Articol
preluat de pe Familia ortodoxă
Nevoia
de Facebook, de afirmare, de „altceva”…
„Să
văd… Au răspuns mămicile de pe «Alăptează!»? Am deja câteva
notificări, dar de pe «Alăptează!» încă nu. Și chiar aveam
nevoie urgentă de un răspuns!”.
Crește
adrenalina, crește și nu mai am răbdare. Internetul se încarcă
greu… „Abia aștept să văd, să văd odată! Gata! E bună
conexiunea. Văd că au răspuns și cele de pe «BLW», și cele de
pe «Poartă-mă – ajutor în BW», și cele de pe «DIY Scutece
Textile», câteva și de pe «OT BLW OT». Interesante răspunsuri
pe «OT BLW OT». De la «Mămici Suceava», încă nici o
notificare! Mai aștept… Uite, chiar acum a răspuns cineva. Mamele
de pe «Wiki Mama» sunt cele mai matinale. Au răspuns repede. Pe
grupul «Parenting prin iubire» o să scriu mâine. Să văd cum
rezolv problema cu fetița. Să văd ce spune psihologul grupului.
Copiii
încă nu s-au trezit. Mai am ceva timp să caut niște rețete pe
«BLW». Mai bine mă înscriu și eu pe «Babywearing». Mai văd și
eu cum se poartă copiii în sisteme noi de purtare. Îmi zicea o
prietenă de «Semne cusute în acțiune». Mă înscriu și aici,
poate mă apuc de cusut. Deja nu mă mai tentează «DIY
Babywearing». Oricum nu pot să-mi fac singură sistem de purtare.
Să dăm Părăsește grupul. Gata, de ăsta am scăpat”.
Copiii
s-au trezit și eu nu-mi găsesc locul. M-aș întoarce din nou la
laptop, dar copiii devin nervoși. Măcar puțin. Fetița mă
întreabă obsesiv: „Mama, iar cauți niște rețete?”. Îmi dau
seama de penibilul situației și închid laptopul. Dar nu pot să
fiu totul pentru ei. Nu pot să mă joc cu ei, nu pot. Am o stare de
agitație, îmi stă gândul la răspunsurile mamelor de pe grupuri
și cu ei sunt superficială. Nu pot să mă joc cu ei și nici nu
vreau. Să-și vadă de ale lor. Vreau și eu timpul meu!
Mă
gândesc la atâtea răspunsuri, încât e o avalanșă în mintea
mea. Le retrăiesc, și uneori mi se face inima ghem. Unele mame
chiar au fost tranșante. M-au luat ca din oală, mi-au răspuns
sfidător, m-au jignit, de parcă ele le știau pe toate. Altele au
fost drăguțe. Am primit încurajări.
Fetele
de pe grupuri și regula „gardului viu”
Mă
gândeam de multe ori: „Cât știu de multe: știu să-mi cresc
copiii după rețetele AP (attachement parenting). Dacă nu erau
fetele de pe grupuri, câte greșeli aș fi făcut! Și așa am făcut
multe, dar de când am dat de grupurile astea, chiar e frumos!
Comunic
mai bine cu fetiţa, am învățat să gătesc mai bine, pe băiețel
l-am alăptat până acum, primind multă încredere de pe grupul de
suport. Am învățat multe despre medici, ba chiar am aflat că nu
se mai poartă copiii în „marsupiu”, atârnați, ci în sisteme
de purtare. Că pot să-mi fac singură scutece textile, asta chiar
nu am știut-o! Când copilul era bolnav și are febră mare, eu
stăteam pe grupuri de discuție, să văd cum se „manageriază”
o astfel de situație, în loc să-mi văd de copil. De parcă nu mai
trecusem cu primul prin febră… și atunci nu aveam Facebook”.
Am
învățat într-un an de zile, de când l-am descoperit, foarte
multe lucruri. Am vorbit cu alte mame despre cum controlăm un
tantrum, am discutat cu specialiști, medici, am discutat despre
oliță, meniuri, somnul copiilor, și ne-am aprins la propriu în
discuții despre vaccinuri şi dulciuri la copii. Am mărturisit pe
un grup că sunt atât de bucuroasă că le am pe ele și, dacă n-ar
fi fost, unde-aș fi ajuns eu acum?
Treceau
zilele și eu îi spuneam soțului cât sunt de fericită c-am aflat
atât de multe lucruri noi într-o singură zi. Se uita și el uimit
la auzul cumulului de informații, dar nu-mi spunea nimic. Niciodată
nu mi-a atras atenția, deși l-am neglijat mult și pe el. Știa că
la un moment dat îmi voi da seama. M-a lăsat să-mi folosesc
propria libertate, chiar dacă era conștient că nu mi-o folosesc în
chip responsabil. O singură dată, când m-a văzut necăjită din
pricina unor comentarii răutăcioase, mi-a spus: „Știai că pe
Facebook funcționează regula «gardului viu»? Adică toți țin la
dreptatea lor prin tot ce scriu. Toată lumea are dreptate”. M-a
pus pe gânduri, dar am continuat tot așa. Facebook îmi controla
existența aproape în totalitate.
„Tu
nu știi că Facebook duce la depresie?”
Cei
care citiți acum articolul, și mai ales cei care nu aveți legături
cu mediul virtual poate vă mirați de ridicolul situației în care
am ajuns, așa-i? Adică n-am fost în stare să iau o decizie în
familia mea fără să mă expun, fără să știe toți membrii de
pe grupuri?!
Dependența
de grupurile de pe Facebook a durat mai bine de un an și am fost
înscrisă pe cel puțin zece grupuri de discuție. În facultate
eram singura care nu avea cont și-i priveam ciudat pe colegi: „Adică
ei n-au cu ce-și ocupa timpul?! Ceva mai bun n-au de făcut?”. Dar
ne tot repeta un Părinte, profesor la Masterat: „Nu se poate să
nu treci în viața asta prin lucrul pe care l-ai judecat la
celălalt. Așa ne smerește Dumnezeu, ca să putem să-l înțelegem,
trecând și noi prin aceeași ispită, prin aceeași patimă sau
același păcat, și să nu-l mai judecăm”.
Pe
grupurile de Facebook de care vorbesc sunt înscrise mii de mame.
Aceleași persoane sunt înscrise simultan și pe alte grupuri. Și
există foarte multe varietăți de grupuri, cu teme și nuanțe
diferite. Pe unele grupuri, administratorii nu tolerează aciditatea
verbală, pe altele discuțiile nici nu sunt moderate riguros și se
ajunge la un adevărat război de idei (mommy wars), nu neapărat
prin ton și limbaj, cât prin nevoia de afirmare și de îndreptățire
de sine.
În
orbirea mea, deşi cineva mi-a atras atenţia: „Dar tu nu ştii că
Facebook-ul duce la depresie?!”, eu am continuat, pentru că nu
știam să-mi folosesc timpul. Nu mai puteam lua nici o carte în
mână. Eram agitată și nu puteam citi nimic. Oricât de bună era
cartea, mie mi se părea plictisitor să mai citesc. Mi-am explicat
asta citind un interviu recent, în care Părintele Pantelimon de la
Oașa spunea despre „fenomenul Facebook”: „Toate acestea le
asociez unei noțiuni: îi numesc hoții de timp. Sunt cei care îți
fură timpul. Și cred că este suficient, pentru că timpul pe
care-l trăim îl asimilăm, așa cum asimilăm aerul pe care-l
respirăm și mâncarea pe care o digerăm. La fel asimilăm și
timpul. Timpul petrecut într-un fel sau în altul schimbă
componența ființei noastre”.
Fetița
mea își vrea mama înapoi. În totalitate!
În
mine s-au schimbat multe: lene, lâncezeală, complacere, o neplăcută
stare sentimentală de frică și neliniște, neputința de a mă
relaxa, încordare nervoasă, irascibilitate, reacții fizice cum ar
fi: tulburări stomacale, uneori dureri de cap, dar cel mai grav
lucru a fost acela că mi-am neglijat mult copiii și nu m-am bucurat
de ei.
Voiam
să pun odată aceeași întrebare pe mai multe grupuri, dar soțul
mi-a sugerat să nu o fac. Aveam să pun paie pe foc. Voiam să
întreb toate mamele, și pe mine însămi în primul rând: „Voi
nu vă dați seama că, stând atât de mult timp la discuțiile de
aici, îi neglijăm pe copii? Voi nu vă dați seama cât suferă ei,
cât sunt de geloși pe toate dispozitivele astea? Fetița mea
închide laptopul cu furie când nu sunt în fața lui. Fetița mea
își vrea mama înapoi. În totalitate! N-ar fi mai bine să lăsăm
toate astea și să ne întoarcem la copii? Cu siguranță, mamele
care vor să se informeze vor găsi informațiile din surse reale, la
momentul potrivit… Cu răbdare. Au crescut atât de multe generații
de copii până la Facebook!”.
Nu
am avut curajul să întreb, pentru că aveam să fiu umilită,
hăituită, agresată, așa cum s-a stârnit și zilele acestea un
scandal virtual uriaș, în care voci tăioase de mame au agresat o
mamă bloggeriță, foarte populară, care și-a lansat de curând și
o carte. Mama respectivă trece prin momente foarte grele din cauza
unor comentarii foarte răutăcioase, ajungând chiar să-i fie frică
să iasă din casă, în public.
Nu
am pus acea întrebare, deși uneori mă înțepau degetele. Și
totuși frecventam grupurile din ce în ce mai des. De ce? Eu cred că
am ajuns aici din singurătate și mândrie. Paradoxal, nu? Cu doi
copii acasă, și singură…
Cea
mai mare suferință a mea a fost singurătatea
Mamele
din concediile prenatale, cu copii unul după altul, copleșite de
aceeași rutină, izolate de ceilalți poate că înțeleg situația.
Recent, o mamă cu cinci copii spunea că ea nu mai știa să poarte
o discuție normală cu oamenii din exterior. Știa să vorbească
doar despre creșterea lor, încât credea că se sălbăticise.
Măcar ea avea cu cine să vorbească din când în când, dar eu nu.
Stăteam cu chirie, izolați într-un capăt de sat, cu vecini până
la care aveam de mers ceva. M-am izolat și mai mult, ieșeam rar din
casă și-mi era lehamite chiar să-mi scot copiii la plimbare pe
uliță. O făceam, dar fără implicare.
La
fel ca și în cazul meu, din câte am observat pe grupuri, multe
mame se izolează, pierd mult timp în discuții de multe ori
sterile, ducând dorul vieții sociale, al serviciului. Și dacă cel
puțin doi ani viața socială aproape că lipsește, mamele caută
în altă parte atenție, comunicare, afirmare. Simt nevoia să
vorbească cu altcineva în afară de copii. Uneori, discuțiile
interminabile de pe grupuri se concretizează și cu întâlniri
între mame, dar prea puține și foarte rare, cel puțin în mediul
în care locuiesc eu și în împrejurimile lui. Și cum întâlnirile
au fost posibile extrem de rar, singurătatea persista.
Un
Părinte spunea că cea mai mare suferință a omului este
singurătatea. Singurătatea te sălbăticește, te golește, te
anulează ca persoană și te aduce în starea de individ, incapabil
de dragoste.
Eu
m-am simțit singură. Puținele discuții cu soțul și cu câteva
prietene la telefon, lipsa unui hobby, a unei îndeletniciri care să
mă împlinească m-au făcut să mă simt mai singură ca niciodată,
cu familia lângă mine. Intrasem în monotonie, în plictiseală și
lâncezeală.
Cu
toate că aveam parte de multă comunicare pe grupuri, mă simțeam
tot singură. Ceva lipsea, dar oricât încercam să-mi răspund ce
lipsește, încă nu realizam. Îmi amintesc că în ultimul an de
Jurnalism niște colegi au realizat un afiș publicitar care exprimă
cel mai bine starea de singurătate pe care am resimțit-o. Afișul
prezenta un băiat care petrecea ziua lui de naștere, singur, pe o
tribună, cu smartphone-ul în mână, derulând mesajele de „La
mulți ani”. Coiful de pe cap dădea să-i cadă, iar tânărul
stătea trist, cu telefonul în mână, pe tribuna pe care el însuși
a împrăștiat confetti, să simtă că-i ziua lui. Ceilalți, în
loc să se adune în jurul lui în chip real, să-l felicite, stăteau
acasă trimițând mesaje…
Privind
la „noua generație de ouați”
Pe
lângă singurătate, Facebook-ul a împrăștiat în mintea mea
multe gânduri de judecată, comparație, cârtire, suspiciune și
invidie. Îmi comparam copiii, le găseam probleme, acumulam
frustrări și încercam să mă dau peste cap să mi-i cresc după
rețetele altor mame. Deși în mare parte îi neglijam, în timpul
rămas ajungeam să fac eforturi să-i aliniez standardelor de pe
Facebook. Deveneam frustrată că eu nu-mi permit scaun de masă
Antilop, papucei Tikki, sistem de purtare SSC, diferite cărticele
sau jucării. Nu-mi plăcea că ai mei nu au anumite calități,
deprinderi sau, din contră, în unele situații mă mândream cu ce
aveau ei și alții nu. Copiii mei deveniseră, din subiecte,
obiecte.
Copilul,
pe grupurile de mămici, am constatat că e privit ca un idol, ca un
mic zeu, în jurul căruia se învârte lumea, care nu are voie să
mănânce dulciuri, zahăr, pufuleți, biscuiți. Se promovează un
stil de viață sănătos, dar dus la extrem, cu comentarii
jignitoare sau sfidătoare la adresa celor care-i mai scapă pe sub
mână „ceva bun”, care iau ca literă de lege ce spun medicul,
rudele, cadrele didactice, societatea în general, fără să mai
consulte și alte păreri, eventual cele de pe grup. M-a impresionat
odată replica unei mame care ne reproșa nouă, celorlalte, că din
prea multa grijă obsesivă față de copii, „vom crește niște
generații de ouați, incapabili să se descurce singuri în viață”.
Mamele devin temătoare, suspicioase, obsedate de copiii lor,
invocând mereu grija supremă pentru copil.
„Draga
mea, închide laptopul!”
Recent,
la o conferinţă, un medic pediatru ne spunea că, după anii 2000,
a apărut o generație de mame foarte citite, suspicioase şi
neîncrezătoare în medici. Schimbă des medicii, îi corectează cu
cele citite de ele, mută copiii de la un cabinet la altul, pentru că
nu mai există încredere. Ea spunea că discuţiile dintre mame de
pe Internet și din parc modelează percepţiile. Un psiholog sfătuia
viitoarele mămici să nu acceseze forumurile, reţelele de
socializare, iar un psihoterapeut mi-a spus răspicat: „Draga mea,
închide laptopul!”. Eu bâjbâiam, iar ea mi-a spus-o mai tare:
„Închide laptopul!”.
De
ce? Pentru că nu există reţete de creştere a copilului. Fiecare
mamă e unică, şi asta înseamnă că Dumnezeu a înzestrat-o cu un
instinct matern. Acest instinct, din nefericire, din cauza
dependenţei de grupuri, este înăbuşit. Mama nu mai are încredere
în ea, ci în părerile colegelor de pe grupuri. Mama nu ştie cum e
mai bine, mama devine vulnerabilă şi-şi atribuie, vorba Părintelui
Pantelimon, „o identitate de împrumut”.
Cum
vor arăta copiii noștri?
În
facultate, o profesoară de jurnalism a făcut următoarea remarcă,
neconștientizată de mine atunci, care nu aveam adresă de Facebook:
„Lumea se mută în virtual…”. Mi-a luat destul de mult timp să
observ asta.
Televizorul
nu mai e acum în top. Internetul și rețelele de socializare
înglobează mii și milioane de oameni. Și lumea s-a mutat în
virtual… cu tot cu mame și copii. Mamele tradiționaliste sunt
privite ca înapoiate și neglijente, cum de altfel le priveam și
eu, făcând-o pe deșteapta cu prietenele mele, care nu erau membre
pe grupurile de pe Internet: „Cum?! L-ai vaccinat? I-ai dat
dulciuri? Zahăr? Hmmm… L-ai culcat la 22? I-ai dat suzetă? Nu
știai că inhibă lactația? Îl porți în sistem nesănătos? Face
displazie de șold. Premergător? Și mai periculos… Îi dai desene
animate? Dar mai bine pune-i scurt ceva pe laptop, ceva ales de tine,
că televizorul îl tâmpește. L-ai lovit? Va deveni neîncrezător,
inhibat, timorat sau rebel. Dar vezi că pe Facebook sunt multe
grupuri în care te învață să-l crești sănătos. Dacă vrei să
te înscrii și tu…”. Slavă Domnului că nu m-au ascultat…
sper! Așa mi-am îndepărtat o parte din prietene. După ce mi-am
revenit, am început să vorbim ca de la egal la egal și să învăț
și de la ele – eu, care până atunci le vedeam înapoiate.
Și
totuși, de-a lungul istoriei, mamele au fost puternice și-au
crescut mai mulți copii fără să se vaite. Copiii nu erau crescuți
după „rețete”. De multe ori mi-am spus, cumva,
îndreptățindu-mă: înainte, mamele trăiau într-o stare de
comuniune cu ceilalți, lucrau împreună, mergeau la clăci, mergeau
cu lucrul de mână una la cealaltă, la spălat rufele în râu, la
muncile câmpului, la construcția caselor. Viața lor personală și
familială îi cuprindea și pe ceilalți. Acum, acea stare de
comuniune e pe cale să se stingă, iar cărarea de la vecin la vecin
aproape că nu mai există. „Cum să ni se mai facă dor să-l
vedem pe celălalt, dacă suntem la distanță de un click de el, la
distanță de un mesaj?”, spunea Părintele Pantelimon.
Mă-ntreb:
copiii ăștia, când vor crește, ce obiceiuri vor avea, dacă le
văd pe mamele lor butonând smartphone-urile, tabletele,
laptopurile? Mă-ngrozesc când mă gândesc la o imagine pe care am
văzut acum un an, trecând cu mașina printr-un sat din Bucovina. Pe
o bancă, la poartă, stăteau trei băieți, cam de 9-10 ani, cu
telefoanele în mână. Cozorocul șăpcii le acoperea ochii, iar
fiecare era foarte concentrat asupra propriului telefon. Pe o bancă,
împreună, și totuși atât de singuri. Sinistră imagine. Aceeași
imagine cuprindea, altă dată, câteva fete în curtea unei
mănăstiri. Cum vor arăta mititeii noștri?…
Pași
de mămică spre lumea reală
Recent,
un studiu a arătat că Facebook a depășit pragul de un miliard de
utilizatori. Cifra spune multe, și cel mai important lucru e acela
că nu mai știm să trăim în lumea noastră, cu bucuriile și
încercările lor reale. Și-mi pun des următoarea întrebare: „Dacă
s-ar sista Internetul definitiv, Doamne ferește, din cauza unor
greutăți mari în întreaga lume: război, calamități, suferințe,
cum ar trăi acel un miliard de oameni fără Facebook? Toate mamele,
toți utilizatorii, fără părerile și sfaturile celorlalți? Ce
s-ar face lumea atunci?”.
În
cazul meu, nu a căzut rețeaua, dar învăț să nu o las să mă
controleze. Doar așa pot învăța să trăiesc, să o iau de la
capăt, așa cum un copil învață încet-încet să crească, și
sunt sigură acum că Dumnezeu ar fi scos în calea mea, cu răbdare,
toate răspunsurile și informațiile pe care le-am găsit într-un
timp atât de scurt pe Facebook. Se găseau persoane, cum se găsesc
și acum, care să-mi răspundă la o parte din nelămuriri. Și dacă
nu le-am aflat pe toate, cu siguranță nu am avut nevoie de ele până
acum. Pentru că, spunea Părintele duhovnic: „De la noi,
intelectualii, cei care știm multe, ni se vor cere multe”. Și ce
folos să ne umplem mintea cu atât de multe noțiuni?
Cu
ajutorul lui Dumnezeu, m-am oprit. Intru foarte rar pe grupuri și
încerc să discern lucrurile, fără să-i judec pe cei care
continuă să intre mai des. Mă rog să descopere frumosul din
viață. Cineva drag mi-a dat o serie de sfaturi pe care le scriu și
aici, poate se folosește cineva: „S-ar putea ca munca să vă facă
bine, mai ales dacă e ceva practic. V-ar face cu siguranță mult
bine mișcarea zilnică, măcar treizeci de minute pe zi, efort fizic
sau o oră de mers pe jos, cât mai aproape de natură. Puteți să-i
luați şi pe copii cu dumneavoastră. Cred că aveți nevoie de o
alimentație mai bogată în vitamine și enzime, și să luați
niște suplimente. Trebuie să fugiți de gânduri și să pomeniți
cât mai des Numele Mântuitorului, ca să vă izbăvească de ele.
Spovediți-vă, chiar dacă mai scurt, la două săptămâni, și
împărtășiți-vă cât mai des. Duhovnicul trebuie sa aibă însă
întotdeauna ultimul cuvânt”.
Mobilizare
generală pentru mamele din întreaga țară
Am
fost ca o centrifugă, am umblat ca o nebună după cunoaștere,
afirmare, comunicare, nevoia de acceptare și apartenență la un
grup și, oricât am căutat, pe Facebook n-am găsit dragoste. Acea
dragoste învăț s-o descopăr de la fetița mea, care mă
acaparează obsesiv și mă copleșește cu dragostea ei,
repetându-mi că mă iubește, că sunt mămica ei și ea, fetița
mea. Se teme încă să nu mă piardă, îmi miroase chipul la
culcare, îmi sărută mâinile și se asigură că-s lângă ea.
Băiețelul îmi cuprinde picioarele și spune, cum poate, „mama
mia”. Mă pupă des și-mi mângâie chipul, iar în dragostea
soțului, pe care am ignorat-o de multe ori, mă odihnesc
necondiționat.
Cu
toate acestea, este foarte multă nevoie de comuniune, de comuniune
între oameni și în afara mediului familial. Încă sper la
întâlniri între mame, cu tot cu copii. Preoții în parohiile lor
ar putea să îndrume astfel de întâlniri. E nevoie de multă
dragoste, pentru că tinerele mame se pierd… Ar folosi foarte mult
catehezele, conferințele pe teme de educație, sănătate. Mamele
ies de acasă, se bucură de compania celorlalte mame, discută,
împărtășesc opinii de creștere sănătoasă, creștinească a
copiilor, iar cele mai puternice le-ar oferi exemplul celor care încă
caută…
Este
nevoie de activități practice, pentru că noi, tinerele mame (sau o
bună parte dintre noi) nu mai știm să facem aproape nimic practic,
cum ar fi un meșteșug frumos: cusut, împletit, croșetat,
confecții, decorații, orice lucru de mână; pictură, dans, artă,
vizionări de filme bune, ieșiri la teatru, plimbări, excursii. Ar
fi minunată organizarea de ateliere creative, șezători în mai
multe orașe din țară, dacă este posibil și la sate. De asemenea
evenimente am mai auzit, dar foarte izolat. E nevoie de o mobilizare
generală, care să motiveze mamele din concediile prenatale (și nu
numai) să iasă puțin din casă, măcar o dată pe săptămână,
două ore, și să învețe să facă ceva practic, pentru înflorirea
minții, a trupului și a sufletului lor și a întregii familii.
„Eu
și Dumnezeu pe pământ”
Îi
mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a trecut prin încercarea pe care
eu, demult, am judecat-o la alții, că mi-a dat doza de suferință
pe care am putut să o duc doar cu ajutorul Lui și să văd că
depresia nu e decât pierderea lui Dumnezeu, manifestarea mândriei,
a egoismului perfid, a egocentrismului şi a grijii obsesive faţă
de nevoile proprii. M-a ajutat să văd că atunci când eu se
transformă în tu şi ceilalţi, calea devine netedă şi plină de
pace, încredere, împăcare, făcându-i loc Bunului Dumnezeu,
Care-și revarsă harul.
Îi
mulțumesc că m-a tras de mână, afară din prăpastia virtuală,
rămânând, în final, singură cu El. „Eu și Dumnezeu pe
pământ”, cum îi plăcea Maicii Gavrilia să spună adesea. Am
rămas doar cu El, mă lupt să rămân cu El și, fiind cu El, acum
pot fi și cu ceilalți dragi ai mei, în chip real. Învăț să fiu
o mămică în real.
Cătălina
G.
Suceava
Sursa:
Știri pentru Viață
0 comments:
Trimiteți un comentariu