Ierom. Dosoftei Dijmărescu
Mântuitorul Hristos a numit
Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei
este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul
Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei
mai aleşi şi-au jertfit viaţa.
Secolul al XX-lea a fost
străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele,
ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea
regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice
referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul
comunismului.
În Rusia, unde circa
60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care
70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat,
dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această
perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a
declarat: „Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut
şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat
grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din
acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a
poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit
Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.
Alexandr Soljeniţîn, autorul
„Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului),
declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din
U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat
oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au
adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de
către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre
victimele comunismului.
IPS Antonie Plămădeală spunea despre părintele
Daniil: „Sandu Tudor poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, de canonizare,
pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru “Rugul
aprins”, pentru credinţa lui. El ar putea intra foarte bine într-un catalog al
martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi cei de astăzi. Mi-a
scris un profesor din Bucovina care a stat cu părintele Daniil la Aiud. Îmi
scria că toată lumea din Aiud îi spunea «Sfântul».”
Ieroschimonah Daniil
- Sandu Tudor
† 17 noiembrie 1962,
Aiud
Constantin Oprişan
† iulie 1958, Jilava
Mircea Vulcănescu
† 28 octombrie 1952,
Aiud
Valeriu Gafencu
† 18 februarie 1952,
Târgu Ocna
Lupta
duhovnicească a mărturisitorilor
Cu opţiuni politice
diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut
înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în
temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de
comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne
pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor,
dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoţi ori
călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care
o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele
Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri
bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru
faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe
când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.
Tot la fel a murit
întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele
Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului
comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a
fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice,
Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea
în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.
Ca mulţi alţii, toţi aceştia
au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului
de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad. Pentru cei care cred că
sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că
scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai
cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă,
cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la
Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi
blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în
necredincioşi.
Cine a stat în spatele
atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti,
români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semnul său, ci ura
diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele
distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe
cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au
păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi
biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe
toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea
mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea
comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual,
ne situăm la nivelul unui succes omenesc.
Dacă sărbătorim doar
sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră
sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă
cu biruinţa asupra iconoclasmului.
Înţelesul
unei sărbători comune
Dacă înţelegem ziua de 22
decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei
cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care
au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost
marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi.
Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune,
ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să
recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor
cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl
vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.
Prin cinstirea
mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care
nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea
duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara
închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind
inimile multor oameni spre credinţă.
Dumnezeu a avut aleşii Săi
pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane,
când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor
martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima
duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar
următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica OrtodoxăSârbă a
rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de
la Cneazul Lazăr şi până în prezent.
Prin sărbătorirea laolaltă a
tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor
comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La
vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei
care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în
această lume se luptă pentru mântuire.
O sărbătoare necesară: 22
decembrie
O sărbătoare a mucenicilor
prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură
cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei.
Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă,
din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a
fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de
22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin
Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de
orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii
României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa
voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin
jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.
Majoritatea celor ucişi în
decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li
s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu
valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au
rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi
vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de
grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi
mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa
Tronului Ceresc.
Mai avem nevoie de o asumare
publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui
lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului
duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca
modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va
încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor
şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte
identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim
cine suntem şi ce avem de făcut.
Icoana Maicii Domnului din
osuarul Mănăstirii Râpa Robilor, Aiud
Fotograf: Ovidiu Man
Sursă: Revista Cuvinte către tineri
0 comments:
Trimiteți un comentariu