Originea religioasă a dreptului, secularizarea lui şi nevoia actuală de dialog interdisciplinar

Prelegerea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, din partea Universității „Titu Maiorescu” din București (10 decembrie 2015):

Identitatea ştiinţei juridice în contextul paradigmei ştiinţifice actuale

În lucrarea Structura revoluțiilor științifice (1962), Thomas Kuhn lansează şi analizează implicaţiile conceptului de paradigmă, arătând că aceasta reprezintă o concepţie cuprinzătoare despre lume a oamenilor de ştiinţă într-o anumită perioadă. El arată că există o tensiune care generează un moment de criză declanşator al unui demers ce conduce la înlocuirea vechii paradigme cu una nouă. Kuhn arată că o teorie ştiinţifică nu poate fi disociată de comunitatea savanţilor, de contextul cultural şi ideologic în care este structurată.

În contextul actual se subliniază tot mai mult, plecându-se de la implicaţiile unor rezultate din diferite domenii ale cercetării ştiinţifice, că se conturează liniile de forţă ale unui cadru cultural care favorizează întâlnirea şi dialogul dintre diferite tradiţii culturale, religioase şi ştiinţifice. Ioan Petru Culianu, analizând criza spiritului ştiinţific modern, evidenţiază că în diferite domenii ale ştiinţei actuale sunt depăşite poziţiile dominate de pozitivism, empirism sau raţionalism. Inclusiv, în ceea ce presupune identitatea științei juridice actuale, sunt mai mulţi cercetători în filosofia dreptului şi în antropologia juridică, angajaţi în dezvoltarea unor poziţii cu deschidere faţă de relaționarea dreptului cu diferite tradiții, inclusiv cu cea religioasă.

Al. Tzigara-Samurcaş despre rostul MŢR (II): Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie - 1910

„Din trecutul strămoşesc să renască arta noastră viitoare“

 (Din cartea de aur a muzeului)

Năzuim să fim, dintre toate popoarele Europei răsăritene, cei cu o cultură mai înaintată. Cu toate acestea ne silim mai puţin decât alţii să punem în valoare arta şi cultura poporului nostru. Şi apoi ne mirăm, că suntem aşa de puţin cunoscuţi şi apreciaţi din acest punct de vedere. Vina, însă, este numai a noastră. Nu ne-am îngrijit, ca alţii, să adunăm dovezile culturii trecutului nostru şi probele destoiniciei ţăranului român. Dintre toate instituţiile noastre de cultură, tocmai Muzeul Naţional este cel mai în urmă venit. Avem, e drept, de mai bine de o jumătate de veac, un muzeu de antichităţi. Dar, chiar dacă acesta ar fi corespuns misiunii sale, tot nu ar fi împlinit golul cel mare al lipsei muzeului românesc. Căci, dacă o colecţie de antichităţi, ce în majoritatea ei cuprinde rămăşiţe romane, confirmă încă şi mai puternic descendenţa latină a neamului nostru, ea nu rezolvă însă întreaga problemă a culturii noastre. Fiindcă în această direcţie am moştenit foarte puţin de la strămoşii romani. Cultura şi întreaga artă a poporului român, ca şi dreptul şi instituţiile sale, nu seamănă cu ale Romei. Rămâne dar să se stabilească pe baza unor documente sigure, prin cine am fost influenţaţi în adaptarea vieţii noastre artistice şi culturale. Un asemenea studiu comparativ reclamă însă existenţa unui material artistic-etnografic cât mai bogat şi variat. Acesta ne lipseşte încă, fiind pe cale de a se aduna de-abia acum.

Spre a noastră mare ruşine, cuprinzătorul depozit al culturii româneşti nu există încă. Muzeul de etnografie şi artă naţională nu a împlinit nici o decenie, chiar de se iau în seamă primii ani ai stărilor provizorii prin care a trecut la început. Sub noua sa alcătuire, el nu are decât doi ani. Istoricul său nu este deci prea lung; plin de speranţe însă este viitorul său. Ideea înfiinţării unui muzeu cu caracter curat naţional nu este nouă. Prima dată ea a fost emisă de Titu Maiorescu care, ca ministru al cultelor, a căutat să dea o extensiune în acest sens Muzeului de antichităţi, ce exista mai demult. Prin decretul din 30 dec. 1875 se înfiinţează, între altele, secţiunea „porturilor naţionale“. Ea a rămas însă numai în intenţia ministului, care n-a găsit pe directorul destoinic să aducă la îndeplinire frumoasa decizie.

Acelaşi plan al lui Maiorescu a fost reluat în 1900, ministru al cultelor şi instrucţiunii fiind C. Arion. Nici intenţiile sale n-au avut norocul să fie pe deplin realizate. Din colecţia de păpuşi, destul de rudimentare, ale lui Speranţă nu s-au mai păstrat azi decât vreo câteva specimene, menite să amintească numai prima fază a copilăriei instituţiei de azi. În 1901, ideea unui Muzeu Naţional ia o formă mai precisă. Ministrul Spiru Haret, după cum sigur afirmă în raportul său către rege, hotărăşte ca „în legătură cu înfiinţarea unei şcoli special consacrată artei naţionale, să se înfiinţeze un Muzeu de Arte Naţionale. Scopul acestei instituţiuni trebuie să fie de a aduna şi conserva toate rămăşiţele ce se mai găsesc din producţiunile artistice din trecut ale ţării noastre: cusături, broderii, ţesături, picturi, sculpturi, miniaturi, enluminures etc. Un asemenea muzeu va pune la dispoziţiunea Şcolii de Arte Naţionale elementele necesare pentru a-şi alcătui modelurile, iar viitorilor artişti le va procura motive de inspiraţiune de nepreţuită valoare“.

Pentru realizarea acestui frumos program, ministrul Haret hotărăşte ca primul fond al muzeului proiectat să-l constituie obiectele de artă de la Expoziţia din Paris, la care participase şi România. Într-acelaşi timp, se însărcinează pictorul I. Alpar-Paraschivescu, cu colectarea materialului din ţară. Din nefericire însă, cea mai mare parte din obiectele de la Paris s-au rătăcit; iar o moarte prematură răpeşte pe pictorul Alpar, înainte de a fi putut da rezultatele cercetărilor sale şi preţiosul său concurs. În locul său se trece această însărcinare lui Ipolit Strîmbulescu, luându-se totodată dispoziţii ca culegerea de obiecte să se facă pe o scară mai mare prin învăţători. Într-acest timp se cumpără nişte colecţii de ţesături din ţară şi din Transilvania. „Prin aceste mijloace, oricât de modeste şi puţin costisitoare ar fi, adaugă ministrul Haret, se va putea face un bun început Muzeului, care va rămânea pe urmă să se dezvolte treptat în cursul timpului“. Raportul ministrului în această privinţă se încheie cu speranţa că „Muzeul se va putea deschide în toamna anului 1903, în localul Şcolii Profesionale de Fete nr. 3 din şoseaua Kiseleff“.

Răspunsul Patriarhiei Române la dezinformările ASUR

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

Întrucât Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) desfăşoară în aceste zile o campanie agresivă de dezinformare prin mass-media printr-o serie de informaţii eronate referitoare la sprijinul financiar de la bugetul de Stat pentru Cultele religioase cu scopul vădit de manipulare a opiniei publice, Patriarhia Română reaminteşte următoarele:

Statul român nu plăteşte integral salariile personalului clerical şi neclerical, ci asigură doar o contribuţie de aproximativ 60% la salariile acestora. Restul salariilor (comparabile cu cele ale profesorilor din Învăţământul preuniversitar), impozitele, asigurările de sănătate şi contribuţiile sociale sunt plătite din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti.

Această situaţie este consecinţa secularizării averilor bisericeşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1863), atunci când Biserica a fost deposedată de sursele de întreţinere, iar Statul român şi-a luat angajamentul de a sprijini de la bugetul public salarizarea personalului deservent şi întreţinerea lăcaşurilor de cult. În prezent, cea mai mare parte a proprietăţilor bisericeşti nu au fost încă retrocedate proprietarilor de drept.

De remarcat faptul că sumele plătite de unităţile bisericeşti pentru plata impozitelor şi asigurărilor sociale aferente salariilor personalului deservent sunt aproximativ egale sau depăşesc valoarea contribuţiilor la salarii primite de la bugetul de Stat.  De exemplu, în fiecare lună valoarea totală a contribuţiilor la salariile personalului din Administraţia patriarhală este de 557.472 lei, iar suma plătită de Patriarhia Română la bugetul de Stat pentru impozitele pe salariile integrale, asigurări de sănătate şi contribuţii sociale este de 575.087 lei. Oricine poate constata faptul că ceea ce se primeşte de la bugetul de Stat sub forma sprijinului salarial se întoarce la bugetul public prin plata impozitelor şi a contribuţiilor sociale aferente.

Din cei 14.231 de preoţi şi diaconi ai Bisericii Ortodoxe Române, peste 1.000 sunt  salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti, iar aproape 1.500 din cei aproximativ 17.000 de salarizaţi neclericali sunt plătiţi integral de Biserică.

Precizăm că personalul bisericesc clerical şi neclerical se numără printre categoriile socio-profesionale din România cu cele mai mici salarii. În numeroase comunităţi din ţară, în special din mediul rural, din cauza sărăciei şi a migraţiei în străinătate, preoţii nu mai reuşesc să-şi completeze salariile din fonduri proprii, pentru majoritatea acestora sprijinul salarial de la bugetul de Stat reprezentând unicul venit sigur pentru întreţinerea familiei. De reţinut este şi faptul că anual sumele alocate în bugetul de Stat pentru cultele religioase reprezintă doar 0, 4 % din buget, adică de peste 10 ori mai puţin decât sumele alocate pentru învăţământ şi sănătate.  

Referitor la personalul monahal, precizăm că Statul nu plăteşte integral salariile a 10.000 de călugări şi călugăriţe. Din cei aproximativ 8. 500 de călugări şi călugăriţe ortodocşi, numai stareţul/stareţa şi preotul slujitor din mănăstiri primesc contribuţie de la bugetul de Stat la salariu, adică doar câteva sute de persoane.

În ceea ce priveşte cei aproape 7. 700 profesori de religie, menţionăm faptul că aceştia au acelaşi statut cu celelalte cadre didactice din învăţământul românesc şi sunt salarizaţi de Ministerul Educaţiei. În acest sens, considerăm că prezenţa religiei în programa de învăţământ din şcolile publice este un drept câştigat de poporul român în Decembrie 1989. De altfel, potrivit sondajelor şi studiilor sociologice realizate în ultimii 15 ani, majoritatea românilor apreciază rolul orei de religie în formarea şi educarea tinerei generaţii. 

Statul român nu oferă subvenţii de la bugetul de Stat pentru opera social-filantropică a Bisericii! Cele aproximativ 55 de milioane de lei folosite în anul 2011 de Biserica Ortodoxă Română pentru susţinerea celor aproximativ 700 de instituţii social-filantropice destinate tuturor categoriile sociale defavorizate de care beneficiază în mod constant aproape un milion de români săraci provin exclusiv din fonduri proprii şi donaţii ale credincioşilor.

În acelaşi timp, Patriarhia Română şi alte eparhii din ţară derulează cu succes programe social-educaţionale la nivel naţional din fonduri europene (Hristos împărtăşit copiilor, Alege şcoala! etc.) ai căror beneficiari sunt zeci de mii de copii, adolescenţi şi tineri, iar la nivel local există numeroase proiecte sociale derulate de eparhii în parteneriat cu autorităţile locale şi alte ONG-uri.

Pentru corecta informare a opiniei publice, precizăm faptul că, potrivit Codului fiscal (art 15, alin. f), cultele religioase sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru: venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, venituri obţinute din chirii, alte venituri obţinute din activităţi economice, venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent şi/sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi nonprofit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.” Această prevedere din Codul fiscal se fundamentează pe art. 29, alin. 5 din Constituţia României, dezvoltat în Legea cultelor nr. 489/2006, unde se menţionează: Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale (art. 7 alin. 1); Autorităţile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun şi sprijină activitatea acestora. (art. 9 alin. 3).

Trebuie menţionat că în momentul elaborării Codului fiscal, ţinănd cont de faptul că cea mai mare parte a proprietăţilor bisericeşti nu a fost încă retrocedată Bisericii, legiuitorul a avut în vedere identificarea unor surse de finanţare pentru întreţinerea lăcaşurilor de cult şi a celorlalte clădiri bisericeşti, precum şi a lucrării social-filantropice şi educaţionale desfăşurată de Culte în beneficiul populaţiei, care este incomparabil mai amplă şi eficientă decât cea a ONG-urilor.  De altfel, în toate ţările europene există facilităţi fiscale pentru Culte condiţionate de folosirea fondurilor strict pentru activitatea specifică desfăşurată în societate. 

În acelaşi timp, pentru activităţile economice desfăşurate prin societăţi comerciale, Cultele plătesc taxe şi impozite potrivit legislaţiei în vigoare asemenea tuturor agenţilor economici din ţara noastră.

În România, potrivit statisticilor oficiale, sunt 20.240 de şcoli cu personalitate juridică şi arondate, iar nu 4. 700 de şcoli aşa cum dezinformează reprezentanţii asociaţiei seculare, adică de peste 4 ori mai multe instituţii de învăţământ. Dacă astăzi în România se închid spitale şi şcoli, aceasta se întâmplă nu din cauza Bisericii Ortodoxe Române, ci ca urmare a scăderii numărului populaţiei, inclusiv a celei şcolare.

Sursă: Basilica

Cum transformă Ortodoxia teologia socială

Teologul clujean Radu Preda, care a primit gradul didactic de profesor universitar, a lansat o provocare intelectuală: recunoaşterea conceptului de teologie socială în Ortodoxie.

Teologul clujean Radu Preda este cunoscut drept unul dintre cei mai valoroşi intelectuali ortodocşi din România. În repetate rânduri, el a lansat teme de reflecţie pentru ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi a reuşit să schimbe multe atitudini, în sensul unei deschideri a bisericii majoritare faţă de societatea contemporană. Prelegerea sa inaugurală în noua sa calitate de profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj a presupus discutarea unui concept interesant: teologia socială. Iată motivele pentru care redacţia Ediţiei de Transilvania-Banat a cotidianului România liberă i-a solicitat un interviu.

Ce înseamnă teologie socială în spiritualitatea ortodoxă? Sunt compatibile cele două noţiuni?

Sigur că da! Pentru că noi facem o distincţie, nu doar metodologică, ci şi de conţinut între teologia morală, care este o teologie a virtuţilor strict individuale, personale, şi teologia socială, care îşi pune problema ecoului pe care îl are credinţa, practicarea credinţei, în spaţiul mai larg, în spaţiul aşa-numit public. Aşadar, cele două dimensiuni, teologia morală şi teologia socială, teologia virtuţilor şi teologia citirii semnelor vremii, se completează.

Practic, vorbim de un context în care dumneavoastră aţi vorbit şi despre învăţături care pot fi desprinse din istoria Bizanţului, într-o societate care este adaptată noilor tehnologii - aţi amintit şi de telefoane mobile şi de Skype în prelegerea pe care aţi susţinut-o la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. Vreau să vă întreb dacă, din acest punct de vedere, vorbim de o schimbare, de o inovaţie adusă tradiţiilor sau putem vorbi de o adaptare la ceea ce înseamnă societatea contemporană şi la provocările ei?

În teologie şi în Biserică, în general, nu înnoim, în sensul de a aduce o noutate absolută, pentru că ştim foarte bine şi din Ecleziast că nimic nou nu e sub soare şi mai ştim că Hristos este începutul şi sfârşitul. Aşadar, nu trebuie să ne întrecem în originalităţi care mai de care mai caraghioase la urma urmei, ci este vorba, după cum spuneţi, de o actualizare, de o contextualizare. Nu întâmplător dau acest exemplu: aşa cum Sfinţii Părinţi din primele secole au contextualizat mesajul evanghelic folosindu-se de filosofia păgână, de cultura precreştină, nu văd de ce creştinul de astăzi nu s-ar folosi de datele modernităţii pentru a-şi face cunoscută identitatea spirituală. Deci, între cele două dimensiuni, perenitatea adevărului evanghelic şi modernitatea instrumentelor iarăşi nu este o contradicţie, ci o complementaritate pe care trebuie să o descoperim şi să o practicăm.

Reacţii conservatoare

Există şi riscul unor reacţii, să spunem, conservatoare la acest concept, la teologia socială?

Sigur! Şi aceste reacţii nu sunt în sine rele, atâta vreme cât ne pot atrage atenţia asupra unor posibile interpretări mai puţin conforme cu Sfânta Tradiţie. Adică, de pildă, nici eu nu mi-aş dori ca teologia socială să se transforme într-o simplă sociologie sau să fie o formă de autosecularizare. E limpede că, prin teologia socială, noi vrem să ducem duhul Bisericii în lume şi nu duhul lumii în Biserică. Dar nu e mai puţin adevărat că teologia socială îşi propune, ca prim exerciţiu, dacă vreţi, de igienă intelectuală şi sufletească, să înţeleagă mai bine lumea în care trăim astăzi, nu să proiecteze asupra societăţii o imagine ideală, aşa cum ar vrea ea să fie lumea, pentru că atunci ne-am afla într-un divorţ grav şi dramatic între iluzie şi realitate.

Un exemplu extrem de interesant este Clujul, unde, iată că sunt persoane precum dumneavoastră care conceptualizează aceste idei, sistemul de idei care, până la urmă, însumate reprezintă teologia socială şi există şi exemple practice interesante, cu valoare de model pentru alte zone ale ţării. Vorbim de faptul că la Cluj Biserica Ortodoxă se implică foarte mult în nişte proiecte care sunt foarte concrete şi cu efect extrem de interesant asupra societăţii: spitalul Sfântul Nectarie, de exemplu, sau prima şcoală confesională, Colegiul Naţional Ortodox şi aşa mai departe... Vreau să vă întreb cum vedeţi dumneavoastră, din perspectiva unui profesor universitar, a unui teoretician prin excelenţă, legătura dintre această teologie socială şi efectele ei în societate...

Păi, asta este, dacă vreţi, cvadratura cercului. Important este ca noi, după 20 de ani de implicare socială, să nu fim doar nişte practicieni sociali, ci şi nişte gânditori sociali. De altminteri, constatarea de la care am plecat a fost tocmai aceasta, că avem o practică socială care nu este tot timpul secondată de o gândire socială pe măsură, motiv pentru care noi, de multe ori, riscăm ca, prin proiectele noastre, ale Bisericii, să combatem efectele diverselor injustiţii şi nedreptăţi, dar nu să ne întrebăm în mod consecvent şi asupra cauzelor nemijlocite ale lor. De aceea, pentru a nu ne transforma într-un fel de - folosesc această metaforă - femeie metafizică de serviciu a unui stat de drept care refuză să devină şi un stat social, curăţând doar efectele, trebuie să ne întoarcem sistematic asupra cauzelor. Şi atunci teologia socială poate reprezenta o contribuţie consistentă, pentru că ea îşi pune problema proiectului de societate, îşi pune problema consecventă a ceea ce înseamnă binele comun, îl stimulează pe acesta, care este preţul individual pe care trebuie să îl plătim fiecare dintre noi pentru un bine comun cât mai autentic.

Sursă: România Liberă