Sfântul
Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi
ai Bisericii. Numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a
apostolilor (după cum se spune în Acatist), întâi stătător al
ierarhilor, el se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea
credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de
Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor sfinţii Petru şi Pavel.
S-a
născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara,
provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi,
Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu,
deoarece prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele
de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile
copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în
meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit
de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar înţelegând
deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi ale înţelepciunii
profane s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti –
viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor
Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special,
a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi
în dreapta credinţă, în dreapta relaţie şi înţeleapta iubire,
cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întreaga fire.
După
ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel şi
Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul
curat la suflet şi la trup, a fost hirotonit preot la doar douăzeci
şi trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân
– Episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume, Nicolae – a
început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică.
Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi,
ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi,
în timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine, împăraţii
romani Deocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit. În jurul
vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost
ales episcop al cetăţii sale natale – Mira Lichiei. Sporindu-şi
ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de
păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind
bătăi, torturi pentru credinţa sa. Fiind eliberat abia în anul
313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat
Constantin. În anul 325 a participat alături de alţi 318 Sfinţi
Părinţi, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea de Sfântul
Constantin, împotriva ereticului Arie.
Dacă
în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni,
aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de
adevărul dreptei credinţe. În râvna sa sfântă l-a pălmuit pe
Arie ereticul hulitor. Fapt socotit nepotrivit de către împărat,
pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos.
Acestuia, după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul
Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Însuşi i S-a arătat,
dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri
omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cinste,
fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici,
petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit
întru cuvioşie în anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de
har şi făcătoare de minuni se găsesc astăzi în oraşul Bari din
Italia, iar mâna dreaptă spre binecuvântarea Ţării noastre, la
Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.
Din
viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică, două
virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu,
adică de Hristos, de adevăr şi de sfintele Lui învăţături, iar
a doua iubirea sa de oameni materializată prin fapte de milostenie
şi sprijinirea necontenită a celor sărmani.
Prima
virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului,
privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna
apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc
cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al
acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător
credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei, Sfântul
Nicolae arată creştinilor din toate veacurile şi din toate
timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică decât
fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos.
Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa, ne dă
calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în
Duhul Sfânt, ai poruncilor Sale.
Participarea
la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la
viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură
a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută aici pe pământ
prin starea de rugăciune şi alte fapte bune. Iubirea sa de adevăr,
de ortodoxie, a mers până la jertfă, purtând lanţuri şi
pătimind torturi pentru iubirea lui Hristos şi adevărul Său,
ortodoxia. Când preotul şi filosoful eretic Arie, în logica
sistemului filosofiei sale, l-a coborât pe Hristos de pe scaunul său
de Dumnezeu la treapta de făptură, sigur una superioară, sfântul
Nicolae i-a ars o palmă părintească, pentru a-l trezi la
realitate: cu asfel de lucruri nu se glumeşte! Fapta a plăcut lui
Hristos, dar ereticul, din păcate, tot eretic a rămas.
A
doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae, este
iubirea de oameni. Urmând lui Hristos, Care din iubire de oameni S-a
întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi
scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce, Sfântul
Nicolae, „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând
apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei
nevinovaţi din moarte” arătându-se în vis împăratului
Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta
nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care
i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin
mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea
sufletului său.
Tânăr
fiind, a făcut cu mare discreţie (noaptea) o faptă de milostenie
extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere
fete expuse prostituţiei, din pricina sărăciei, şi a tatălui
lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale[1] a
făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au
intensificat, după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din
România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenţii
miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim
faptul că, pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii
Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de
năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea
mânăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi
din calea turcilor în mânăstire, care izolaţi piereau de foame.
Sfântul
Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe
ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului
tuturor bunătăţilor – Dumnezeu.
Sfântul
Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător de viaţă
în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde,
ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi
oceane.
Este
un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi
ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân puternic, blând, bun
şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la
sfârşitul veacurilor şi solidar tuturor greutăţilor vieţii
omeneşti. O frumoasă povestire, ne arată cât este de apropiat
omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae, povesteşte
că:
„Sfântul
Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă,
şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au
laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran
adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se
oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă
însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul,
la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine
mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa
o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe
prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a
trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola
samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă
poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară
alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se
zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu,
iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la
urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros,
blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul
Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din
umeri şi pleacă zorit nevoie mare.
Sosesc
amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme,
când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia
trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi
neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel
scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl
primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare
prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi
neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat
doar de unul din zece mii de oameni – Şi încă! Vei fi prăznuit
numai odată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule,
nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău
şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre
cele mai populare din toată lumea”[2].
Sigur,
tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la
Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel
din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că
raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea
celei dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi
creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că
sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este
plin tot pământul”, după cum spune psalmistul, este aceea care
ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură
cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25)
faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci
soarta noastră.
Rugăciunile,
postul, milosteniile sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii
sale şi intervenţiile sale salvatoare de-a lungul istoriei, ne
întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi milostivire, care
sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin
[1]
Vieţile Sfinţilor, luna decembrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999.
[2]
După Părintele N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Sfinţi şi
oameni iubiţi, Ed. Episcopiei Maramureşului, Baia Mare, 1992.
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu