In nesfârşitul întuneric eu văd Treimea sfântă, şi în Treimea desprinsă din noapte, în mijloc, mă văd pe mine însumi în picioare.
Angela de Foligno
Nae IONESCU, (Cuvântul) 1927
Aşa mărturisim noi creştinii
că Dumnezeu fiul s’a coborît pe pământ, s’a întrupat de la Maria Fecioara şi a
devenit om. Pentru ca această coborîre a lui să însemne iarăş mântuirea
noastră.
Poate că amintirea, în
aceste zile de sărbătoare, a naşterii ca om a Domnului Christos, e prilej de
reflectiune la ceea ce este mântuirea noastră prin Messia. Căci ar fi cu mult
prea sărac Crăciunul nostru, dacă l-am trăi numai în atmosfera lui
dulce-aromitoare, dar lipsită de rodnicie, a obiceiurilor, şi nu am încerca să
depăşim, cel putin în această împrejurare, cercul îngust al concretului, înspre
înţelesurile lui mai adânci.
Naşterea lui Christos indică
momentul istoric în care Dumnezeu s’a făcut om. Iar această apariţie a lui
Christos, anunţată de Legea veche în zeci şi sute de chipuri, este faptul
fundamental al adevăratei antropologii ca înţelegere a omului. De ce uităm aşa
de stăruitor a ne gândi la aceasta?
Conştiinta greacă socotea pe
om şi Dumnezeu deosebiţi şi în închegarea lor intimă şi spaţial. Erau deosebiţi
şi trebuiau să rămână aşa. Iar lumea iudaica a vechiului Testament nu gândea
altfel.
Desigur, omul fusese creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea
definitivă; isgonirea lui din paradis echivala cu o schimbare de esenţă,
schimbare pe care Messia cel cu calul alb ar putea să o anuleze; iar închegarea
Kabbalei de a depăşi prin Adam Kadmon situaţia tragică a omului, a isprăvit
într’un fel de panteism, cel puţin tot aşa de fără ieşire ca şi ancorarea în
vechiul Testament.
Numai omenirea lui Christos
a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate robii. Căci
Dumnezeu, în cea de a doua ipostază a lui, a devenit om, s’a purtat printre
oameni şi le-a trăit viaţa în forma ei vecinică şi absolută. Christos – noul
Adam.
Aşa s’a stabilit legătura
firească între om şi Dumnezeu – şi s’a ridicat din nou omul la conştiinţa
esenţei lui divine. Veacurile adevăratului creştinism aveau vie această
conştiinţă, următoare, cum erau, cuvântului Sfântului Pavel, care ştie ca omul
va ţine scaun de judecată pentru îngeri [1 Cor. 6,3]. Omul deasupra îngerilor
în ierarhia lumii adevărate, iată marele fapt făcut posibil prin întruparea lui
Christos.
Ce departe suntem de
lucrurile acestea, care ne interesează totuşi în aşa de înalt grad. E adevărat,
noi stăm încă sub hipnoza ,,marei întoarceri” a Renaşterii; care aşezând pe om
în centrul universului, i-a redat autonomia, instaurându-l in vechea lui
demnitate pe care i-o confiscase creştinimsul. Dar chiar aşa să fie? Reprezintă
în adevăr mentalitatea modernă un plus de inovaţie omenească?
General vorbind, lumea nouă
s’a străduit să integreze întreaga existenţă concretă într’un singur proces,
mişcare pe o singură linie. Aşa a fost înglobat şi omul în ordinea naturală a
lucrurilor, acordându-i-se poate, în această ordine o situaţie proeminentă, dar
desbrăcându-l in fapt de atributele divinităţii. Că aceste atribute există
totuşi efectiv, nu încape îndoială. Probă însuşi acest evoluţionism de strucură
ştienţistă, care nu s’a putut sustrage dificultăţilor rezultate din noul punct
de vedere decât prin îndumnezeirea realităţii concrete în care fusese coborît
omul. De aceea toate sistemele metafizice ale lumii de după Renaştere sunt
precumpănitor panteiste. Soluţie hibridă, fără îndoială, dar dovedind
necesitatea de a vorbi cu Dumnezeu în categoria în care se plasează omul. În
toată această perioadă de sărăcire spirituală, singură mistica a isbutit să
salveze antropologia, menţinând-o pe piscurile însorite ale metafizicului;
mistica creştină şi cealaltă.
Căci singură această
cugetare a ştiut să nu părăsească punctul de vedere cosmic în înţelegerea şi
valorificarea omului, atunci când filosofia se bucura a crede că a surprins
cheia întelepciunii absolute, pentru că isbutise să integreze antropologia în
domeniul naturei.
Dar tradiţia gândirii
mistice s’a pierdut; pe măsură ce a secat vâna religioasă a culturii. Omul a
coborît din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzând contactul cu
divinitatea, din care totuşi se împărtăşeşte prin esenta lui; – într’atât încât
chiar pentru conştiinte religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de
perfecţionare; uitându-se faptul elementar că, într’o cosmologie creştină
consecventă, înger şi om se mişcă pe linii deosebite; cel dintâiu nefiind decât
ideal de sublimare a lucrurilor; cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu.
Gândurile acestea să ni le
readucem în minte astăzi când vom asculta vechea solie: ,,Naşterea ta,
Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” Poate că cel
puţin nădejdea recâştigării pierdutei demnităţi omeneşti se va coborî mângâetor
asupra noastră.
Sursă: Foaie Naţională
0 comments:
Trimiteți un comentariu