Fecioria
şi milostenia sunt două fapte bune prea mari, care fac fecioară
înţeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu
untdelemnul facerii de bine, îi înfrumuseţează candela, o umple
cu untdelemn, o luminează, îi deschide uşa cămării celei de
nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veşnică, o uneşte cu mirele
cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai când
amândouă sunt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită
cu milostenia, deşi este o mare faptă mai presus de fire şi
îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoţită cu ea, nu
numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o
are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide uşa
cămării celei de nuntă, ci tot neînţeleaptă se numeşte; iar
vasele le deşertează, candela o stinge, uşa cămării o închide,
apoi o face să audă: Nu te ştiu pe tine. După cum au auzit despre
neînţeleptele fecioare din Evanghelie, care, deşi au avut
fecioria, dar de vreme ce n-aveau şi milostivire către aproapele,
pentru aceea uşa cămării li s-a închis şi au auzit: Nu vă ştiu
pe voi.
Acestea
auzindu-le Sfânta fecioară Filoteia în Sfânta Evanghelie, a unit
fecioria cu milostenia şi cu osârdie pe amândouă le-a împlinit,
în care prea bine a şi sporit. Ea şi-a agonisit untdelemn în
vasul sufletului său, prin ele bine şi-a înfrumuseţat candela sa,
pentru ele şi-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mâinile
aceluia ce a născut-o şi a intrat în cămara cea de nuntă cu
fecioarele cele înţelepte. Acum împreună cu dânsele se
veseleşte, îndulcindu-se de frumuseţea vederii Mirelui său celui
nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviinţă şi cu cale a
istorisi după putere, viaţa, pătimirea, petrecerea ei şi aducerea
sfintelor moaşte în Ţara Românească, cum şi aşezarea lor în
biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş.
Deci
această fiică a luminii celei neînserate, moştenitoare a cămării
celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele
înţelepte, împreună dănţuitoare cu sfintele muceniţe şi
mirese ale lui Hristos, adică sfânta fecioară şi muceniţă a lui
Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Târnov, din părinţi
cu credinţă creştină şi de neam bulgari iar cu meseria plugari.
Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului
aducătoare de bune roade, puţină vreme a mai trăit în această
viaţă vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa
fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi
rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla; apoi fiicele vor fi cum
sunt maicele şi aceleaşi fapte pe care le au maicile pe acelea le
deprind şi fiicele.
Deci,
după ce a deprins bine pe fiica sa în faptă cea bună a fecioriei
şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a început a o
învăţa credinţa creştinească. Adică despre lucrarea tuturor
faptelor celor bune, despre veşnicia împărăţiei cerurilor,
despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi
stricăcioase; şi astfel a tipărit-o adânc în inima şi în
sufletul copilei cel moale ca ceară. Apoi s-a mutat la viaţa cea
veşnică şi nepieritoare, lăsând-o moştenitoare a faptelor ei
celor bune şi împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică şi
odraslă, care n-a greşit întru nimic. Căci fericită a împlinit
lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la vârful
desăvârşirii, pe cât este cu putinţă firii omeneşti; apoi cu
moarte mucenicească s-a săvârşit, după cum se va arăta mai jos.
Rămânând
copila orfană de maică şi având semănate sămânţa faptelor
bune de maică-sa în pământul inimii sale, apoi şi ea fiind din
fire pământ bun evanghelicesc şi roditor, nu s-a dat la jocuri
copilăreşti, împreună cu cele de vârsta ei, nu s-a dat la
cântări lumeşti, nici la iubirea hainelor cele scumpe şi
frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea
cosiţelor (tâmplelor), nici la sulimenirea feţii şi la dresul
sprâncenelor, nici la mâncări şi băuturi alese, nici la priviri
de hore şi dansuri, care pot moleşi sufletul. Nu s-a lipit de inima
ei nici una din cele lumeşti, îndulcitoare şi amăgitoare ale
tinerelor iubitoare de unele ca acestea, după cum obişnuiesc fetele
vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către
lucrarea faptelor bune şi se pricepea la lucrurile cele înţelepte.
Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimiţându-i dar de sus, a
întărit-o, a luminat-o şi a îndemnat-o către neguţătoria cea
duhovnicească, spre a cumpăra cu cele pământeşti şi
stricăcioase, pe cele cereşti şi veşnice.
Ea
a început încă din vârsta copilăriei a călători pe calea
evanghelicească, cea strâmtă şi cu necazuri, care duce la viaţă,
după cuvântul Domnului. A început a se iscusi şi a-şi subţia
trupuşorul său cel crud şi copilăresc cu postul, potolind şi
domolind poftele şi jocurile cele tinereşti. A început a merge la
biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericeşti,
a asculta cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în
inima sa şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea dar şi
putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite.
Astfel
Sfânta Filoteia, mergând adeseori la biserică şi ascultând cu
luare-aminte Sfintele Scripturi şi adăpându-se cu învăţăturile
ce se citeau acolo, apoi punându-le în inima sa, s-a întâmplat
odată a auzi citindu-se acea Sfânta Evanghelie, în care Domnul
fericeşte pe cei milostivi: Fericiţi cei milostivi, că aceia se
vor milui. Cuvântul acesta atât de mult a intrat în inima sa şi
atât de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atâta
credinţă l-a primit, ca şi cum din însăşi gura Domnului l-a
luat, ca şi cum ar fi fost Domnul de faţă şi Însuşi i-a grăit
aşa: "Filoteio, dacă vei milui pe aproapele tău cu cele
stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei
da lui bunătăţi pământeşti, Eu îţi voi da ţie bunătăţi
cereşti; dacă vei sătura pe cei flămânzi cu bucate trupeşti, Eu
te voi sătura pe tine cu bucate duhovniceşti; dacă vei îmbrăca
pe cei goi cu haine stricăcioase şi vremelnice, Eu te voi îmbrăca
pe tine cu slava cerească şi veşnică".
Pe
acestea primindu-le cu astfel de credinţă şi aprinzându-se cu
râvnă înfocată şi dumnezeiască, multă sârguinţa a pus în
gândul ei şi cu multă purtare de grijă şi-a pus în cugetul său,
cum i-ar fi cu putinţă a face, să nu rămână nici unul nemiluit,
din cei ce ar fi cerut de la dânsa milostenie, nici flămândul să
se ducă nesăturat şi nici cel gol neîmbrăcat. Acestea
făcându-le, voia să-şi ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o
vadă sau să o ştie cineva dintre oameni. Căci foarte mult se
temea fericită de slava oamenilor, care poate pierde toate
ostenelile faptelor bune ale creştinului, care le face pe faţă ca
să fie slăvit de oameni; deci fericită aşa urma poruncii
Domnului, care zice: Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră
înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii; iar de nu,
plată nu aveţi înaintea Tatălui vostru cel din ceruri. Şi tu
când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac
făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să se slăvească de
oameni; amin zic vouă, că şi-au luat plata lor. Iar tu făcând
milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta ta, ca să fie
milostenia ta într-ascuns şi Părintele tău cel ce vede
într-ascuns, va da ţie la arătare.
Astfel
de cale sau mai bine să zic suişuri, după David, punând în inima
sa şi afierosîndu-se cu totul faptei bune şi pironindu-şi toată
mintea şi cugetul la dânsele, şi pornindu-se cu toată pregătirea
cea duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei
flămânzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a milui pe cei
săraci cu cele ce avea şi cu cele ce-i da mâna, având dragoste
fierbinte din tot sufletul către Dumnezeu şi către aproapele ca
pentru sine, iar mai vârtos pot zice că avea acea dragoste şi mai
mult decât către sine. Milostivire către cei din nevoi şi în
lipsă, răbdare nebiruită în ispite şi în necazuri, mărime de
suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mamă vitregă
şi de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor bune, necovârşita
neîmpuţinare în osârdia sa către săvârşirea acestora şi
necontenita şi smerită cugetare desăvârşită, care a întărit-o
pe dânsa spre săvârşirea faptelor bune, chiar la sfârşitul ei
cel fericit şi mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea
le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată ziua
miluieşte şi împrumută dreptul.
Dar
oare fericită, lucrând acestea, a scăpat de ispitele vrăjmaşului
mântuirii omului? Oare pe ea, copilă tânără şi neispitită în
lucrurile şi întâmplările lumeşti, au cruţat-o ispitele? Căci,
cu dânsa s-au împlinit cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule,
dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului tău, găteşte-ţi inima
pentru ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu
are ispite şi care se lucrează fără osteneală şi fără
greutăţi şi împiedicări, zic sfinţii că nu este lămurită şi
nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzând vrăjmaşul
firii omeneşti că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate
şi mai vârtos a acelei fapte bune care se laudă la judecată, după
cum zice cuvântul: Că se laudă mila la judecată; şi pe aceea pe
care şi Mântuitorul Hristos o voieşte mai mult decât jertfele,
zicând: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplându-se de zavistie, a
zis către diavolii săi: "Vedeţi prieteni că şi această
slabă şi neputincioasă copilă, strănepoată a Evei cea de
demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra
noastră? Vedeţi cum nu se teme de noi şi întru nimic socoteşte
puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o şi am scos din rai şi
prin ea, pe strămoşul neamului omenesc l-am pogorât în
stricăciune, cu moarte l-am osândit şi în iad l-am sălăşluit;
iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci,
veniţi să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin mulţimea şi
răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta".
Acestea
sfătuindu-se diavolii, ca şi asupra lui Iov, au năvălit asupra
fericitei Filoteia.
Să
vedeţi viclenie şi măiestrie a răilor şi viclenilor diavoli.
Ştiind ei că, fireşte, mamele vitrege au ură asupra copiilor -
căci tată-său după moartea mamei sale şi-a luat altă femeie, şi
aflând-o pe aceasta aşa după cum o arăta cuvântul, ca şi pe
tatăl fericitei Filoteia, groşi la minte şi simpli - pe amândoi
i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică
în casă, iar pe tată-său în cele dinafară, ca nicăieri sfânta
să nu afle răsuflare de necazuri şi de ispite; ca astfel
biruindu-se de acestea şi cu sufletul împuţinându-se, să se lase
de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă pornindu-se asupra
fiicei sale cu ură şi cu pizmă, o ocăra şi o bătea, o chinuia
cu diferite munci, o pira tatălui său, îi făcea fel de fel de
necazuri şi de schingiuiri. Ştiu acestea toţi, iar mai vârtos
copiii care sunt ajunşi într-acest fel şi care au pătimit şi
pătimesc unele ca acestea. Iar Sfânta fecioară Filoteia toate le
răbda cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, Căruia se şi rugă,
să-i dea putere, ca pe toate să le rabde până la sfârşit.
Acestea şi mai multe decât acestea, în toate zilele pătimea
fericită de la mamă-sa cea vitregă.
Iar
tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată şi mai
întunecat la cunoştinţă, văzând pe fiica sa că socoteşte
toate cele pământeşti gunoaie, după cum zice Apostolul, şi n-are
nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-l îngriji şi a-l
împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune şi
frumoase, pe care i le făcea şi la praznice o îmbrăca - deşi era
adeseori cu mânie pornit asupra ei, dar fiind biruit câteodată de
părinteştile milostiviri, îi făcea haine de acest fel şi i le
dă. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre
acestea, pe toate le dădea în mâinile săracilor. Căci hainele
cele bune, atât numai le purta până când întâlnea vreun sărac
şi îndată se dezbrăca de dânsele aşa de uşor, precum alţii
s-ar dezbrăca de nişte zdrenţe şi le da săracilor. Aşa era,
fără patimă de bani, aşa era cu bucăţele, aşa era cu
trupuşorul său, aşa cu desfătarea tinereţilor; şi atât era de
robită şi uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atât de
biruită de dorul bunătăţilor din ceruri, încât petrecerea ei,
după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în
casa Domnului, înflorită în curţile Dumnezeului nostru. Dar să
întoarcem cuvântul iarăşi la începutul său.
Văzând-o
tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvântul,
în loc să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu că l-a
învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată
lumea nu era vrednică, în loc să se folosească sufleteşte şi să
urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înţeleaptă şi de Dumnezeu
luminată, şi să facă aceleaşi fapte bune şi el ca şi fiica sa,
ca împreună cu dânsa să moştenească Împărăţia cerurilor, pe
care ea acum o moşteneşte, el nu numai că n-a voit acestea să le
facă şi să le urmeze, ci mai vârtos o muncea cu multe feluri de
bătăi şi chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime de
minte şi întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea,
pricinuitoare de viaţă veşnică. Căci îmbrăcând-o cu haine noi
şi frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dându-le
săracilor şi mergând fără dânsele acasă, tatăl ei întrebând-o
de haine, fericită tăcea şi nu răspundea nimic. Atunci el o
chinuia pe dânsa cu multe feluri de bătăi, o ţâră de păr, o
lovea cu biciul şi cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma
peste obraz, ca pentru nişte greşeli prea mari şi cu altele mai
multe decât acestea, o chinuia şi o muncea în toate zilele, până
a ajuns la vârsta de doisprezece ani. Iar fericită le răbda pe
toate acestea cu duh umilit, cu mărime de suflet şi cu osârdie,
mulţumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea,
pentru dragostea şi sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele
dinapoi le uită, după cum zice Sfântul Apostol Pavel şi la cele
dinainte privea.
Acestea
săvârşindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot
omul se sârguieşte a arunca în pământ seminţele pentru
trebuinţa hranei celei trupeşti. Deci a ieşit şi tatăl fericitei
cu plugul la câmp, că această meserie avea, şi a poruncit femeii
sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la câmp prin
Filoteia. Mergând Filoteia cu bucăţele la câmp ca să le ducă
tatălui său, în fiecare zi săracii, ştiind-o pe dânsa aşa de
milostivă, îi ieşeau înainte şi-i cereau milostenie. Iar ea,
fiind biruită de milostenie şi cu altceva neavând să-i miluiască,
îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta
făcând-o mai multe zile, neaducînd bucate de ajuns tatălui său,
ci rămânând tatăl său flămând, neştiind ceea ce făcea fiica
sa, apoi neputând a mai suferi, mergând odată acasă, a zis către
femeia sa: "Pentru ce nu trimiţi bucate de ajuns şi rămân
totdeauna flămând?" Dar femeia, ştiind că totdeauna a trimis
bucate destule, i-a răspuns făcând imputare pentru fiica sa: "Eu
totdeauna ţi-am trimis bucate destule, dar ştiu eu ce face fiică-ta
pe cale cu dânsele? Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor".
Acestea auzindu-le el, a tăcut.
Iar
diavolul i-a băgat în inima lui gând rău şi ucigaş. A pus în
mintea lui să pândească pe fericită, să vadă ce face cu
bucăţele. Deci, ducându-se iarăşi la câmp la lucrul său, a
aşteptat până la vremea în care era să vină fericită cu
bucăţele. Plecând sfânta cu bucăţele de acasă şi venind la
locul cel obişnuit - precum şi îndemânatic pentru lucrarea faptei
bune a milosteniei - şi după obicei înconjurând-o săracii, a
început fericită a le împărţi din bucate şi a-i hrăni. Iar
tatăl său, din locul acela din care o pândea, văzând ceea ce
făcea fiică-sa, umplându-se şi biruindu-se de mânie, ca să
ajungă la dânsa şi, după obiceiul său, să o apuce de cosiţe şi
să o bată până când îşi va astâmpăra mânia cea
dobitocească, a zvârlit într-însa cu barda cea plugărească, pe
care o avea la brâu şi, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci
îndată o! minune, şi-a dat sfântul şi fericitul său suflet în
mâinile lui Dumnezeu. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile
Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns a povesti minunile Tale!
Cât sunt de neurmate căile Tale, neajunse judecăţile Tale şi
neînţelese rânduielile Tale!
Nu
era prigoană asupra creştinilor ca de demult, pe vremile tiranilor
împăraţi, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau muncitori
care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în
vreme de creştinătate, nu de cei străini, ci chiar de cel ce a
născut-o şi de vitrega sa mamă, care erau creştini cu credinţă.
Apoi, prin răbdarea ispitelor celor aduse de la dânşii asupră-i,
prin dragostea cea către Dumnezeu şi prin râvna către lucrarea
faptelor bune, s-a făcut muceniţă, nu mai prejos decât cele de
demult, care au mărturisit pe Dumnezeu înaintea tiranilor şi au
pătimit de la dânşii. Şi aşa, cum am spus, cu cunună
mucenicească s-a încununat, după cuviinţă. Aceasta s-a făgăduit
prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi
judeca. Căci a văzut-o pe dânsa Domnul, Care vede toate cele
ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare la suflet, vitează la
minte, tare în credinţa către El, în răbdarea ispitelor şi a
necazurilor celor aduse asupra ei de la diavol şi de la oameni,
având nebiruită voinţă către lucrarea faptelor bune, fiind
bătrână cu vârsta cea duhovnicească şi întru fapta cea bună a
ajuns la desăvârşire şi la măsura vârstei lui Hristos. De aceea
a iconomisit prin acest sfârşit grabnic şi lesnicios, ca să
treacă de la cele pământeşti, vremelnice şi pline de necazuri,
la odihna cea veşnică şi la veselia cea neîncetată.
În
acest chip săvârşindu-se Sfânta Filoteia, sfântul ei suflet,
suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească şi
dumnezeiască, înconjurat de sfinţii îngeri şi de cetele
sfinţilor, a fost petrecut la împărăţia cerurilor şi aşezat
împreună cu fecioarele cele înţelepte; iar acum se veseleşte şi
se îndulceşte de frumuseţile cele negrăite ale Mirelui ei celui
veşnic şi nemuritor. Acest lucru văzându-l ceata diavolilor -
care mai înainte se lăudau şi nădăjduiau că precum pe
strămoaşă, aşa şi pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile
lor şi o vor împiedica de la lucrarea faptelor bune, că o vor
birui şi o vor face vânăt al lor, fiind ei singuri biruiţi şi
ruşinaţi, s-au dus tânguindu-şi neputinţa şi nehărnicia lor,
căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Aşa au lucrat
neputincioşii contra fericitei prin meşteşugurile lor şi au
îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat
grumazul lor şi n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta
fericitei, ca să nu-şi întindă fericitele sale mâini la vreo
fărădelege. Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursă
vânătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit,
iar ea s-a izbăvit.
Sfântul
ei trup rămânând pe pământ şi încă curgând sânge din
piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava cerească, încât lumina
şi locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine
zis ucigaşul tată, a fost cuprins de spaimă şi cutremur. Pe de o
parte, pentru că s-a făcut ucigaş al singurei sale fiice; iar pe
de alta, pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor
moaşte. Mergând să apuce şi să ridice sfântul ei trup, nu putea
nici să se apropie, nici să se atingă de dânsul, poate pentru
strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau poate şi pentru
nevrednicia sa.
Această
minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate şi mergând la
arhiepiscopul şi la cei mai mari ai cetăţii le-a spus toată
pricina cum s-a întâmplat şi cum sfântul ei trup acum zace pe
pământ şi cum este proslăvit de Dumnezeu, cu slavă cerească.
Iar arhiepiscopul, împreună cu toţi arhiereii, cu tot clerul său
şi cu toţi cei mai mari ai cetăţii şi mulţime de popor, auzind
lucrul acela minunat, au alergat cu făclii şi tămâie, cu slujbe
şi cu rugăciuni; şi, ajungând, au văzut sfântul ei trup
strălucind cu acea dumnezeiască lumină şi s-au minunat cu toţii.
Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum în vremile
noastre preamăreşte nu numai pe robii Săi, ci şi pe roabele sale
cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte şi fac voia
lui cea dumnezeiască.
Făcând
rugăciuni şi psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfântul ei
trup; dar, apropiindu-se îngropătorii, după porunca
arhiepiscopului şi a arhiereilor, ca să-l ridice şi să-l ducă în
cetate, nicidecum n-au putut să-l ridice şi nici măcar să-l mişte
sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimântându-se şi
minunându-se, cu mai multă sârguinţă şi evlavie au început a
se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filoteia, ca să binevoiască a
merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur,
împreună cu ceilalţi arhierei şi încercând a ridica sfintele
moaşte, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrând să
preamărească cu minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupuşorul cel
fecioresc, ca o stâncă de piatră neclintită. Văzând arhiereii
acest lucru şi tot poporul, s-au spăimântat foarte.
Cunoscând
toţi că nu este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge cu dânşii
în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dânsa
şi a zice astfel: "O! sfântă a lui Dumnezeu Filoteio, dacă-ţi
este urâtă patria ta, şi nu primeşti a te odihni într-însa şi
s-o răsplăteşti cu faceri de bine, cu ocrotire de vrăjmaşi şi
de primejdii - pentru că aici te-ai născut şi ai crescut şi aici
bine ai plăcut lui Dumnezeu şi te-ai sfinţit - arată-ne unde
binevoieşti a te înstrăina? Vino la Constantinopol, că Sfânta
Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munţii
aceştia". Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde zăcea.
Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a
pomenit Bucureştiul, i-a pomenit Craiova şi alte târguri mai mici;
i-a pomenit mănăstirile de prin târguri, de prin munţi, dar n-a
vrut să asculte rugăciunea lor, până când i-au pomenit, în
treacăt şi fără nădejde biserica domnească din oraşul Curtea
de Argeş. Şi cum i-au pomenit această sfânta biserică, îndată
s-a uşurat, mai mult decât greutatea cea firească.
În
acea vreme domnea în Ţara Românească binecredinciosul domn Radu
Voievod, poate acela care se poreclea Negrul, care zidise din temelie
biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut oraşul acela şi
multe alte târguri şi mănăstiri care şi până acum se văd,
fiind foarte iubitor de Dumnezeu şi fierbinte râvnitor al bunei
credinţe. Deci arhiereii şi cei mai mari ai cetăţii Târnova,
văzând voia sfintei, şi mai vârtos a lui Dumnezeu, ca să mângâie
cu credinţa cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise
Apichie din Italia şi se aşezase în locurile acestea - apoi să-l
îmbogăţească cu facerile de minuni ale sfintei - au hotărât să
înştiinţeze mai întâi prin scrisoare pe binecredinciosul şi
iubitorul de Hristos, Radu Voievod, despre toată viaţa sfintei,
pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea şi îngreuierea
trupului ei cel cu neputinţă de ridicat şi că toate cetăţile şi
mănăstirile cele dimprejur şi cele din Valahia, i le-au pomenit şi
că la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit
biserica domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a făcut mai
uşoară decât greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei:
"Cunoscând şi măria ta bunăvoirea sfintei, că voieşte să
se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vârtos
Dumnezeu de sus, binevoieşte ca măria ta să cinsteşti şi să
îmbogăţeşti ţara şi poporul măriei tale cu acest odor scump şi
de mult preţ; apoi pe lângă altele, a te arăta făcător de bine
şi cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este de
trebuinţă a lua osteneala şi a veni până la Dunăre, ca să o
primeşti şi cu cinstea cea cuviincioasă să o duci şi să o aşezi
în biserica cea numită din Argeş, dorită de ea. Iar noi o vom
aduce până acolo".
Radu
Voievod, după ce a primit scrisoarea aceasta şi a înţeles cele
scrise, foarte mult s-a bucurat şi cu lacrimi a mulţumit lui
Dumnezeu şi sfintei. Şi îndată, cu mare sârguinţă, luând
arhiereii cu tot clerul cel bisericesc şi pe toată boierimea, cum
şi mulţime de popor, care covârşeau cu râvnă către Dumnezeu,
cu dragostea, evlavia şi credinţa către sfânta, cu tămâie şi
cu făclii au ieşit înainte la Dunăre în întâmpinarea sfintei.
Cu mare cinste, slavă şi alai primindu-i sfintele moaşte şi
aducându-le cu cântări de psalmi şi cu doxologii, le-au aşezat
în biserica domnească. De atunci până acum se află nestrămutate
din acel oraş, cu toate schimbările vremilor, stăpânilor şi
răscoalelor, ce adeseori s-au întâmplat în ţările acestea.
Aceasta
dă multă şi tare încredinţare celor cunoscători şi
dreptcredincioşi că acest lucru nu este al puterii şi al grijii
omeneşti, ci al facerilor de minuni şi al voii sale de a petrece în
acelaşi oraş, unde s-a aşezat. Ea dă tuturor, celor ce aleargă
la dânsa cu credinţă, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor
vedere, bolnavilor însănătoşire, izbăvire celor supăraţi de
duhuri necurate şi, în scurt, oricine aleargă la dânsa cu
credinţă fierbinte, cu sârguinţă şi cu lacrimi se roagă ei,
îşi dobândeşte cererea sa.
Aceasta
a fost viaţa şi petrecerea Sfintei Filoteia, aşa i-a fost râvnă
pentru faptele bune, aşa a fost din pruncie, cu totul afierosită
faptelor bune, încât însăşi pe sine s-a făcut faptă bună. Cum
am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinţi creştini
din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în
învăţături dreptcredincioase şi, din vârsta cea tânără, a
început cu osârdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la
biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare-aminte, a
posti şi a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească,
dar şi cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei
flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a-şi
înfrumuseţa prin acestea candela sufletului său, a-şi agonisi
untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara
cea de nuntă.
Deci
ea răbda toate ispitele, necazurile şi strâmtorările. După cum
Sfânta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti
lui Dumnezeu, găteşte-ţi inima spre ispite. Fericită, făcând
acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa
cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pira
către tată-său, cum şi tot felul de necazuri şi ispite. Şi nu
numai acestea, ci şi pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu
osârdie, până la moarte, încât nu avea nici zi, nici ceas în
care să aibă răsuflare şi să nu se afle într-unele ca acestea.
Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mâhniri; în
afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul
năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu
ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea
faptelor bune. Iar fericită, nu numai că nu obosea, ci încă
stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: "În ispite şi
necazuri, pe cele dinapoi le uită şi către cele dinainte se
întindea", până când ea a răbdat şi moarte din mâinile
celui ce a născut-o şi cu sfârşit mucenicesc s-a încununat,
primind cununa de biruinţă de la începătorul de nevoinţă
Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, şi în cămările cele
cereşti s-a aşezat cu fecioarele cele înţelepte şi cu
muceniţele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca
muceniţele şi pentru poruncile Lui sufletul şi-a pus.
Acum
sufletul ei cel fără prihană şi sfânt se odihneşte şi se
veseleşte în ceruri în împărăţia lui Dumnezeu, în locaşurile
drepţilor şi de îngeri se slăveşte veşnic. Iar sfântul ei trup
se păzeşte nestricat şi întreg, ca a celorlalţi sfinţi şi se
cinsteşte de poporul cel creştinesc şi izvorăşte de-a pururea
tămăduiri, celor ce cu credinţă şi cu evlavie năzuiesc cu
rugăciuni către ea.
Acesta
este, o, sfântăFiloteia, cuvântul care ţi-am făgăduit când
m-ai învrednicit de binecuvântarea ta. Iată am împlinit
făgăduinţa, nu după cât se cădea, ci după putere. Plătind
astfel şi pentru mine datoria şi mulţumindu-ţi pentru patrioţii
mei, care s-au îndulcit atâta vreme de facerile tale de bine şi
s-au învrednicit de tămăduiri şi de darurile tale; iar patria s-a
apărat de tine cu multe ocrotiri şi nici unul nu s-a aflat să-ţi
aducă mulţumirea şi lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfânta
Filoteia, care ai cugetat totdeauna cele cereşti în toată viaţa
ta pământească şi ai zburat în ceruri, priveşte peste noi cu
milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pământeşti, nu ne
părăseşti, ci mai vârtos porţi grijă, acoperi şi păzeşti pe
poporul tău, pe care l-ai ales a rămâne cu dânsul. Căci s-a dat
şi acest dar sfintelor suflete. Deci, acum când mai vârtos te-ai
apropiat de Dumnezeu şi perdelele cele trupeşti s-au dat în lături
şi faţă în faţă vorbeşti cu El, mijloceşte pentru noi ca să
ne îndrepteze şi să ne povăţuiască către cele plăcute Lui.
Apoi părtaşi ai împărăţiei Lui - deşi este mare cererea şi
mai presus de vrednicia noastră - să ne facă însuşi Hristos
Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea şi marea
cuviinţă, împreună şi celui fără de început al lui Părinte
şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duhului Său, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu