UNIREA BUCOVINEI CU ŢARA MAMA, ROMÂNIA – 28 noiembrie 1918 / Istorie

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

Provincie istorică românească, Bucovina a aparţinut Moldovei până în anul 1775, când a fost anexată de Austria, în urma războiului ruso-turc din anii 1768-1774.

La 1774, nordul Moldovei cadea prada intereselor meschine de ordin geostrategic ale celor trei mari puteri (Rusia, Austria, Turcia), care, la numai doi ani de la sfartecarea Poloniei – 1772, hotarau, la Kuciuk Kainardji, in urma razboiului ruso – turc, anexarea Bucovinei de catre Austria, habsburgii primind din partea Portii, drept răsplată a neutralitatii, un pamant ce nu apartinea osmanlailor.

Drama Moldovei era cu atat mai mare cu cat teritoriul cedat incorpora fostele cetati de scaun de la Baia, Siret si Suceava si manastirile Putna, Radauti, Voronet, Sucevita, Moldovita, sanctuare ale vietii spirituale si traditiei istorice.

Pentru a îmbrăca în formule juridice această anexare, guvernarea habsburgică pretexta că în vechime Pocuţia ar fi stăpânit regiunea de nord a Moldovei, numită de ea mai târziu Bucovina.

Prin împărţirea Poloniei în 1772, Pocuţia, împreună cu Galiţia fiind atribuite Austriei, tot ei i-ar reveni „dreptul de a stăpîni regiunea menţionată”, adică Bucovina, Cucerirea acestui teritoriu românesc era motivată, de asemenea, de Austria şi prin necesitatea de a stabili o comunicaţie mai directă între Transilvania şi Galiţia.

După ocuparea Bucovinei de către trupele habsburgice, în toamna anului 1774, Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia şi alte mijloace „convingătoare” pentru a obţine din partea Porţii otomane recunoaşterea faptului împlinit.

La 7 mai 1775 – printr-o convenţie încheiată la Constantinopol – Poarta otomană consimte la cedarea Bucovinei către Austria.

Şi astfel, Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu capitala la Suceava, cu peste 10 mii de km2 şi 75 de mii de locuitori, cu 233 de oraşe şi sate româneşti, cu mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Humor, a fost ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în pofida oricăror principii internaţionale – de către Imperiul habsburgic.

Împotriva târgului dintre Poarta otomană şi Imperiul habsburgic cu privire la teritorii ce nu le aparţineau, domnul Grigore Ghica, boierii patrioţi şi clerul din Moldova au protestat, în repetate rînduri, cu toată energia, cerând sprijin împotriva acestei încălcări atît de păgubitoare, subliniindu-se că, dacă sultanul nu va îmbrăţişa cauza provinciei supusă suzeranităţii sale, locuitorii Moldovei, în disperare, ar putea să caute ajutorul la o altă putere străină.

Rezultatul acestor proteste şi demersuri: domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat mişeleşte de otomani, în octombrie 1777.

Guvernul habsburgic a denumit, la început acest teritoriu, „Moldova austriacă”. Curând, însă, pentru a masca anexarea, Austria denumeşte acest teritoriu „Bucovina”, după denumirea pădurilor de fagi de la Cosmin.

Până în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţie militară austriacă, iar după această dată a fost alipită la Galiţia, ca o simplă circumscripţie administrativă a acestei provincii.

În cei 143 de ani de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicând în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi slovacilor şi încurajînd aşezarea în masă a rutenilor fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Polonia.

Acest fapt nu a putut schimba, totuşi, caracterul românesc al acestui teritoriu. De-a lungul întregii perioade, ţărănimea a reprezentat 75% din populaţia Bucovinei, formată în cea mai mare parte din români.

Românii din Bucovina, aparţinînd tuturor generaţiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o dârză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina şi-au ridicat, nu o dată, glasul de protest, revendicând drepturi politice şi naţionale.

Unul dintre primele periodice apărătoare a intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale românilor bucovineni a fost publicaţia „Bucovina”, scoasă de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi. Ea a fost urmată de alte publicaţii: „Revista politică”, „Gazeta Bucovinei”, „Deşteptarea Bucovinei”.

Revoluţia de la 1848, care a cuprins Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, a avut influenţă şi asupra Bucovinei.

În cadrul creat de procesul revoluţionar, la Cernăuţi a avut loc o Mare Adunare Naţională a românilor care au redactat un memoriu în 12 puncte pentru a fi prezentat împăratului.

Se cerea statutul de „ţară de coroană autonomă” pentru Bucovina, prin separarea de Galiţia; păstrarea identităţii naţionale a românilor; crearea de şcoli; abolirea clăcii şi a dijmei; libertatea şi egalitatea cultelor; scoaterea bisericii româneşti de sub autoritatea mitropolitului sârb din Karlowitz etc.

Istoricul Ion Nistor sublinia că aceste revendicări „constituiră multă vreme programul politic al românilor bucovineni în lupta pentru dobîndirea şi consolidarea autonomiei ţării, pentru conservarea caracterului românesc al fostei Ţări a Moldovei”.

Bucovina a devenit teritoriu de refugiu şi de consultări pentru revoluţionarii paşoptişti şi Moldova, respectiv Transilvania: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a.

Discuţiile dintre revoluţionarii români au dus la concluzia că Principatele dunărene, Bucovina, Basarabia şi Transilvania trebuie să se unească într-un stat daco-roman, aflat sub autoritatea împăratului de la Viena sau cîrmit de un arhiduce din Casa de Habsburg.

În discuţiile din Bucovina apar atât prefigurarea României Mari, prin unirea provinciilor româneşti, cât şi prefigurarea proiectului lui Aurel C. Popovici de unire a românilor sub egida Curţii din Viena.

Reprimarea revoluţiei şi intervenţia armatelor ruseşti, au împiedicat traducerea în viaţă a acestor revendicări.

Totuşi, unele dintre ele au fost împlinite: prin Constituţia imperială din 1849, Bucovina este proclamată mare ducat, bucurându-se de autonomie internă, fiind trecută în subordinea directă faţă de guvernul central de la Viena, situaţie care s-a menţinut pînă în 1918; limba română a fost introdusă în Institutul Teologic din Cernăuţi ca limbă de predare, înfiinţându-se o catedră de limba şi literatura română, încredinţată lui Aron Pumnul, fost profesor de filozofie la Blaj. Şi la Liceul latino-german se introduce limba română ca limbă de studiu.

În 1861, în timpul regimului liberal, Bucovina primeşte un nou statut de organizare autonomă, care prevedea ca organe de conducere Dieta ţării (puterea legislativă), care alege un comitet cu atribuţii legislative, avînd în frunte un căpitan al ţării.

Reprezentantul guvernului central de la Viena era guvernatorul, numit preşedintele ţării.

În pofida măsurilor represive care au urmat Revoluţiei române din 1848, lupta pentru dreptate şi unitate a românilor a cunoscut noi trepte de afirmare. Ea s-a manifestat pregnant cu ocazia Unirii din 1859 şi a Războiului de Independenţă din 1877-1878.

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii, a reunirii cu Patria Mamă. Semnificative au fost, în acest sens, sărbătorirea unor momente de seamă din istoria poporului român.

Serbările de la Putna din 1871, organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi, cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mănăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor.

Printre participanţi se aflau Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, Iacob Mureşanu, Gr. Tocilescu.

În 1875, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la cotropirea Bucovinei de către austrieci, bucovinenii organizează la Iaşi şi Paris manifestaţii contra dominaţiei habsburgice.

La serbările de la Iaşi participă şi studenţi din Cernăuţi, grupaţi în Societatea Studenţească „Arboroasa”.

Refuzul românilor de a participa la serbările organizate în 1875 de guvernul austriac şi manifestările de protest al bucovinenilor l-au determinat pe împăratul Franz Josef să-şi contramandeze o proiectată vizită în Bucovina.

În 1875, guvernul austriac a înfiinţat Universitatea din Cernăuţi. Cursurile erau însă în limba germană, afară de cîteva de la Facultatea de Teologie şi de o catedră de limba şi literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere, avînd ca prim titular pe I.G. Sberea.

Cu doi ani mai înainte, la 13 ianuarie 1873, se înfiinţează Mitropolia Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei, cu reşedinţa la Cernăuţi.

În octombrie 1877, Societatea Studenţească „Arboroasa”, în frunte cu compozitorul Ciprian Porumbescu, îşi exprimă deplina adeziune la manifestările organizate la Iaşi, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la asasinarea de către austrieci a domnitorului patriot Grigore Ghica.

În martie 1892 se creează Partidul Naţional Român din Bucovina. În program se prevedea autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale istorico-politice.

Prin pactul de constituire a monarhiei dualiste (1867), Imperiul habsburgic s-a împărţit în două părţi distincte: Austria şi Ungaria. Bucovina, alături de Galiţia şi alte teritorii au intrat în componenţa Austriei.

Crearea structurilor mişcării de emancipare naţională a românilor bucovineni a întîlnit mari obstacole, ca urmare a divizării ei în conservatori şi liberali, mai întîi, împărţire agravată prin apariţia democraţilor favorabili colaborării cu ucrainenii.

Certurile s-au succedat, ducînd la sciziuni în Partidul Naţional Român, creat la 7 aprilie 1892, la apariţia de noi formaţiuni politice, ceea ce l-a determinat, în 1910, pe Iancu Flondor să demisioneze din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional.

Ca urmare a înfrîngerilor suferite în război şi a intensificării luptelor de eliberare naţională a popoarelor subjugate, în toamna anului 1918 Imperiul Austro-Ungar se destramă.

Procesul de destrămare a dublei monarhii a descătuşat şi în Bucovina energiile naţionale.

Dar divizarea din rîndul elitei politice româneşti şi, mai ales, agresivitatea naţionaliştilor ucraineni au creat obstacole în calea realizării unirii Bucovinei cu România.

Forţele care se confruntau erau autorităţile austriece, reprezentate de guvernatorul Etzdorf, mişcarea unionistă românească, avîndu-l în frunte pe Iancu Flondor, şi separatiştii ucraineni, beneficiind de sprijinul unui român aflat la Viena, deputatul Aurel Onciu, care, în întreaga perioadă până la unirea Bucovinei cu România, a acţionat ca un factor de subminare a mişcării unioniste româneşti.

Curtea de la Vinea avea, la începutul anului 1918, intenţia de a reuni într-o unitate administrativă distinctă părţile bucovinene locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea proiectului.

În toamna anului 1918, Bucovina era ameninţată cu divizarea, întrucît ucrainenii, erau hotărîţi să-şi asigure controlul asupra zonei dintre Nistru şi Prut şi a unei zone dintre Prut şi Siret.

Intenţia ucrainenilor era să înfiinţeze un stat autonom care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea nordică.

Pentru a-şi pune în aplicare planul, ucrainenii s-au organizat în formaţiuni paramilitare, în rândul cărora au intrat şi militari ucraineni, proveniţi din armata austro-ungară.

Dupa victoria revolutiei bolsevice de la Sankt Petersburg, din octombrie 1917, Ucraina a urmarit sa se extinda asupra Nordului Moldovei, impreuna cu care sa constituie un stat vasal Austro Ungariei, intentie sprijinita de Viena.

Dupa ce Ucraina propunea mai mule forme de colaborare, ce cuprindeau, insa, anexarea celei mai mari parti a Bucovinei, la 19 octombrie, Consiliul National Ucrainean, intrunit la Lvov, a proclamat independenta Ucrainei in cadrul Austro Ungariei, granitele noii entitati cuprinzand si Bucovina nord-vestica.

Deputatul bucovinean Gheorghe Grigorovici a reactionat prompt si a cerut, la 22 octombrie 1918, in Parlamentul de la Viena ca Bucovina sa fie redata patriei de la care a fost dezlipita in 1774.

Evenimentele capata intensitate, deoarece ucrainenii dispuneau de armata si incercau sa o utilizeze, intr-o prima faza, pentru a intimida actiunile romanilor si pe liderii lor, care, la initiativa lui Iancu Flondor si Sextil Puscariu, vor convoca o adunare reprezentativa a bucovinenilor la Cernauti, la 27 octombrie 1918.

Sextil Puscariu

Adunarea se va declara Constituanta si va alege un Consiliu National Roman, din 50 de membri, care, in fata presiunii ucrainenilor, care decretasera, la 3 noiembrie, anexarea unei mari parti din Bucovina, iar legiunea ucraineana teroriza populatia, Consiliul National Roman face apel la armata romana, care, sub conducerea generalului Iacob Zadic, intra la 11 noiembrie in Cernauti.

La 28 noiembrie, in Palatul Mitropolitan (Sala Sinodala) Cernauti, se deschid lucrarile Congresului General al Bucovinei, care a votat Declaratia de Unire prezentata de Iancu Flondor.

Declaratia constata ca „ceasul mare a sunat” si hotaraste „Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei, in vechile hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu regatul Romaniei”.

In mesajul prezentat ulterior regelui, cu prilejul inmanarii la Iasi a declaratiei de unire, Iancu Flondor spunea :

„Plecati putini ne intoarcem acum multi. Nu e o cucerire a armelor, ci intoarcerea la vatra a fratilor despartiti, care in Majestatea Voastra regasesc pe parintele demult pierdut”.

Românii bucovineni, avându-l ca lider unionist pe Iancu Flondor, au acţionat pentru salvarea integrităţii teritoriale a Bucovinei şi, apoi, pentru unirea ei cu România.

De mare însemnătate pentru organizarea forţelor româneşti unioniste a fost ziarul „Glasul Bucovinei”, condus de marele filolog Sextil Puşcariu.

În primul său număr, din 22 octombrie 1918, erau fixate obiectivele mişcării naţionale a românilor bucovineni:

„Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”.

În privinţa unei posibile uniri cu România, în text se spune:

„Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.

În acest spirit, s-au desfăşurat la Cernăuţi, în ziua de 27 octombrie 1918, lucrările Adunării Naţionale a Românilor, care s-a declarat „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române, şi a hotărît unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări româneşti într-un singur stat naţional independent”, în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.

Dionisie Bejan

Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm:

“Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă.

Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

Ceea ce românii bucovineni au numit Constituantă era într-adevăr o reprezentantă naţională, chemată să aducă hotărîri de importanţă covîrşitoare pentru istoria românilor.

Ea era o Adunare Naţională reprezentativă, formată din foştii deputaţi români din Parlamentul de la Viena, cei din Dieta Bucovinei şi primarii români din întreaga provincie.

Adunarea, prin componenţa sa, primeşte o valoare juridică ce-i îngăduie să aducă hotărîri istorice.

În această calitate, Constituanta adoptă o moţiune ce are în vedere unirea Bucovinei cu România şi crearea Consiliului Naţional Român, alcătuit din 50 de membri, avînd un comitet executiv prezidat de Iancu Flondor. Consiliul Naţional era socotit un organ executiv al puterii politice a românilor din Bucovina, chemat a reprezenta şi rezolva toate problemele ce se vor ivi.

În aşteptarea momentului cand ar fi putut acţiona în forţă, ucrainenii au rămas, iniţial, în expectativă, apoi, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a Ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărîrile Adunării Naţionale a Românilor pentru teritoriile în care ucrainenii erau majoritari.

De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria, ei au declanşat acţiuni de ocupare a zonelor ce pretindeau că le aparţin, cerînd guvernatorului austriac în Bucovina să le transmită puterea.

Confruntat cu primejdia divizării Bucovinei, a dezordinii ce ameninţa – din cauza agresivităţii legiunilor ucrainene – să escaladeze pînă la vărsarea de sînge, Iancu Flondor a decis să facă apel la guvernul român pentru restaurarea ordinii în Bucovina.

Noul guvern prezidat de generalul Coandă, a hotărît să ofere tot concursul românilor bucovineni, inclusiv să trimită trupe.

Divizia 8 Infanterie a generalului I. Zadik a intrat în Bucovina. Legiunea ucraineană s-a retras în grabă, iar ostaşii români s-au bucurat de o călduroasă primire din partea populaţiei.

Consiliul Naţional Român, asumându-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărît, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, crearea unui guvern condus de Iancu Flondor, preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan.

Dionisie Bejan

Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut, din care cităm:

“Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă.

Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua”.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 28 noiembrie 1918, în Palatul Metropolitan din Cernăuţi Congresul general al Bucovinei, la care au luat parte, pe baze democratice, 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai comunităţilor ucrainene, 7 ai Consiliului Naţional German, 6 ai Consiliului Naţional Polonez.

În unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile hotare, până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

Şeful guvernului, Iancu Flondor, dădu apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza că “de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”(Ion Nistor, “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 396-397).

Actul unirii Bucovinei cu România a fost salutat cu entuziasm de poporul român de pe întreg teritoriul patriei prin numeroase telegrame, scrisori prin presă etc.

Referindu-se la acest moment istoric, ziarul „Românul” din 15 decembrie 1918 scria:

„Ţara mândră a fraţilor, Bucovina, dezlipită aproape un veac şi jumătate de către mişelia austriacă, a ajuns iarăşi liberă, încorporându-se în sânul Mamei sale, Bucovina a devenit iarăşi ceea ce zicea poetul – „vesela grădină”.

Ziua de 28 noiembrie va rămâne scrisă pururi cu litere de aur în istoria poporului român de pretutindeni”.

Iancu Flondor

O delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei, pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul unirii Bucovinei cu România.

În şedinţa din 29 decembrie 1918, Camera Deputaţilor a votat, în unanimitate, Legea asupra unirii Bucovinei cu România.

Unirea a fost recunoscută pe plan international prin Tratatul de pace de la Saint-Germain en Laye, semnat la 10 septembrie 1919 între Puterile Centrale Aliate şi Austria.

România l-a semnat la 10 decembrie 1919.

Referințe:

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN- ziarulfaclia.ro/28-noiembrie-1918

Prof.Dr. istoric Constantin Ungureanu

cercetator principal la Institutul National de Istorie –

Chisinau, originar din Bucovina – ziarulprahova.ro

Sursa: Cer și Pământ Românesc