Numele
Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, ocupă, după
expresia Preafericitului Patriarh Daniel, „un loc de întemeietor
în cultura românească“. A trăit și activat în secolul al
XVII‑lea, poate cel mai important veac din istoria Bisericii
Ortodoxe Române, „perioada de maximă strălucire“ a Bisericii,
cum o numeşte părintele profesor Mircea Păcurariu.
Într‑adevăr,
veacul al XVII‑lea este, pentru cultura plămădită în
spaţiul românesc, unul „de aur“ datorită personalităţilor de
notorietate naţională şi internaţională care au trăit atunci şi
a operelor pe care le‑au creat. Ierarhi precum Mitropoliţii
Moldovei Anastasie Crimca (1608‑1629), Varlaam (1632‑1653)
şi Dosoftei (1671‑1686), Mitropolitul român Petru Movilă al
Kievului (1633‑1646), Mitropoliţii Ungrovlahiei Teofil
(1636‑1648), Ştefan (1648‑1668), Teodosie (1668‑1672,
1679‑1708), Antim Ivireanul (1708‑1716, cu remarcabilă
activitate tipografică spre sfârşitul veacului al XVII‑lea),
Mitropoliţii Transilvaniei Ilie Iorest (1640‑1643), Simion
Ştefan (1643‑1656), Sava Brancovici (1656‑1680),
Episcopul Mitrofan al Buzăului (1691‑1702), Episcopul Pahomie
al Romanului (1671‑1724), dintre care unii sunt aşezaţi
astăzi în rândul sfinţilor, au făcut epocă în cele trei
provincii româneşti, patronând acte de cultură cu ecouri peste
veacuri şi militând pentru credinţa ortodoxă şi unitatea
naţională.
Tot
acum apar lucrări fundamentale pentru cristalizarea limbii literare
româneşti, dar şi pentru progresul cultural, precum: Pravila de la
Govora (1640‑1641), Cazania Sfântului Mitropolit Varlaam
(1643), Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), Îndreptarea
legii sau Pravila de la Târgovişte (1652), Psaltirea în versuri
(1673) şi Vieţile sfinţilor (1682‑1686), ultimele două
lucrări ieşite din osârdia cărturărească a Sfântului
Mitropolit Dosoftei, Biblia de la Bucureşti (1668), lucrare
monumentală de permanentă referinţă.
Tabloul
religios și cultural al veacului aflat în atenţie se întregeşte
în chip fericit cu evenimente spirituale marcante, precum: aducerea
în Moldova a moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva (1641), Sinodul
de la Iaşi (1642), care a aprobat Mărturisirea de credinţă a
Mitropolitului Petru Movilă, înfiinţarea academiilor din Ţara
Românească şi Moldova ş.a.
Am
făcut această introducere pentru a plasa mai nuanțat
personalitatea Mitropolitului Dosoftei în cadrul larg al vieții
cultural‑spirituale din Moldova celei de‑a doua jumătăți
a secolului al XVII‑lea.
Născut
în anul 1624 la Suceava, a studiat la școala înființată de
domnitorul Vasile Lupu de la Mănăstirea îSfinţii Trei Ierarhi”
din Iași și apoi la Școala „Frăției ortodoxe“ din Liov (care
în acea vreme făcea parte din Polonia). În 1649 este călugărit
la Mănăstirea Probota din Moldova și peste un deceniu începe
ascensiunea sa ecleziastică, datorită învățăturii și
vieții sale alese: Episcop al Hușilor (1658‑1660), Episcop la
Roman (1660‑1671), Mitropolit al Moldovei (1671‑1686).
Cronicarul Ioan Neculce (1672‑1745) scria despre înaltul
ierarh de la Iași: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost
(adică simplu, neînvățat, n. ns.) de felul lui. Și era neam de
mazâl (mic boier, n. ns.) prea învățat, multe limbi știa:
elinește, lătinește, slovenește și altă adâncă carte și
învățătură. Deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel.
În țara noastră pe această vreme nu este om ca acela“.
Luat
ostatic de către regele polon Jan III Sobieski (1674‑1696), în
cadrul campaniei poloneze din Moldova, în anul 1686, Mitropolitul
Dosoftei și‑a petrecut ultimii șapte ani din viață în
exil, în cetatea Stry de lângă Jolkiew (astăzi orașul Zhovca din
Ucraina), unde s‑a mutat din această viață la 13 decembrie
1693. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a
canonizat în cadrul ședinței din 6 iulie 2005, hotărându‑se
prăznuirea sa în fiecare an în chiar ziua mutării sale la
cereștile locașuri (13 decembrie).
Activitatea
cărturărească a lui Dosoftei este impresionantă. Mai cunoscute
sunt lucrările sale: Psaltirea în versuri, imprimată la Uniev, în
Polonia, în anul 1673, Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1679,
Psaltirea de‑nțeles, Iași, 1680, Viața și petrecerea
sfinților, Iași, 1682‑1686, în 4 volume.
Se
cunoaște că Mitropolitul Dosoftei a avut doi frați, Chiriac și
Vasilie, menționați în Pomelnicele din catastihul breslei
blănarilor și cojocarilor din Suceava, reînnoit la 1 ianuarie
1673, fapt semnalat încă din anul 1939 de Eugen Pavelescu. De
asemenea, a avut o soră, numită Fesa, prin care s‑au realizat
legăturile de rudenie ale Sfântului Ierarh cu zona Dunării de Jos.
Despre aceste rudenii prin alianță ne propunem să reținem atenția
cititorilor în rândurile următoare.
La
11 aprilie 1680 ieșea din teascurile tipografiei mitropolitane din
Iași lucrarea bilingvă (slavonește și românește) tălmăcită
de Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea de‑nțeles. Pe un exemplar
al acestei ediții, care se afla în biblioteca Episcopului
Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos (la fila 195),
Mitropolitul face următoarea dedicație: „Am dăruit cumnatului
Șerbului și Fesii, surora mea, cu sănătate și blagoslovenie,
Dosoftei, mitropolitul Suceavski“.
Cumnatul
Șerbul era un însemnat negustor și proprietar din Galați, în
veacul al XVII‑lea, pârcălab de Galați în câteva rânduri.
La origine brăilean, acesta a trecut în ținutul Covurlui, înainte
de 1647, contribuind alături de fratele său, Dia (Die), la
ridicarea Mănăstirii Precista de pe malul Dunării din Galați, al
cărei principal ctitor a fost negustorul gălățean Constantin
Teodor. Regretatul istoric Paul Păltănea afirma că Șerbu s‑a
căsătorit cu Fesa, sora lui Dosoftei, înainte de 3 martie 1663.
Dat fiind faptul că Safta, fiica celor doi, era căsătorită deja
la 8 septembrie 1675, credem că părinții acesteia, Șerbu și
Fesa, se însoțiseră prin Taina Nunții înainte de anul 1660,
deoarece între 1675 și 1660 nu sunt decât 15 ani, vârstă prea
fragedă pentru căsătoria Saftei. Mai mult, alt fiu al cumnatului
lui Dosoftei și al Fesei, Dediu, era mare armaș la 19 martie 1677,
funcție pe care n‑o putea deține un tânăr sub 20 de ani.
Un
act de vânzare a unei părți din moșia satului Șendreni din
ținutul Covurlui (astăzi comună în apropierea municipiului
Galați), datat de autorii Catalogului de documente între 1650 şi
1660, este semnat între martori și de Șerbu pârcălab. Dacă
datarea este corectă, iar Șerbu era pârcălab de Galați înainte
de 1660, anul când Dosoftei ajunge pe tronul episcopal de la Roman
(înainte de 29 martie 1660, conform listelor de ierarhi alcătuite
de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu), înseamnă că, în calitatea sa
de pârcălab, Șerbu l‑a întâmpinat pe episcopul locului
când va fi ajuns în orașul de la Dunăre. Suntem convinși însă
că cei doi cumnați s‑au întâlnit mai înainte și că
însoțirea lui Șerbu cu Fesa s‑a petrecut în intervalul
anilor 1650‑1660. Cumnatul din Galați al Sfântului Ierarh
Dosoftei era un om evlavios; avea o legătură specială și cu
obștea Schitului Crângușor sau Răfloaia (ctitorit în secolul al
XVII‑lea, astăzi dispărut) care se afla în partea de vest a
actualului sat Vameş, comuna Piscu, judeţul Galaţi. Astfel, la 12
iunie 1664, Chirilă, egumenul schitului de la Crânguşor, scrie
zapisul prin care Şerbu brăileanul, pârcălab de Galaţi, cumpără
partea lui Donosie şi a fratelui său, Vidraşcu, din satul
Crângeni, „dintre Sireturi“. Peste cinci ani (28 martie 1669),
Martin, fiul lui Simion din Răfleşti, vinde lui Şerbu din Galaţi
o parte din moşia satului pentru o datorie de 36 de lei. Zapisul
pentru această vânzare este scris de Gheorghieş, egumenul
schitului de la Crânguşor. Nu este exclus ca schitul să fi fost
ajutat de negustorul brăilean Şerbul din Galaţi, care mai cumpără
părţi din satul învecinat Răfleşti şi la 25 aprilie 1670. Șerbu
Brăileanul și jupâneasa sa, Fesa, cumpărau, la 3 iunie 1683, și
„o vie cu rod și cu pomi“ în satul Oasele (astăzi Rediu,
județul Galați) din ținutul Covurluiului.
Din
căsătoria lui Șerbu cu sora Episcopului Dosoftei al Romanului,
viitorul mitropolit, s‑au născut o fată, Safta, și trei
băieți: Dediu, Gheorghiță și Raneti. Aceștia sunt amintiți în
documente din a doua jumătate a secolului al XVII‑lea și
începutul celui următor.
Safta,
fiica lui Șerbu, s‑a căsătorit, înainte de 8 septembrie
1675, cu spătarul Manolache, fiul lui Toderașco Tuduri, pârcălab
de Galați, căci, într‑un document care poartă această
dată, voievodul Dumitrașcu Cantacuzino poruncește lui Adam
căpitanul „să aleagă și să stâlpească siliștea unde este
«odaia» lui Manolache, ginerele lui Șerbu, dând și mărturie
hotarnică“. Așadar, Manolache, cel care a dat numele actual al
satului Odaia Manolache dincomuna Vânători, județul Galați, este
nepot de soră al Mitropolitului Dosoftei. Peste trei decenii, un alt
document (din 20 decembrie 1705) precizează că numele satului Odaia
lui Manolache vine de la Manolache, feciorul lui Tudor, pârcălabul
de Galați. De altfel, însuși Manolache va deține funcția de
pârcălab de Galați, în toamna anului 1688.
Dediu
spătar, fiul lui Șerbu brăileanul și al Fesei, sora Sfântului
Ierarh Dosoftei, este tatăl Anei, soția domnitorului Mihail
Racoviță, care s‑a aflat de trei ori pe tronul Moldovei
(1703‑1705; 1707‑1709; 1716‑1726) și de două ori
pe cel al Țării Românești (1730‑1731; 1741‑1744). Doi
dintre fiii Anei, nepoata ctitorului Bisericii Precista din Galați,
locaș‑efigie la malul Dunării, au fost domnitori în țările
române: Constantin Racoviță, domn al Moldovei (1749‑1753;
1756‑1757) și al Țării Românești (1753‑1756;
1763‑1764); Ștefan Racoviță, domn al Țării Românești
(februarie 1764‑18/29 august 1765).
Dediu
a avut mai multe funcții importante în Moldova și a deținut
numeroase moșii. Între podgoriile de la Nicoreşti‑Sârbi,
fostul ținut Tecuci, medelnicerul Dediu ctitoreşte la sfârşitul
secolului al XVII‑lea o mănăstire mică pe care o închină
la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Aceasta reiese din documentul
pe care ginerele ctitorului, voievodul Mihai Racoviţă, îl semnează
la 15 noiembrie 1704. Din rezumatul acestui act aflăm că domnitorul
„scrie slujitorilor din ţinutul Tecuci să lase în pace de toate
dările şi angaralele 10 oameni străini şi bucatele lor,
posluşnicii mănăstioarei de la Nicoreştii de Sus, făcută de
Dediul medelnicerul şi închinată la Sf. Mormânt de la Ierusalim
sub stăpânirea lui Dosithei, patriarhul; nici bucatele lor pentru
alţii să nu se tragă şi să fie scutiţi de pecetluiri, de
goştine de oi şi de mascuri şi de deseatina de stupi; goştinarii
de oi şi de mascuri şi de deseatină să‑i lase în pace;
venitul acestora să‑l trimită călugării la Ierusalim pentru
ceară şi tămâie“ .
Împreună
cu soţia Ruxandra, fiica postelnicului Dumitraşco Cârnul,
dăruieşte, după 1688, când semnează „Dedul biv vel spatar“,
bisericii din satul Buciumii un Triodion slavon, imprimat la Liov în
1688. Dediu a trecut la cele veșnice înainte de 27 octombrie 1724.
Cele
câteva referiri la rudeniile din zona Galaților și a Brăilei sunt
importante pentru legăturile Sfântului Ierarh Dosoftei cu Dunărea
de Jos, spațiu pe care l‑a păstorit vreme de peste un deceniu
ca Episcop al Romanului, eparhie în jurisdicția căreia se aflau și
ținuturile Covurlui și Tecuci unde sora sa, Fesa, a deținut mai
multe proprietăți.
Autor:
Pr. Eugen Drăgoi
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu