Paul Gherasim despre artă, credință, tineri, dragoste şi jertfă

A vorbi despre domnul Paul Gherasim este un lucru anevoios, chiar şi pentru cine îl cunoaşte. Taina tăcerii şi a puţinătăţii vorbirii sale nu este atât legată de faptul că este un om al exprimării prin desen şi culoare, ci se datorează vieţuirii în simplitatea profunzimii. Mai jos sunt câteva cuvinte despre artă şi viaţă, despre trecut şi prezent, dar şi responsabilitate. Toate însă vorbesc despre cum trăieşte omul viaţa în Hristos şi cu semenii săi, din toate generaţiile, cu Adamul întreg.

Cum aţi ajuns la Hristos?

A durat, a fost un timp de mari încercări. Oamenii vorbesc despre artă ca şi cum arta ar fi o religie. La Hristos se ajunge printr-o viaţă întreagă de încercări. Suntem într-o vreme în care peste încercările personale au venit încercările lumii acesteia, prin care trecem toţi.

Paul Gherasim, Logos

Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită

Cum vă aşezaţi acum în vocaţia picturii?

Astăzi pictura trece printr-o mare criză. Pictorii au fost întodeauna în fruntea schimbărilor, pentru că pictura începe încă din peşteri. Pictura înseamnă şi scriere, din pictură s-au născut semnele folosite în toate domeniile, pentru că oamenii au văzut mai întâi. Aşa se poate înţelege cum Dumnezeu l-a lăsat pe om să pună nume tuturor făpturilor: pentru că mai întâi omul a văzut şi după aceea a putut să caracterizeze fiecare făptură.

Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag limită. Nici nu mai este vorba de un chip al omului, de o vedere a naturii ca frumuseţe, ca poezie. Astăzi chipul omenesc este schimonosit. Este mult zgomot şi violenţă, chiar şi în pictură. Arta ca încercare este şi un mijloc de promovare a unei ideologii împotriva tradiţiei. E foarte greu să deosebeşti binele de rău. Nu înseamnă să descoperi numai contrariile. Contrariile adevărate nu sunt contrariile alb şi negru, ci e albul şi doar o pată pe alb, e începutul răului şi este greu de deosebit. E o pagină albă a conştiinţei pe care se aşează sufletul. Albul este lumina.

Ceea ce se întâmplă astăzi are în spate o istorie lungă, începând de la Renaştere, când omul nu a mai recunoscut măsura lui Dumnezeu în toate, ci a devenit el însuşi măsura.

Este de făcut o comparaţie în domeniul artei între tradiţia Bisericii Ortodoxe şi cea a Bisericii Catolice şi se vede cum, începând de la Renaştere, Biserica Catolică a fost îngăduitoare cu schimbările, s-a înstrăinat de dogmele şi de erminiile Bisericii. Aceste lucruri au evoluat până în zilele noastre. La noi, tradiţia picturii creştine s-a menţinut.

Acum, după model occidental s-au pus scaune în Biserică şi slăbiciunile oamenilor înclină unele către altele. Slujba se transformă într-un spectacol, cu aceste coruri pe voci, care sunt o urmare a secularizării. Cântarea bisericească se cunoaşte ca fiind adâncă, pentru că are o teologie, la fel ca şi icoana – despre care se vorbeşte prea mult. Trebuie lăsat să se vorbească, dar trebuie avut grija de a pătrunde printr-o simplitate adâncă. Prea mult vorbesc oamenii despre teologia icoanei şi despre cum să fie o icoană. Să ne gândim la începuturile icoanei. Primii creştini pictau câte un chip al Maicii Domnului într-o catacombă. Acolo era trăire şi nu o teologie pusă în tratate. Noi trebuie să revenim acolo, adică să cerem minţii să fie pregătită pentru a privi lucrurile în adâncul lor, pentru a avea din nou simplitatea lucrurilor, altfel ne pierdem în vâltoarea lumii de astăzi şi vorbim mult, dar sunt lucruri care trebuie tăcute. Ar trebui să vorbească tăcerea.

Paul Gherasim, Acuarelă şi purpură

Să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: Ajută-mă Doamne!

Vă rugăm să spuneţi un cuvânt către tineri.

Fiindcă mă întrebaţi despre tineri, vă spun că mă interesează ceea ce rămâne după mine. Viaţa este a lor de aici încolo. Noi trebuie să înţelegem încercările prin care trecem astăzi. Dacă le înţelegem, putem să vedem şi transparenţa unei vieţi personale, dar să plecăm de la „acum” – şi când spunem „acum” noi ne gândim şi la cei pe ale căror urme mergem. Noi suntem acum, dar suntem şi acum 2000 de ani pentru că plecăm de acolo. Dacă nu plecăm de acolo înseamnă că trăim într-o viaţă dezordonată a istoriei, deoarece acolo este începutul, Cuvântul lui Dumnezeu. Eu am trăit şi am cunoscut oameni cu adevărat trăitori.

Puteţi să ne daţi câteva exemple?

Ioan Alexandru era unul dintre acei oameni care a ars până la capăt. Am mai cunoscut un alt poet, pe Daniel Turcea. S-a tipărit la Iaşi o carte cu ultimele lui versuri, care sunt rugăciuni. Părintele Dumitru Stăniloae spune că a fost cel mai însemnat poet creştin ortodox. A murit la 33 de ani. Eu sunt apropiat de poezie în sensul acesta creştin... poezia este un prag al teologiei.

Cum se poate întoarce omul la simplitatea despre care vorbeaţi mai devreme?

Să recunoşti că eşti limitat şi numai cu ajutorul lui Dumnezeu poţi să ajungi la răspunsuri. Altfel, dacă nu ai ajuns să-ţi recunoşti limitele nu poţi să faci lucruri care să dea sens binelui şi frumosului. Nu e aşa cum ne închipuim noi: am ajuns artist, am învăţat şi acum tot ce fac eu e bun şi frumos. Ca să ajungi să-ţi dai seama cu adevărat unde te afli în experienţa ta trebuie să cauţi să înveţi toată viaţa. Viaţa este un studiu permanent, dar studiul acesta îl faci prin darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu. Împlinirea acelui dar cere o experienţă de o viaţă. Acest lucru se întâmplă ca să-ţi dai seama că atunci când înaintezi spre bine se cere să ai cunoştinţă de neajunsurile tale. Adică să-ţi dai seama că nu poţi mai mult şi să spui: „Ajută-mă Doamne! Nu pot mai mult!”. Dar pentru asta trebuie să-ţi dai seama că ai ajuns la un prag al neputinţei, deoarece dacă ai modele şi ai luat un model de urmat, acela te ajută să vezi cum stai tu faţă de modelul respectiv.

Cum îşi pot găsi tinerii modele în zilele noastre?

Prin grija de a nu greşi, dar şi prin conştiinţa că are de descoperit viaţa, care nu e aşa cum i se pare că este. Descoperi viaţa prin ceea ce vezi în lume şi prin faptele tale, dar trebuie să vezi cum stai şi tu, cu ce contribui la îmbunătăţirea lucrurilor, să fii un mic exemplu de trezire. Însă nu poţi să ajungi să spui că Dumnezeu este măsura în toate şi că numai prin voia Lui şi voinţa ta de a o primi ţi se descoperă calea, decât dacă ţi-ai recunoscut limitele.

Cum erau părinţii dumneavoastră?

Eu sunt dintr-un sat din preajma Sucevei. Acolo oamenii erau credincioşi. Bunicii nu ştiau carte, dar aveau o învăţătură mult mai adâncă. Ei ţineau foarte mult la cuvânt. Aţi auzit cum se vorbeşte astăzi? „Da, da, da, da…” Şi asta o spun şi oameni care au o învăţătură mai adâncă, chiar teologică. Vedeţi ce uşor se iau cuvintele acestea... din aer.

În lumea de astăzi în care se vorbeşte mult. Vorbesc şapte oameni unul peste altul, vorbesc repede, nici nu ai timp să auzi ce cuvinte au rostit. Un cuvânt este rezultatul unui gând clar, iar atunci când ai rostit un cuvânt trebuie să se simtă că l-ai gândit, că l-ai trăit. Îi transmiţi şi celuilalt putinţa de a respira şi de a trăi împreună cu tine întrebarea şi răspunsul. Să ne ferim să dăm sfaturi fără răspundere. E nevoie de multă grijă pentru că un sfat este un răspuns, iar un răspuns este o răspundere. Un ţăran când spunea un „da” era „DA”. Am auzit odată un bătrân vorbind cu un ţăran şi spunea: „Am zis odată da, nu repet cuvântul. Înseamnă să anulez ce am spus.”

Dragoste fără milă nu se poate

Sunt mulţi tineri în zilele noastre care nu se mai căsătoresc, sau se căsătoresc la vârste târzii, chiar şi dintre cei din Biserică. Care credeţi că este cauza şi cum se poate depăşi această situaţie?

Dacă oamenii nu mai au încredere unii în alţii şi dacă un cuvânt nu mai e cuvânt, totul devine o convenţie şi atunci tinerii trăiesc într-o nesiguranţă. Şi ce exemple pot lua tinerii când văd cu câtă uşurătate se calcă peste rânduielile vieţii adevărate. Cum se căsătoresc unii de şapte ori şi lasă mai apoi soţii cu copii, cum se prezintă la televizor sfidarea celor săraci prin cheltuirea unor sume imense pentru de către cei bogaţi pentru spectacole televizate. Mai este un lucru important: se ajunge să nu se mai înţeleagă cuvântul iubire. Spunea cineva: „Nu vreau să mă iubească din milă”. Păi, dacă nu te iubeşte din milă, devii un obiect care îţi place, apoi îl arunci şi iei altul, prin urmare, iubire fără milă nu există. Mila are un înţeles adânc de tot, uneori îi cerem şi lui Dumnezeu milă: ”Doamne ai milă”.

Ioan Alexandru atunci când se ruga cu familia, după ce termina rugăciunea spunea: ”Doamne, ai milă de neamul şi de ţara aceasta”. Atunci când te rogi ceri mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea înseamnă a fi prezent la durerea lumii, pentru că mila şi îndurarea au o legătură.

Paul Gherasim, Alfa şi Omega

Jertfa începe cu ceva aparent mărunt

Care este semnificaţia jertfei în viaţa omului?

Dumnezeu a rânduit toate atunci când a făcut lumea. A văzut că totul este frumos foarte şi a rânduit ca fiecare om să-şi aibă viaţa lui, care să cuprindă şi jerfa. Dumnezeu a rânduit ca fiecare să aibă un dar. Cuiva i-a dat o încercare mai grea, unuia prin artă, altuia prin ştiinţă, altuia prin filosofie. Ţăranul şi-a înţeles darul lui şi l-a împlinit, de aceea este un exemplu. Fiecare pe măsura credinţei şi a puterii lui.

Oamenii, în trecut, când aveau toţi câte ceva de făcut din ceea ce au învăţat şi moştenit de la înaintaşi, aveau un dar: să fii dascăl, tâmplar, pictor, pietrar, brutar, slujitor la altarul bisericii. Aşa era în trecut. Toţi îşi foloseau darurile prin meşteşuguri. Oamenii erau lăsaţi să slujească unii altora şi adesea dintre acei oameni au fost unii care au reuşit mai mult. Uneori lucrurile mici spun mai mult decât lucrurile care dau oamenilor sentimentul de a se înălţa.

Jertfa e de înţeles ca o urmare a darului pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi trebuie să cauţi să îndepărtezi gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor. Dumnezeu îndepărtează gândurile care sunt străine de împlinirea darurilor, nu le cere oamenilor să se jertfească la fel ca primii creştini. Aceia au avut darul acesta, dar mai târziu au fost oameni ai Bisericii care s-au ferit să se ducă direct să devină martiri. Dumnezeu nu ne cere jertfa în forma asta, ci o hotărâre mică, la fel ca un dar al Său. Pentru oamenii care vorbesc de rău unii despre alţii, jertfa este faptul că îşi revin şi îşi dau seama că nu e bine să vorbeşti de rău pe cineva. Jertfa începe cu ceva aparent mărunt, Dumnezeu nu ne cere lucruri mari, nu-i cere omului să-şi pună capul sub sabie. Despre cum se poate ajunge acolo rămâne o taină. Cine poate să vorbească? Noi trebuie să avem grijă şi când gândim şi când vorbim pentru că despre unele lucruri nu putem vorbi.

Spunea Părintele Sofian că vom da socoteală de fiecare cuvânt.

Pentru cuvânt vom da mare socoteală, chiar şi pentru gând. Pentru gând răspunzi în faţa lui Dumnezeu tot prin gând. Cu gândul nu e glumă.

Interviu realizat de Alexandra Nadane pentru Vremuri vechi şi noi

Nae Ionescu: Omul s-a ridicat din nou la conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu

In nesfârşitul întuneric eu văd Treimea sfântă, şi în Treimea desprinsă din noapte, în mijloc, mă văd pe mine însumi în picioare.

Angela de Foligno

Nae IONESCU, (Cuvântul) 1927

Aşa mărturisim noi creştinii că Dumnezeu fiul s’a coborît pe pământ, s’a întrupat de la Maria Fecioara şi a devenit om. Pentru ca această coborîre a lui să însemne iarăş mântuirea noastră.

Poate că amintirea, în aceste zile de sărbătoare, a naşterii ca om a Domnului Christos, e prilej de reflectiune la ceea ce este mântuirea noastră prin Messia. Căci ar fi cu mult prea sărac Crăciunul nostru, dacă l-am trăi numai în atmosfera lui dulce-aromitoare, dar lipsită de rodnicie, a obiceiurilor, şi nu am încerca să depăşim, cel putin în această împrejurare, cercul îngust al concretului, înspre înţelesurile lui mai adânci.

Naşterea lui Christos indică momentul istoric în care Dumnezeu s’a făcut om. Iar această apariţie a lui Christos, anunţată de Legea veche în zeci şi sute de chipuri, este faptul fundamental al adevăratei antropologii ca înţelegere a omului. De ce uităm aşa de stăruitor a ne gândi la aceasta?

Conştiinta greacă socotea pe om şi Dumnezeu deosebiţi şi în închegarea lor intimă şi spaţial. Erau deosebiţi şi trebuiau să rămână aşa. Iar lumea iudaica a vechiului Testament nu gândea altfel.

Desigur, omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea definitivă; isgonirea lui din paradis echivala cu o schimbare de esenţă, schimbare pe care Messia cel cu calul alb ar putea să o anuleze; iar închegarea Kabbalei de a depăşi prin Adam Kadmon situaţia tragică a omului, a isprăvit într’un fel de panteism, cel puţin tot aşa de fără ieşire ca şi ancorarea în vechiul Testament.

Numai omenirea lui Christos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate robii. Căci Dumnezeu, în cea de a doua ipostază a lui, a devenit om, s’a purtat printre oameni şi le-a trăit viaţa în forma ei vecinică şi absolută. Christos – noul Adam.

Aşa s’a stabilit legătura firească între om şi Dumnezeu – şi s’a ridicat din nou omul la conştiinţa esenţei lui divine. Veacurile adevăratului creştinism aveau vie această conştiinţă, următoare, cum erau, cuvântului Sfântului Pavel, care ştie ca omul va ţine scaun de judecată pentru îngeri [1 Cor. 6,3]. Omul deasupra îngerilor în ierarhia lumii adevărate, iată marele fapt făcut posibil prin întruparea lui Christos.

Ce departe suntem de lucrurile acestea, care ne interesează totuşi în aşa de înalt grad. E adevărat, noi stăm încă sub hipnoza ,,marei întoarceri” a Renaşterii; care aşezând pe om în centrul universului, i-a redat autonomia, instaurându-l in vechea lui demnitate pe care i-o confiscase creştinimsul. Dar chiar aşa să fie? Reprezintă în adevăr mentalitatea modernă un plus de inovaţie omenească?

General vorbind, lumea nouă s’a străduit să integreze întreaga existenţă concretă într’un singur proces, mişcare pe o singură linie. Aşa a fost înglobat şi omul în ordinea naturală a lucrurilor, acordându-i-se poate, în această ordine o situaţie proeminentă, dar desbrăcându-l in fapt de atributele divinităţii. Că aceste atribute există totuşi efectiv, nu încape îndoială. Probă însuşi acest evoluţionism de strucură ştienţistă, care nu s’a putut sustrage dificultăţilor rezultate din noul punct de vedere decât prin îndumnezeirea realităţii concrete în care fusese coborît omul. De aceea toate sistemele metafizice ale lumii de după Renaştere sunt precumpănitor panteiste. Soluţie hibridă, fără îndoială, dar dovedind necesitatea de a vorbi cu Dumnezeu în categoria în care se plasează omul. În toată această perioadă de sărăcire spirituală, singură mistica a isbutit să salveze antropologia, menţinând-o pe piscurile însorite ale metafizicului; mistica creştină şi cealaltă.

Căci singură această cugetare a ştiut să nu părăsească punctul de vedere cosmic în înţelegerea şi valorificarea omului, atunci când filosofia se bucura a crede că a surprins cheia întelepciunii absolute, pentru că isbutise să integreze antropologia în domeniul naturei.

Dar tradiţia gândirii mistice s’a pierdut; pe măsură ce a secat vâna religioasă a culturii. Omul a coborît din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzând contactul cu divinitatea, din care totuşi se împărtăşeşte prin esenta lui; – într’atât încât chiar pentru conştiinte religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfecţionare; uitându-se faptul elementar că, într’o cosmologie creştină consecventă, înger şi om se mişcă pe linii deosebite; cel dintâiu nefiind decât ideal de sublimare a lucrurilor; cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu.

Gândurile acestea să ni le readucem în minte astăzi când vom asculta vechea solie: ,,Naşterea ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” Poate că cel puţin nădejdea recâştigării pierdutei demnităţi omeneşti se va coborî mângâetor asupra noastră.

Sursă: Foaie Naţională

Virtuţile în viaţa creştinului / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Foto: Florina Drossu (Orthphoto)

de Pr. Gheorghe Mihăilă, Ziarul Lumina

Starea de „bărbăţie duhovnicească“, cum o numeşte Sf. Ap. Pavel, sau sfinţenia, este o întărire a omului în bine, prin virtuţi, astfel încât nu mai săvârşeşte fapte rele nici în gând, nu mai este tulburat cu uşurinţă de ispita de a face vreun rău. Sfinţenia se dobândeşte prin împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi, adică virtuţi. Virtuţile sunt în număr de şapte: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea şi îndelunga răbdare, nădejdea, nepătimirea şi iubirea. Sf. Maxim Mărturisitorul consideră că iubirea concentrează în ea toate virtuţile.

Creşterea duhovnicească începe de la Botez, de când s-a sălăşluit în om harul şi s-a şters păcatul strămăşesc. Sf. Diadoh al Foticeii învaţă că Botezul luminează chipul lui Dumnezeu din om şi dă puterea de a ajunge la asemănare cu Dumnezeu: „Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică chipul nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este asemănarea. Ţinta spiritualităţii ortodoxe este unirea credinciosului cu Dumnezeu, în Hristos“. Desăvârşirea sau unirea creştinului cu Dumnezeu este un progres continuu, pentru că Dumnezeu este sfinţenia absolută.

În urcuşul spre Dumnezeu, lupta cu păcatul şi stăruinţa în dobândirea virtuţilor este treapta începătorului. Acest urcuş, potrivit Părinţilor Bisericii, conţine două mari etape: una a înaintării spre desăvârşire, prin nevoinţe ascetice pentru purificarea de patimi şi pentru dobândirea virtuţilor, iar alta, de înaintare în unirea cu Dumnezeu. În etapa a doua este prezentă mai mult lucrarea lui Dumnezu, omul arătându-şi deschiderea şi receptivitatea de a primi viaţa dumnezeiască. Starea de „asemănare cu Dumnezeu“ este partea culminantă a vieţii spirituale, în care, prin lucrarea Duhului Sfânt, creştinul se uneşte cu Dumnezeu. Această etapă mai este numită şi îndumnezeire sau participare la îndumnezeire.

Arhiepiscopul Hristodulos: Ce este Ortodoxia?

Vorbind despre Ortodoxie înţelegem Biserica. Fără Biserică nu ar exista Ortodoxie, aşa cum fără sfinţi nu ar exista sfinţenie. Biserica înseamnă expresia Ortodoxiei şi aplicarea ei în viaţă. De aceea se înşală cei care vorbesc despre Ortodoxie, fără să recunoască Biserica, sau împletesc ditirambi în tonuri lirice despre Ortodoxie – lucru care începe în ultima vreme să devină un fel de modă în ţara noastră -, dar refuză să trăiască viaţa Bisericii.

Adevăraţii ortodocşi nu s-au mulţumit niciodată cu o percepere cerebrală a Ortodoxiei, nici nu s-au limitat la cercetări ştiinţifice în laborator pentru descoperirea ei, ci cu şi prin revendicarea deplină a Bisericii, au urmărit cunoaşterea şi experienţa ei prin trăire. Dacă nu s-ar întâmpla acest lucru, şi dacă nu ar exista Biserica, atunci Ortodoxia ar fi o concepţie teoretică, de textură mentală şi o preocupare culturală a timpurilor noastre, fără vreo renaştere mai adâncă şi esenţială a inimii şi a existenţei, cu toate consecinţele ei vitale.

Dar, deşi toate cele anterioare constituie adevăruri evidente, totuşi poporul nostru ortodox în ţara noastră pare să nu le mai cunoască în profunzime, ci dimpotrivă să manifeste o adâncă neînţelegere a ceea ce este Biserica şi a misiunii ei. Astfel, cu toate că Biserica exprimă dinamic şi exclusiv Ortodoxia şi ca credinţă şi ca mod de viaţă, este interpretată de mulţi ca o realitate lumească şi, în mod deosebit, în patria noastră, ca o completare a mecanismului statal, fapt care îi răpeşte elementele fundamentale şi esenţiale şi o retrogradează ca pe o organizaţie birocratică, înstrăinată de natura ei deosebită.

Drama Bisericii noastre constă în fond în faptul că poporul ei ortodox nu cunoaşte, în afară de mici excepţii, înţelesul ei foarte profund şi o confundă cu organisme şi sisteme lumeşti, fiind târât spre aprecieri care o şi nedreptăţesc, dar şi pe el însuşi îl privează de valorificarea ei. Astfel, într-adevăr, Biserica încetează să funcţioneze ca o comunitate de persoane, îşi pierde dimensiunea ei omenească şi se transformă pur şi simplu într-o instituţie pur socială, care serveşte anumite nevoi ale poporului precum o instituție de folos comun. Percepția comună despre Biserică în Grecia astăzi este cel puțin greşită. Este înfăţişată ca o creaţie de natură juridică, cu o mai multă sau mai puţină spiritualitate. Este mai degrabă ideologie decât mod de viaţă şi de mântuire.

Cei mulţi, dacă nu ne iubesc, ne îngăduie ca pe un fapt divers al vieţii. Au nevoie de noi ca să depăşească plictiseala prozaismului zilnic. „Căci o viaţă fără sărbători e un drum lung fără hanuri.”

Oamenii politici. Percepţiile acestea le adoptă în multe cazuri şi oamenii noştri politici care nu cunosc ce reprezintă din punct de vedere teologic Biserica. Mulţi dintre aceștia o abordează ca pe „un rău necesar” sau ca pe o „mare belea” care îi preocupă, având de stabilit cu slujitorii ei un aranjament periculos, care se traduce uneori prin voturi negative sau pozitive pentru ei. Vorbesc despre „preoțime” și înțeleg obscurantism şi Ev Mediu. Ei văd Sfântul Cler ca pe un paria al societăţii care stoarce banul statului, banul poporului. Nu recunosc Bisericii vreo misiune de renaștere, o consideră bună pentru prunci și bătrâni, cele două extreme ale vieții. Cei mai mulți dintre ei „merg la biserică” la doxologiile oficiale, nu trăiesc misterul vieţii, nu participă la Sfânta Liturghie, nu se împărtăşesc. Biserica o văd şi ca pe un adversar al lor în unele dăţi, mai ales când văd, în persoana vreunui ierarh dinamic, că influenţează poporul.

Profesionalizare. Iar noi, de cealaltă parte, ne-am împăcat cu situaţia aceasta, am urmărit şi ne-am înscris în rândul persoanelor întreţinute de bugetul de stat, ne încasăm în fiecare lună leafa şi rămânem satisfăcuţi. Însă pândeşte pericolul profesionalizării şi nu ne dăm seama că, cu cât mai mult depindem economic de stat, cu atât avem mai puţină libertate de abordări în chestiuni foarte mari. Consecinţa este că tăcem când e nevoie să înălţăm strigăt şi ne punem în cârcă păcate ale altora. Şi acelaşi stat, cunoscându-ne bine, ne ţine subjugaţi numai cu ameninţarea privării noastre de privilegiile pe care ni le-a asigurat ,,reciprocitatea”. Şi câţi, oare, se opun privării de drepturile dobândite pentru o renaștere pe care însă o cer timpurile şi o râvneşte poporul?

De fiecare dată când se vorbeşte despre o promovare pe altă treaptă a sfinţitului cler şi despre o prezenţă dinamică a Bisericii în arena istorică, ne izbim de ameninţarea de privare de privilegii cu care am trăit îndelung şi cu care poate unii s-au şi identificat. Noua pornire care trebuie să se facă pentru a prinde trenul istoriei impune o rapidă metamorfoză şi schimbare de mentalitate, precum şi o atitudine dinamică faţă de viaţa însăşi. Dar pericolul confruntării cu statul şi al urmărilor ei, în principal pe plan economic, acţionează în cele din urmă suspensiv, cu consecinţa de a ne învârti într-un cerc vicios şi de a nu putea să ne eliberăm. De aceea de acum n-ai să lucrezi cu unu-doi, ci cu tot clerul care trebuie să contribuie la strădania generală. Cine, aşadar, să îndrăznească apoi să predice o revoluţie paşnică în Biserică, chemând cler şi popor la mobilizarea generală a dragostei, şi cine se va hotărî să vorbească pe limba sincerităţii în orice domeniu, atunci când interesele sunt atât de legate de aspiraţii şi năzuinţele de realitate? Suntem recunoscători adesea acelora care ne-au înscris în schema de salarizare din bugetul public, dar câţi ne gândim la îngrozitorul preţ în libertate pe care îl plătim şi-l vom plăti pentru mult timp încă? Citeşte mai mult...

Pr. Arsenie Papacioc: Cuvânt la o călugărie

Orice cuvânt frumos şi de laudă se cuvine şi se potriveşte pentru aceste inimi dăruite de mirese ale lui Hristos.

Un eroism care depăşeşte oricare alt eroism omenesc, pentru că inimile acestea au deliberat singure, au hotărât fără echivoc, fără milă pentru familie şi pentru tinereţea lor cu tot ce e frumos în ea.

Cu firea firavă, necunoscută şi fără de nici un nume în lume, au învins valuri întregi de împotrivitori văzuţi şi nevăzuţi, şi cu o râvnă drept îngerească au venit şi şi-au dăruit viaţa fără teamă şi fără de întoarcere Prinţului Divin, Iisus Hristos, ca smerite mirese.

Din prima clipă a plecării lor, harul iubirii lui Dumnezeu le-a ajutat cu drag şi cu o radiere sfântă au cinstea cea mai distinsă şi nobilă din lume să fie alături de Iisus Hristos pe drumul grozav şi însângerat al Golgotei.

Nu e nici un fel de fantezie dacă spunem că se numesc  îngeri. Toate  puterile cereşti văzând lacrimile acestor tinere mirese că sunt mărgăritare la cer, văd şi cinstea şi numele şi bucuria pe care o are bunul Dumnezeu şi Maica Domnului pentru drumul acesta jertfitor dar şi grozav de luminos pe care îl străbat aceste tinere, anonime în lume, dar care, iată, astăzi au primit darul şi s-au consacrat conturându-se pe o nouă treaptă în sus, a cinului monahal.

Ţâşnirea aceasta spre lumea îngerilor, îngeri ai pământului, cere jertfă neîntreruptă, cere credinţă totală şi lumea nu înţelege că aceştia, călugării, sunt fiii cei mai curaţi, mai luminaţi, mai necesari şi mai hărăziţi ai neamului lor şi orice sfat de oprire le-ar da, ei, care au simţit inimile stropite cu harul acestei mari chemări, nu se mai pot opri pentru că aceasta nu este numai o înaltă înţelegere ci este şi o mare necesitate sufletească. Şi dacă lumea ar zice că este o nebunie, noi zicem: da, dar este o dulce nebunie în Hristos, o nuntă, nuntă îngerească.

Împăraţi mari şi generali viteji ca: Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon au cucerit pământul şi le-a părut rău că nu au putut cuceri şi stelele, aceştia ar fi fost şi mai mari cuceritori  dacă se cucereau şi pe sine, total.

Iată că această smerită dar severă poziţie a călugărului şi deci şi aceste tinere monahii merg spre a se cuceri total pe sine (şi numai aşa)  şi stelele şi cerul întreg. Iată de ce este înalt, luminos, îngeresc şi divin acest drum al monahismului.

Realitatea din inima monahului, liniştea adâncă şi gândirea înaltă trezeşte sentimentul de răspundere în jurul lor şi creează o singură şi mult aşteptată armonie în lume. Pentru mine e o mare bucurie să vorbesc acum de această dulce şi sfântă nebunie a călugărilor lui Dumnezeu.

Vă pot spune, scumpe măicuţe, care astăzi, iubirea aleasă a lui Dumnezeu a vrut să conturaţi în chip matur călugăria, să vă naşteţi pe voi însevă, să deveniţi necesare şi răspunzătoare în lupta cu  păcatul, ori de unde şi cum ar fi el.

Vă numiţi  părinţii propriei voastre naşteri şi de aceea vi se spune şi maici  pentru că vă naşteţi duhovniceşte pe voi însevă. Putem spune că maternitatea noastră e de mii de ori mai mare deoarece, cucerindu-ne mereu, renaştem mereu spiritele bune şi armonioase ale vieţii pe pământ.

Rămâneţi deci în frumuseţea îngerească, în smerita smerenie, în ascultarea de aur a lanţului tăierii voii şi a iubirii deschise pentru toată lumea din lume în vecii vecilor.

Maica stareţă este mămica adevărată a acestor tinere, curate şi dăruite. A pus o râvnă de amănunt pentru acest moment sacru şi mai ales cu această ocazie s-a observat că poartă în inimă dorinţa de unitate şi armonie monahală. Ca o mamă adevărată lea primit, le-a blagoslovit, le-a făcut să le bată inima bine, şi astăzi, aici, se bucură adevărat după multe dureri greu de depăşit, încununându-se alături de aceste pline de duh începătoare şi împreună fericite mirese ale lui Hristos, Domnul nostru.

Să nu uitaţi niciodată taina aceasta, taina cea mare a vieţii voastre şi să mă pomeniţi şi pe mine în rugăciunile frăţiilor voastre.

Sursă: Mănăstirea Dervent, din cartea Scrisori către fiii duhovniceşti, Părintele Arsenie Papacioc.

Cartea este disponibilă aici în format pdf .