) – să
ne supunem, pentru a avea posibilitatea de a recepta. Aici,
nesupunerea faţă de cei mai mari este autoexcludere din structură.
Fără a respecta ierarhia şi subordonarea sunt imposibile orice
societate şi orice sistem, începând cu familia şi terminând cu
statul – mai mult decât atât, începând cu atomul şi terminând
cu cosmosul” (Arhim. Rafail Karelin, Ştiinţa de a muri sau arta
de a trăi).
Şi,
într-adevăr, fără respectarea ierarhiei (care presupune neapărat
ascultare) totul începe să se degradeze. Revolta „copiilor”
împotriva „părinţilor” sau a straturilor „de jos” ale
societăţii împotriva celor „de sus” duc la răzmeriţă, la
revoluţie. Iar revoluţia seamănă haos. Structurile statale,
sociale, sunt paralizate, viaţa socială se dezagregă.
Bineînţeles,
în condiţii de haos mortalitatea creşte drastic, şi doar odată
cu întărirea unei noi puteri (adică odată cu stabilirea unei noi
ierarhii) sau cu înăbuşirea răzmeriţei şi restabilirea
structurii ierarhice anterioare apare o anumită stabilizare.
Un
tablou asemănător se observă şi la nivelul familiei. Acolo unde
copiii nu ascultă de părinţi, iar aceştia din urmă se luptă
între ei pentru întâietate, domneşte dezbinarea şi chiar vrajba.
Adeseori, familiile de acest fel se destramă – iar dacă nu se
ajunge la divorţ, copiii oricum cresc într-o atmosferă care îi
mutilează psihologic. În acest haos se dezvoltă adeseori diverse
boli psihosomatice, care bineînţeles că nu prelungesc viaţa
omenească, ci dimpotrivă. Mulţi adolescenţi din familii cu
probleme fug de certurile dintre părinţi pe stradă, ajung în
grupa de risc, pot muri prematur – şi, în orice caz, chiar şi în
cazul unei evoluţii cât se poate de favorabile a evenimentelor, un
astfel de copil primeşte începând cu o vârstă fragedă amprenta
unor modele de comportament greşit, distructiv. Acestea i se
întipăresc profund în suflet, şi de aceea îi vine apoi foarte
greu să scape de aceste stereotipuri dăunătoare – iar dacă
atunci când, ajuns la vârsta maturităţii, va reacţiona la
anumite situaţii la fel cum se reacţiona în familia lui ori să
construiască în acest fel relaţiile cu ceilalţi, cel mai degrabă
îşi va rata viaţa de familie, ba poate nici nu va dori deloc să
aibă familie şi copii, cu atât mai mult că acum există stimuli
în acest sens: propaganda antifamilială este transmisă masiv pe
cele mai diferite canale, începând de la mass-media pentru
adolescenţi şi tineri şi încheind cu unele programe şcolare şi
chiar jucării pentru copii (v. mai sus despre Bratz).
În
familiile unde generaţia tânără dă comenzi celei mai în vârstă,
la copii se dezvoltă, în plus, o mulţime de vicii: egoismul,
capriciozitatea, grosolănia, lipsa de sensibilitate sufletească,
cruzimea, lenea, iresponsabilitatea şi alte calităţi dăunătoare
unei vieţi normale. Nu este greu să ne închipuim ce haos ar apărea
dacă majoritatea oamenilor ar ţine-o întotdeauna pe-a lor şi nu
şi-ar asuma răspunderea pentru nimic. Societatea ar ajunge mai rău
decât o junglă, fiindcă în haitele de fiare ierarhia este
respectată cu mare stricteţe: ar ajunge ceva de o sălbăticie
totală, demonică.
Iată
ce spune despre rădăcinile duhovniceşti ale neascultării igumenul
N., a cărui carte De care lucruri se vrea să fim mântuiţi:
OZN-urile, percepţia extrasenzorială, ocultiştii, magicienii a
cunoscut deja numeroase ediţii:
„În
Evanghelie citim cum Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a ascultat
de părinţii Săi. Iată «piatra din capul unghiului» educaţiei.
Domnul i-a dat omului a cincea poruncă. În Sfânta Scriptură se
spune în mod direct ce atitudine trebuie să aibă copiii faţă de
părinţi: să-i cinstească, să-i respecte. Este vorba în primul
rând de ascultare. Aceasta este cu totul indispensabilă sufletului
nostru, căci după cădere omul s-a molipsit de trufia diavolească.
Tocmai prin ascultare se vindecă şi se dezrădăcinează păcatul
trufiei, care se află în sufletul fiecărui om. Ca atare, trebuie
neapărat să educăm la copil capacitatea de a-şi supune voia voii
părinţilor iubitori. Pentru o minte imparţială este absolut
evident că tatăl şi mama supun şi direcţionează voia copilului
ca să-i dea ceva bun, ca să-l ferească de rău. Neavând nici
experienţă de viaţă, nici capacităţi analitice dezvoltate,
copilul nu e în stare să priceapă consecinţele dorinţelor şi
faptelor sale, precum şi faptul că ceea ce i se pare bun poate duce
la urmări grave. De aceea, ascultarea e binefăcătoare pentru
educarea personalităţii copilului, pentru a se nimici în el
sentimentul că este excepţional, ce reprezintă o manifestare a
trufiei – păcatul de căpetenie. Când în copil precumpănesc
răutatea, trufia incredibilă, refuzul de a se supune părinţilor,
dascălilor ş.a.m.d., acesta este un semn de boală sufletească,
iar din punctul de vedere al Ortodoxiei un astfel de copil se află
sub înrâurirea duhului rău. Acest duh – altfel spus demonul,
care se poate sălăşlui în om – este extrem de trufaş. Trufia e
temelia temeliilor întregii lumi demonice. Demonii au căzut de la
Dumnezeu tocmai prin trufie. De aceea, copilul aflat sub înrâurirea
duhului rău este, în primul rând, neascultător, se comportă
provocator. El nu vrea să asculte de nimeni.”
Şi
– voi adăuga de la mine – un astfel de copil neascultător va da
de necaz mai devreme sau mai târziu, fiindcă satana este vrăjmaşul
neamului omenesc, ucigaş de oameni dintru început, lucru despre
care dă mărturie chiar una dintre denumirile lui: Avaddon, în
ebraică „pierzătorul”.
Cum
să nu ne amintim aici că tocmai pentru păzirea poruncii a cincea i
s-a făgăduit omenirii fericire şi viaţă lungă? Toate celelalte
porunci au fost date fără nici o fundamentare, ca nişte
imperative, pe când a cincea – să cinsteşti pe tatăl tău şi
pe mama ta – e singura care arată şi consecinţele: ca să-ţi
fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.
Pe
ce teren creşte neascultarea?
Din
fericire, majoritatea părinţilor de la noi n-au apucat încă să
se molipsească de duhul pedagogiei „liberale” şi nu sunt gata
să devină marionete în mâinile copiilor-tirani. Până şi cei
care în primii ani îi dau voie copilului să li se urce în cap se
dezmeticesc atunci când copilul merge la grădiniţă şi încep
mustrările, sau când vine vremea şcolii, iar copiii capricioşi nu
se integrează în colectiv, nu ascultă de învăţătoare şi
refuză cu îndărătnicie să se lupte cu dificultăţile. Întrucât
acum prestigiul studiilor e înalt, rezultatele şcolare slabe sunt,
probabil, un mijloc neîntrecut de a-i activa în acest sens pe
părinţi, şi atunci aceştia receptează cu totul altfel cuvinte ca
acestea:
„Fără
ascultare e imposibil să înveţi ceva cu adevărat: pentru a-ţi
însuşi cunoştinţe, oricare ar fi ele, este nevoie de ascultare.
De aceea, cel mai frecvent omul trufaş se condamnă singur la o
ignoranţă cu neputinţă de stârpit, mai ales în planul
duhovnicesc” (arhim. Rafail Karelin)
– Deşi
şi aici pot exista, desigur, excepţii. Cunosc o mamă care respecta
atât de mult „dragostea de libertate” a fiului său, încât în
clasa întâi acesta a stat jumătate de an sub bancă fără ca
femeia să fie câtuşi de puţin neliniştită.
– Ce
să-i faci dacă se plictiseşte? – dădea ea din umeri. La urma
urmei, este problema învăţătoarei. Trebuie să ştie să-l
abordeze pe copil.
Întrucât
şcoala era particulară, comportamentul lui Alexandru a fost
acceptat cu resemnare. Totuşi, până la urmă a trebuit ca el să
fie retras din şcoală, deoarece, văzând că scapă mereu
nepedepsit, a început să perturbe în mod serios orele, iar
părinţii celorlalţi elevi s-au dovedit a nu fi atât de mari
admiratori ai „libertăţii” lui Alexandru cum ar fi vrut mama
lui.
Lucruri
de acest gen se întâlnesc însă rar – deocamdată. Mult mai
frecvent, fiind de acord în mod teoretic cu necesitatea ascultării,
adulţii pur şi simplu nu se pricep s-o obţină şi vor să fie
sfătuiţi cum să facă asta. Bineînţeles, e indispensabil să fie
construit un sistem de încurajări şi pedepse care să fie potrivit
copilului respectiv, luându-se în considerare particularităţile
lui şi resursele lui psihologice. Acest sistem nu este însă decât
un ansamblu de metode. Lipsit de o bază serioasă, el nu va
funcţiona la puterea maximă – iar baza trebuie să fie atitudinea
părinţilor faţă de Dumnezeu, faţă de stat, faţă de cei din
jur şi, bineînţeles, a unuia faţă de altul şi faţă de copii.
„Ascultarea,
avertiza cândva Irineu, episcopul Ekaterinburgului şi Irbitului,
este o plantă ce nu poate creşte şi nu se poate maturiza în orice
casă: ea se maturizează numai acolo unde terenul este favorabil.
Din păcate, există însă familii în care nimic nu favorizează
educarea copiilor în duhul ascultării. Este vorba de toate
familiile în care domneşte duhul «liberei cugetări», al
nerespectării legilor dumnezeieşti şi omeneşti – acel duh care
nu vrea să ştie de nici o autoritate. Acum majoritatea recurge, de
obicei, la ajutorul legii dumnezeieşti sau omeneşti numai atunci
când consideră că le este util şi comod să facă asta. Acolo
unde părinţii sunt molipsiţi de acest duh, copiii nu pot fi
educaţi în ascultare… În unele familii, Dumnezeu e ultima
persoană căreia i se dă atenţie; nu este acceptabil să se
vorbească despre El… Mulţi nici nu se gândesc că există
anumite obligaţii faţă de Dumnezeu, şi cel care îndeplineşte
aceste obligaţii aşa cum trebuie stârneşte în societate cel
puţin uimire. Copilul vede şi aude toate acestea – şi ce
concluzie va trage el? Una foarte simplă: dacă tata nu-L cinsteşte
pe Dumnezeu, nu ascultă de Dumnezeu, înseamnă că şi eu pot să
nu-l cinstesc pe tata şi să n-ascult de el; dacă Dumnezeu şi
poruncile Lui sunt o născocire, născocire e şi porunca a cincea;
prin urmare, pentru mine părinţii nu au nici o însemnătate.
Trebuie să fiţi de acord că din această perspectivă logica va fi
de partea copiilor!”
Cuvintele
acestea, care au fost scrise cu destul de mult timp în urmă,
înainte de revoluţia bolşevică, au devenit, din păcate, şi mai
actuale.
„În
orice loc nu sunt recunoscute şi respectate autoritatea dumnezeiască
şi cea statornicită de Dumnezeu, în orice loc unde legile sunt
împlinite doar de frică, nu există teren pentru a educa
ascultarea, scria Episcopul Irineu. Cine dispreţuieşte autoritatea
dumnezeiască, autoritatea Bisericii, autoritatea oricărei
conduceri, nu poate cere de la copiii săi să respecte autoritatea
lui părintească, şi cine nu ascultă de bunăvoie şi din
sentimentul datoriei de aceste autorităţi, niciodată nu-şi va
putea educa copiii în duhul ascultării.”
Or,
ce văd şi ce aud copiii încă din faşă în numeroase familii
contemporane? Mama se încontrează cu tatăl; de părerea bunicilor
nu se ţine cont, ba deseori este primită cu ostilitate, şi aşa
mai departe; criticarea autorităţilor a devenit o parte a fondului
obişnuit al vieţii noastre. În general, individualismul e
subliniat şi ridicat în slăvi în fel şi chip. Copilul, chiar
dacă nu înţelege bine ce se întâmplă, oricum sesizează
intuitiv esenţa şi se molipseşte de duhul anarhiei. Situaţia este
tragică. Cred că nici nu realizăm pe deplin tragismul ei, întrucât
ne aflăm în ea şi nu ne putem abstrage pentru a da o apreciere
obiectivă. Ea este complicată şi de faptul că autorităţile dau,
într-adevăr, deseori prilej de critică şi chiar de împotrivire.
Oare este posibil, de exemplu, să ne împăcăm cu proiectul
Ministerului educaţiei şi învăţământului de a introduce în
şcoli instruirea sexuală? Şi cum să nu ne indignăm când fostul
ministru al culturii justifică în mod public înjurăturile şi
sprijină din răsputeri spectacolele, filmele, expoziţiile
indecente? Şi lucrurile de acest gen sunt acum foarte numeroase.
Credincioşii
ştiu că trebuie să asculte de conducere atâta timp cât
dispoziţiile acesteia nu contravin poruncilor lui Dumnezeu. Despre
aceasta chiar s-a declarat public în „Concepţia socială a
Bisericii Ortodoxe Ruse”:
„Biserica
trebuie să arate statului că nu este acceptabilă răspândirea
convingerilor sau acţiunilor care duc… la distrugerea moralităţii
personale, familiale sau sociale, la jignirea sentimentelor
religioase” (III.6), iar „în cazurile când legea omenească
este cu totul opusă normei absolute dumnezeieşti, înlocuind-o pe
aceasta cu contrariul ei, ea încetează a mai fi lege, devenind
fărădelege, oricare ar fi haina juridică pe care o îmbracă”
(IV.3).
Ce
este de făcut în mod concret?
Deşi
condiţiile nu sunt acum deloc simple, ca să folosesc un eufemism,
părinţii nu trebuie să se dea bătuţi, altfel nimeni nu va avea
parte de o viaţă normală: nici ei, nici copilul, nici societatea
în ansamblul său.
Ce
sfaturi se pot da?
– Bineînţeles,
mai întâi de toate trebuie să fim atenţi ce facem noi înşine şi
să nu dăm exemplu rău. Atunci când copilul vede că apropiaţii
lui se poartă cu respect unul faţă de altul, asta devine normă şi
pentru el – iar acest respect trebuie să se arate nu doar în
lucrurile principale, ci şi în cele mărunte, căci tocmai
mărunţişurile atrag adeseori atenţia copiilor. Ca nişte
maimuţici, ei copiază tonul, expresiile, obiceiurile altora.
– Dacă
nu simte ocrotire din partea adulţilor, copilul începe să devină
anxios, iar anxietatea la copii se exprimă adeseori prin sporirea
neascultării. Dreptul la ocrotire este unul dintre drepturile
fundamentale ale copilului. Ca atare, atâta timp cât copiii sunt
mici trebuie să-i apărăm cu tărie nu numai de pericolele „reale”,
ci şi de informaţia periculoasă, care poate să provoace fobii şi
să-i arunce în mâhnire şi depresie. Pentru o dezvoltare normală,
copiii trebuie neapărat să creadă că binele va învinge şi că
părinţii sunt de partea binelui.
– Pe
lângă asta, nu trebuie să uităm niciodată de scopul principal al
educaţiei.
„Chiar
dacă întreaga noastră viaţă ar fi în rest bună, vom fi
pedepsiţi cu asprime dacă ne-am lenevit în ce priveşte mântuirea
copiilor. Copiii nu sunt ceva ce am căpătat întâmplător:
răspundem pentru mântuirea lor”, învaţă
Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, trebuie să ne punem cât mai
des întrebarea: pentru ce ne trebuie să asculte de noi copiii? Una
este să le interzicem ori să-i forţăm din grijă pentru mântuirea
sufletelor lor şi cu totul alta este să încercăm în felul acesta
să ne autoafirmăm, să ne arătăm puterea.
Vorbind
despre ascultare, N. Pestov enunţă următoarele zece principii:
1.
În afara cazurilor de forţă majoră nu trebuie niciodată să
revocăm dispoziţiile date copiilor (voi adăuga de la mine că
trebuie, bineînţeles, ca aceste dispoziţii să fie raţionale,
părintele nu trebuie să se transforme într-un despot capricios –
n.a.).
2.
Dispoziţiile trebuie să fie exprimate precis şi categoric (însă,
desigur, nu grosolan, aşa cum se întâmplă în unele familii –
n.a.).
3.
Trebuie să cerem ca dispoziţiile noastre să fie executate imediat
şi să-i învăţăm pe copii să asculte de la primul cuvânt
(totuşi, pentru copiii nervoşi, excitabili, hiperactivi este
adeseori imposibil să corespundă acestei cerinţe – iar părinţii,
neînţelegând că este vorba de un simptom de boală, se enervează,
ţipă, şi astfel nu fac decât să agraveze starea copilului –
n.a.).
4.
Este important ca părinţii să-şi susţină întotdeauna reciproc
autoritatea în faţa copiilor. Pentru aceasta, ei trebuie să fie
într-o deplină conglăsuire. Unul dintre părinţi nu poate
contramanda dispoziţiile celuilalt, în faţa copiilor nu este voie
să fie disputată necesitatea sau caracterul dispoziţiilor. În
general, în faţa copiilor nu trebuie să existe diferende între
părinţi, ca autoritatea lor să nu fie ştirbită de nimic. Despre
aceasta scrie şi Sfântul Ambrozie de la Optina: „În faţa
copiilor să nu vă sfădiţi nicidecum cu privire la deosebirile de
vederi dintre voi.”
5.
Să nu lăsaţi nepedepsită neascultarea, sporind pedeapsa în caz
de recidivă.
6.
Să nu vă schimbaţi cerinţele, permiţând astăzi ceea ce era
interzis ieri.
7.
Să nu le daţi tot timpul comenzi copiilor, altfel simţul
ascultării se toceşte.
8.
Să nu cereţi de la copii lucruri care sunt prea greu de împlinit
sau nedrepte în vreo privinţă.
9.
Să nu le îngăduiţi copiilor să se „tragă de şireturi” cu
voi. Iubindu-i, mângâindu-i şi purtându-vă tandru cu ei, trebuie
totodată să cereţi din partea lor respect şi cinstire totală.
Copiilor mici nu trebuie să le permiteţi să vă tragă de păr sau
de urechi, să vă bată chiar şi în glumă etc.
10.
Să daţi voi înşivă exemplu de ascultare: soţia faţă de soţ
şi amândoi faţă de părintele duhovnicesc (N. Pestov, Calea spre
desăvârşita bucurie. Educarea copiilor).
Dar
dacă tot nu ascultă?
Se
poate ca atunci când părinţii respectă regulile enumerate mai sus
copilul să rămână neascultător? Din păcate, da. Copiii nervoşi,
care acum sunt destul de mulţi, se disting prin impulsivitate,
iritabilitate. La aceştia, nivelul crescut de anxietate se manifestă
prin crize de agresivitate, ei suportă cu greutate situaţiile
stresante, din cauza lor pot deveni incontrolabili. Potrivit
observaţiilor mele, copiii care s-au născut cu asfixie sunt
totdeauna mai nervoşi, mai îndărătnici, adeseori înclinaţi spre
crize de isterie. Desigur, sunt greu de controlat copiii hiperactivi,
numeroşi copii cu defecte de dezvoltare, cu manifestări de autism
sau care au suferit o traumă psihică.
Există
aşa-numitul „comportament protestatar”, a cărui cauză este
aceea că la vârsta cea mai fragedă, când sistemul „mamă-copil”
abia este în formare, între mamă şi copil nu a existat o deplină
înţelegere reciprocă. Profesor G. Kozlovskaia, cunoscut psihiatru
de copii, arată că în înfăţişarea şi comportamentul mamelor
contemporane există multe aspecte ce contravin imaginii tradiţionale
a maternităţii: mama se îmbracă în haine bărbăteşti, este
tunsă scurt, miroase nu a lapte, ci a parfum, nu cântă cântece de
leagăn, e nervoasă, încordată, iritată cu copilul ori îl
tratează cu indiferenţă, îngrijindu-l pur fizic, fără implicare
emoţională. Toate acestea sunt în discordanţă cu concepţiile
determinate genetic ale copilului despre felul cum trebuie să fie
mama, provoacă repulsie, protest – iar întrucât toate acestea se
petrec la nivel inconştient, şi încă la vârsta cea mai fragedă,
amprenta lăsată de modelul defectuos de comportament este foarte
durabilă, şi pe urmă acest model este reprodus în mod automat.
Există
şi caractere pur şi simplu nărăvaşe (care, apropo, adeseori sunt
moştenite de copil de la mama sau tatăl său ori de la alte rude
mai depărtate). Bineînţeles, neascultarea nu trebuie tolerată,
dar trebuie să luăm în considerare „circumstanţele atenuante”,
înţelegând că aceşti copii necesită o abordare specială pentru
fiecare caz în parte. Pentru a stabili la modul concret care trebuie
să fie această abordare este mai bine să vă sfătuiţi cu un
specialist.
(din:
Tatiana Şişova, Cand copilul nu asculta, Editura Sophia, 2015)
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu