De
câte ori nu pășim, profesori sau simpli trecători, pe lângă
priviri din care se întind spre noi brațe disperate? De câte ori
nu surprindem o tresărire involuntară a unui copil, ca un umil gest
de autoapărare neterminat, atunci când ridicăm mâna pentru a
mângâia, pentru a sprijini sau pentru a oferi?… De multe ori. De
nepermis de multe ori! Tresărim, ne întrebăm, bănuind adevărul,
și trecem mai departe. Mult mai departe, lăsând în urmă țipete
mute, amuțite de teama de a nu fi deconspirate și „răsplătite”,
de rușinea de a nu fi stigmatizate și marginalizate odată cu
purtătorii lor, de interdicții, de amenințări, de reguli impuse
cu bocancii…
De
ce trecem mai departe? Ce ne oprește să ne oprim?
Respectul
pentru intimitatea celuilalt? Desigur, am devenit extrem de
politically correct, de când cu americanizarea asta, dar ne uităm
cu mare drag la toate reality-show-rile în care, măcar iluzoriu, ne
vârâm nasuri iscoditoare în viețile altora. Cu cât patos
dezbatem căsătoriile, divorțurile și scandalurile amoroase ale
vedetelor, războaiele de aproape sau de departe de noi, decernarea
premiilor sau competițiile sportive! Numai în viața celor zdrobiți
cu lașitate, copii sau femei fără apărare, nu ne băgăm. Așa
cum nu ne băgăm în iubirea expusă pe la toate colțurile de bloc,
pe toate aleile, prin toate cluburile, ba chiar, mai nou, pe toate
străzile. Adică nu ne băgăm în puținele chestiuni în care ar
trebui să ne băgăm. Ca profesori, ca simpli trecători, dar mai
ales ca părinți. Și ferească Dumnezeu să trecem mai departe ca
părinți prin viața propriilor copii!
Oare
nu cumva trecem mai departe de teamă să nu descoperim ceva, un
gest, o atitudine, o mentalitate care distruge vieți plăpânde,
fără apărare, dar în care ne regăsim ca într-o oglindă?… Să
fie, oare, teama de a ne trezi martorii, complicii sau autorii muți
ai unor povești cumplite?
Martori
muți
Momentul
unei astfel de revelații poate să te însoțească veșnic,
indiferent că decizi să iei atitudine sau nu. Fie devii purtător
umil al încă unei vinovății pe care zadarnic încerci să o
ignori, fie devii brusc mai puțin politic corect și decizi să
„calci” cu iubire intimitatea celuilalt – cert este că nu vei
continua să trăiești la fel ca până atunci, prefăcându-te că
nimic nu s-a întâmplat.
Îmi
amintesc una din multele clipe în care sufletul meu a fost astfel
cercetat. Stăteam înfrântă în fața elevului meu. Priveam niște
ochi, ba nu, priveam un gând, un vuiet de gânduri, un taifun de
revolte, de urlete, de țipete, de nevoi pe care nu le puteam
desluși. Ochii elevului meu erau plini de răsuciri, de țâșniri
și de îngenuncheri, de brațe care se zvârcoleau încercând să
se apuce cu disperare de un țărm care să îl țină deasupra unei
ape grele ce-l înghițea treptat… și eu nu reușeam să aud
nimic. Puteam doar să intuiesc.
Buzele
copilului tremurau spasmodic. Tot sângele se ridicase din ele și
din pomeții prea slabi și prea galbeni în albul ochilor. Abia îl
scosesem dintr-o încăierare cu un coleg de clasă. „Mare
scofală!”, spusese un coleg. „Bătaie între pre-adolescenți!”,
un altul. „Vârsta la care încep să-și definească limitele și
spațiul intim!”, filosofic, o colegă. Da, toate acestea… și
ceva mai mult. Îl cunoșteam de la ora de desen pe care o avusesem
în completare la clasa lui în anul precedent. Nici nu mi l-aș fi
imaginat vreodată țipând la un coleg, darămite lovindu-l cu atâta
sălbăticie pentru o vorbă aruncată la întâmplare, la adresa
mamei lui. E drept, observasem o nevoie de spațiu mai mare decât la
ceilalți elevi. Când aducea portofoliul la catedră, îl așeza
ușor, făcea doi pași în spate, întorcându-se pe lateral, de
parcă trebuia să fie mereu gata de fugă. De parcă se ferea mereu
de o lovitură care ar fi putut să-l ia pe nepregătite. Evita orice
poziționare față în față. Și, da, stătea în ultima bancă,
deși era foarte mic de statură. Nu mă privea în ochi niciodată
și nu spunea un cuvânt peste ceea ce era strict necesar. De multe
ori mă întrebasem care-i povestea lui, dar niciodată nu trecusem
de pragul întrebării fără răspuns. Presupuneam că diriginta lui
știe și, atât timp cât nu-mi făcea probleme la oră… Și
astăzi stătea în fața mea, cu ochii injectați de ură, de furie,
de violență, cu pumnii strânși, cu dinții scrâșnind, cu
brațele încordate, gata să riposteze, tremurând de încordare –
un omușor neputincios din care se revărsau valuri de durere, de
teamă, de disperare – o disperare pe care o simțeam fizic
încolăcindu-mi-se în jurul sufletului, sufocându-mă.
Să
depistez adevărul nu mi-a fost greu. Deloc! Pentru că, în sfârșit,
mă oprisem din trecerea mea politic corectă, care îi „respectase”
până în acea zi intimitatea copilului aproape omorât de această
nenorocită de intimitate în care toată lumea îl abandonase.
Împreună cu un frate cu probleme psihice grave, care urla cât timp
nu dormea, la care nu se putea renunța prin internarea sa într-un
azil de boli mintale pentru că le aducea un venit substanțial din
partea autorităților, cu o mamă cu handicap fizic, bătrână
înainte de vreme, sătulă de o viață pe care nu o ceruse, dar
care îi fusese dată oricum și „în cinstea” căreia închina
câteodată un pic prea mult, cu un tată violent, care prin pumn
înțelegea să demonstreze autoritatea de care viața, scăpată de
sub control, îl privase… într-o cameră numită mult prea
pretențios garsonieră.
Și
o revelație
Și,
hotărând să îi „încalc” intimitatea, am descoperit cum poate
educația să ucidă. Sigur, știam că a educa înseamnă a
participa la o iubitoare împreună-lucrare cu Dumnezeu-Tatăl, nu
doar a conduce pe cineva dintr-un punct al vieții sale până
aproape de o destinație dincolo de care calea poate fi deplin
asumată de cel însoțit[1]. Eu știam. Poate știau și alții. Sau
poate doar bănuiau.
De
fapt, cred că orice părinte simte, din prima clipă în care este
chemat la înalta demnitate de împreună-ziditor cu Dumnezeu, că a
educa înseamnă a purta un copil către maturitate în așa fel
încât devenirea lui să nu-l facă pe educator să se rușineze.
Doar că metodele pe care le alegem nu sunt totdeauna cele mai
indicate și, prin urmare, nu au totdeauna efectul scontat.
Ei
bine, da, educația mea poate să ucidă, în loc să zidească!
Poate să distrugă, în loc să creeze! Sigur, se știe că „paza
bună trece primejdia rea” și că „frica păzește bostănăria”,
dar niciodată, în nici o istorie, în nici o poveste, în nici o
lume, pumnul nu a impus ascultare izvorâtă din respect, ci din
frică. „Violența naște monștri” nu este doar un slogan, o
găselniță bună în spatele căreia mai cheltuim niște bani
europeni. Violența chiar naște monștri! Niște monștri care dorm
un somn impus, până în prima clipă în care simt că se pot
manifesta, adică până în prima clipă în care se pot manifesta
ca educatori ai propriilor copii sau ai copiilor altora (la fel de
grav, de altfel). Nu degeaba psihologii numesc violența în educație
„unul din cei patru călăreți ai Apocalipsei”[2].
Autoritatea
în educația copiilor noștri
Influențează
sau nu controlul parental comportamentul copiilor și tinerilor
noștri? Bineînțeles că îl influențează – și cercetările
științifice făcute de specialiști confirmă acest lucru! Problema
este în ce măsură suntem noi, părinții, conștienți de acest
lucru. Și apoi, cum înțelegem să manifestăm acest control. Dar
autoritatea? Trebuie sau nu trebuie să fie autoritatea parentală o
prezență constantă în viața copiilor? Și, mai ales, cum trebuie
să se manifeste aceasta astfel încât educația, al cărei „produs
final” este copilul meu, să zidească, nu să ucidă?
Specialiștii[3]
vorbesc despre existența a trei tipuri de control parental:
autoritarian, permisiv și autoritativ.
Educația
autoritariană – cu alte cuvinte, violența în educație[4] – nu
este deloc un trend nou. E vechi, mai vechi decât altele. În anul
1930, Susannah Wesley spunea că „rădăcina tuturor relelor și a
păcatelor”[5] este propria voință. Prin urmare, „tot ceea ce
încurajează dezvoltarea acesteia în copil va duce mai târziu la
distrugere sufletească și lipsa religiozității”[6]. Oare?…
Părintele
autoritar care aplică preceptele unei astfel de educații, convins
fiind că o bătaie bună nu strică niciodată, se conturează ca un
părinte care „încearcă să modeleze, să controleze și să
evalueze comportamentul și atitudinile copilului în concordanță
cu o conduită standard, de multe ori motivată teologic și
formulată de o autoritate superioară”[7]. Acesta va prețui
obediența, ascultarea orbească ca pe o virtute absolută,
favorizând în același timp măsuri de coerciție bazate pe
pedeapsa fizică, pe forță, pentru a domina, a controla propria
voință a copilului. Idealul său educațional este un copil care
își vede de locul lui, la modul propriu și cât mai invizibil cu
putință, mândrindu-se cu deplina contopire a copilului său în
decor, ca fiind un exemplu grăitor de cât de supus și ascultător
este acesta. Îl copleșește cu sarcini casnice, ca să-l învețe
respectul față de muncă. Îi restrânge autonomia până la a nu-i
permite să comenteze programul impus, deciziile, legile aproape
„dumnezeiești” pe care i le aruncă cu o autosuficiență
confirmată, pare-se, de respectarea orbească pe care o dovedește
copilul său.
Însă
ce lecție va da copilului meu, de fapt, autosuficiența, violența
și detașarea părintească care poate părea, de cele mai multe
ori, neiubitoare? În primul rând, este esențial să nu uităm că
el „ne observă cu atenție și ne imită riguros”[8]. Prin
urmare, de un lucru putem să fim siguri: copilul va deveni asemenea
modelului pe care părintele său i-l va impune.
Ești
un părinte care dă legi pe care el nu le pricepe, dar oricum nu are
voie să le discute, cu atât mai mult să le conteste? Va deveni un
adult tiranic și autosuficient, care nu va învăța decât dând cu
capul de pragul de sus. Căci el așa a văzut la tine. Tu îi dădeai
legi pe care nu le discutai. Și va fi nevoie de multe cucuie, de
mulți oameni dragi sacrificați, de zeci de umilințe nerecunoscute
sau discutate public – pentru că nu așa fac dumnezeii legilor
absolute? –, de sute sau mii de temeri refulate, de tot atâtea
clipe de singurătate și nefericire pentru a deveni adult. Iar
rezultatul, posibil nici să nu fie unul fericit… Poate un
monstru?!
Ești
un părinte care își ține copilul la locul lui? Va fi un adult
care se va teme să iasă din decor. Ce dacă are milioane de gânduri
frumoase, de vise, de idei minunate?! Le va târî umilit după sine.
El știe că nu are voie să iasă din decor! I s-a imprimat adânc
în subconștient că nu trebuie să iasă în evidență. Și nu va
ieși! Va rămâne mereu neștiut, nedescoperit și, prin urmare,
plin de regrete, de convingerea că societatea îl nedreptățește,
acumulând din această cauză o ură antisocială care îl va izola
și mai mult și care, la un moment dat, poate izbucni într-un mod
care îl poate lua chiar și pe el prin surprindere.
Lovești?
Că „unde dă tata crește”, iar „bătaia este”, oricum,
„ruptă din rai”? Că doar n-o să-l omori, deși zici „Eu
te-am făcut, eu te omor!”… Mai știi cum era când erai lovit?
Îți mai amintești cum, de multe ori, nici nu înțelegeai pentru
ce luai palmele acelea grele, sau cureaua, sau – Doamne ferește! –
pumnii? Știi cât de mic și de neînsemnat te simțeai atunci când
luai bătaie? De câte ori nu adormeai de durere și plâns, convins
fiind că nimeni nu te iubește? Sigur, poate o concluzie greșită,
dar, cel puțin pe moment, avea valoare de convingere. Și nu era
puțin lucru. Mai ales atunci când și episoadele dintre bătăi
trec pline de aceeași indiferență care, de fapt, vrea să te
învețe să stai la locul tău, dar care, până la urmă, se
constituie în convingerea că nimeni nu te iubește.
Celelalte
două tipuri de control parental, pe care le vom prezenta succint în
cele ce urmează, urmând să dezvoltăm subiectul în articolele
următoare, se concretizează sub forma educației permisive și a
educației autoritative.
Educația
permisivă[9] promovează imaginea unui părinte tolerant, care nu
practică pedeapsa de nici un fel și are o atitudine de afirmare și
susținere față de impulsurile, dorințele și acțiunile
copilului, indiferent de natura, de motivația sau de urmările
acestora. Copilul este consultat în ceea ce privește formularea
regulamentelor și luarea deciziilor care îl privesc, având
libertatea de a se supune sau nu acestora. Totul fără repercusiuni.
Ba mai mult, copilul nu are sarcini casnice precise – sau, dacă
are, le îndeplinește doar dacă vrea. Cu alte cuvinte, un tip de
educație care permite libertatea absolută a unui copil aflat
dincolo de orice control, influență sau implicare, iubitoare sau
neiubitoare, a părintelui său.
În
fine, educația autoritativă[10] promovează o relație
părinte-copil bazată pe o coordonare adultă rațională și
iubitoare, născută din experiența multor generații de părinți,
care s-au propus ca modele existențiale pentru propriii lor copii.
În acest tip de educație există reguli, dar acestea sunt nu impuse
la modul absolut și violent, sub amenințarea pumnului, ci sunt
explicate, iar eficiența lor este demonstrată. Deși recunoaște și
susține calitățile copilului, în educația autoritativă
părintele e cel ce stabilește standardele către care acesta
trebuie să tindă în viitor, standarde pe care le promovează și
le susține prin explicații și exemplu personal. Orice încălcare
deliberată a regulilor stabilite de comun acord atrage după sine o
pedeapsă care a fost făcută cunoscută dinainte și care se
constituie, prin urmare, într-un risc conștient asumat.
Iată,
așadar, cele trei tipuri de control parental care au fost
identificate în urma numeroaselor studii efectuate de specialiști
în domeniul educației. De-a lungul vremii, ele au influențat
într-o foarte mare măsură practicile educaționale adoptate în
sânul familiei sau în instituții, iar rezultatele, putând fi
cuantificate, au constituit baza științifică a studiilor
menționate în prezentul material, precum și în cele ce vor urma.
Unde
ne situăm fiecare dintre noi, dar mai ales unde ar fi de dorit să
ne situăm, vom decide pe parcurs. Cert este că avem datoria de a
lua aceste decizii în cunoștință de cauză și, mai ales, atunci
când nu este prea târziu. Căci orice copil este ca un copăcel:
dacă îi vei pune un sprijin și-l vei cerceta mereu cu iubire,
fiind întotdeauna în prejma sa când este foarte tânăr, el va
crește drept, falnic și rezistent; dacă însă va fi lăsat să
crească așa cum socotește el de cuviință, se va modela după
bătaia vântului, după umbrele pământului și după buruienile și
tufele din preajma sa. Zadarnic vom încerca să-l îndreptăm atunci
când trunchiul său este deja gros. Numai toporul va reuși.
Educație
fără iubire?
Mama
mamei mele iubea foarte mult florile. Mereu era între ele, în
grădinița cu flori. Iar eu o priveam printre gene, întinsă pe o
iarbă verde, înaltă, pe care doar nepoții aveau voie să-și pună
păturica și s-o culce sub greutatea trupurilor lor de pruncuți
cruzi. Părea o regină în halatul ei înflorat, foindu-se
preocupată printre tufele pline de culoare și miros. Avea fel de
fel de flori, dar le căuta cu precădere pe cele de primăvară.
Erau, spunea ea, și parfumate, și colorate. Deasupra ei ningeau în
plină căldură de început de mai coroanele grele de floare ale
vișinilor. Toată curtea bunicilor mei era plină de iarbă și
vișini. Niște vișini smeriți și bătrâni ca niște cupole de
catedrală. Câteodată, mamaie se îndrepta de spate cu greu,
privind în înaltul cerurilor adânci. Și eu știam ce greu trebuie
să-i fie să aibă grijă de flori, pentru că era tare bătrână.
Și o întrebam: „De ce te mai trudești, mamaie, dacă te dor
șalele?” „Pentru că nici buruiana nu crește fără dragoste,
dragu’ mamii!”.
Dar
omul? Omul cum să crească fără iubire? Unde, în scripturi sau în
filocalii, scrie că se poate zidi fără iubire? Sau în care
filosofie a pământului oamenii pot fi oameni fără dragoste? Nimic
nu zămislește, nu crește și nu se întărește în ură,
indiferență sau rigiditate excesivă și nesfârșită. Pentru că,
dacă va trece lumea cu toate ale sale, la sfârșit „vor rămâne
acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre
acestea este dragostea” 1 Corinteni 13:13
Atenție,
însă, să iubim cu iubire ziditoare! Cu iubire autentică, care
ajută pruncul să devină un adult echilibrat, nu un veșnic
neîmpăcat copil care, chiar și la vârsta la care ar putea avea la
rându-i copii, găsește prioritare propriile nevoi, se lasă
alimentat în continuare de un egoism pe care tocmai eu i l-am
dezvoltat cu o iubire manifestată într-un mod nefericit. Să fim
realiști! Nu totdeauna cel mai nou gadget pe care nu-l are nici un
puști din anturajul său, sau cea mai exotică destinație de
vacanță pe care toți o vor invidia, sau hainele mereu în pas cu
trend-ul mondenităților înseamnă iubire. De fapt, dacă stau bine
și mă gândesc, prin toate acestea vreau mai curând să spun:
„Iartă-mă că nu sunt lângă tine atunci când ai nevoie de
mine! Iartă-mă că nu am timp să-ți arat drumul pe care poți
merge fără să te pierzi! Iartă-mă că, în loc să te pun la
adăpostul unor reguli iubitoare, te las să-ți alegi, după un
instinct tânăr, nedesăvârșit, propriile tale reguli!” –
decât „Te iubesc!”. Așadar…
Iubiți-vă
copiii cu înțelepciune!
Alina
Mirică
Articol
publicat în numărul 63 (Aprilie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.
[1]
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în catehetica orthodoxă,
Ed. Sofia, București, 2004, p. 129.
[2]
Irina Petrea, Și tu poți fi supernanny, ed. Trei, București, 2007,
p.131.
[3]
Diana Baumrind, The Discipline Controversy Revisited, în „Family
Relations”, vol. 45, nr. 4 (oct. 1996), publicat la
http://www.jstor.org/stable/585170, vizitat la 21.01.2014, p.
405-414.
[4]
Idem, Effects of Authoritative Parental Control on ChildBehaviour,
Ed. University of California, Berkeley, p. 890.
[5]
A. Gessel, A Guidance of Mintal Growth in InfantandChild, Ed.
Macmillan, New York, 1930, p. 30-31.
[6]
Ibidem.
[7]
Diana Baumrind, op.cit., p.890.
[8]
Irina Petrea, op.cit., p.36.
[9]
Diana Baumrind, op.cit., p.889.
[10]
Diana Baumrind, op.cit., p.891.
Sursa:
Familia Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu