Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul (I) / Sfaturi pentru părinţi

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savelyeva

- Părinte Pavel, cât de mult, după părerea dumneavoastră, este importantă dezbaterea și interpretarea problemelor legate de păstrarea contactului cu copilul – atât în viața obișnuită, cât și în cea duhovnicească?

- Simțirea legăturii, a comuniunii cu copiii noștri – este cea mai importantă în relațiile cu ei. De aceea, neliniștea oricărui părinte normal de a nu pierde contactul cu copilul este de la sine înțeleasă. La acest lucru trebuie să ne gândim tot timpul, în fiecare zi, și nu numai la cum să-l hrănim, să-i dăm să bea, să-i oferim educație; toate acestea pentru ca pruncul nostru să nu fie mai prejos decât alți copii.

De fapt, dacă fiul sau fiica noastră vor fi mai prost tratați în plan material decât alți copii, acest lucru nu este cel mai rău: o oarecare constrângere îi este de folos omului. Și eu, ca preot care trebuie să răspund la întrebările oamenilor și ca tată și cap de familie, mă străduiesc să cuget la importanța păstrării legăturilor părinților cu copiii lor în mod permanent.

- De ce se pierde legătura cu copilul – el fiind trup din trupul nostru, drag, literalmente legat ombilical de noi?

- Ivan Alexandrovich Iljin, cunoscut filosof rus, a spus că „cea mai delicată, cea mai nobilă și cea mai responsabilă artă pe pământ - este arta educării copiilor”. Și așa și este. Să educi copilul – nu este un lucru simplu: nașterea lui nu înseamnă deloc că totul merge de la sine, automat în educarea lui. De exemplu, în țara noastră, generația a cărei copilărie și adolescență s-au desfășurat la începutul anilor 1990 a crescut, de fapt, ca iarba – am în vedere pe cei care au acum 20-25 de ani, pentru care este timpul să-și întemeieze familie și să nască copii. Dar, din păcate, mulți dintre ei sunt infantili, nu au de gând să-și întemeieze familie – nu înțeleg de ce este necesar acest lucru: părinții lor nu au fost capabili să le arate în ce constă importanța familiei.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că părinții aproape că nu i-au educat: părinții nu au avut timpul și posibilitatea fizică să se ocupe de copii. Au muncit cât mai mult, având chiar mai multe slujbe, iar multe mame au fost singure. Exact în această perioadă, conform statisticilor, a fost cel mai mare număr de divorțuri și sinucideri. În acea mare tragedie de pierdere a statului, care cât de cât apăra omul, dădea un țel în viață și asigura stabilitatea, mulți și-au părăsit copiii, uneori în direct la televizor în programe de divertisment, - și au alergat să câștige bani: trebuiau să supraviețuiască. Pe acești părinți, desigur, poți să-i înțelegi, să le dai dreptate, dar fără comunicare cu copiii lor au pierdut contactul cu aceștia, iar, în consecință, acești copii nu au primit ce este mai bun, ce este mai important – și a rezultat ceea ce a rezultat. Acum problema părinților și copiilor a devenit foarte acută – această generație trăiește de sine stătătoare.

- Cum să faci să nu pierzi contactul?

- Când într-un grup determinat de oameni – la întreprindere, la firmă, în echipă sau în oricare altă societate – s-au stabilit relații calde, de prietenie, toți suferă pentru același lucru, comunică neformal, se susțin unul pe altul, spunem, de regulă: trăiesc ca într-o familie. Dar în familia din ziua de astăzi, din păcate, rar întâlnim asemenea relații. Mai degrabă, dimpotrivă: rudele trăiesc vieți separate. Ce vedem în familii, uneori chiar în cele cu mulți copii? Fiecare este închis în cercul propriilor interese: soția – prietene, cunoștințe, mama; bărbatul – de cele mai multe ori computerul și televizorul; copiii – același faimos computer, internetul, amicii, prietenii. Chiar și vremea prețioasă a concediilor și sfârșiturilor de săptămână, care ar putea fi petrecută împreună, în familia actuală fiecare se străduiește s-o petreacă separat: părinții vor să se odihnească separat unul de altul și de copii – cum le e mai confortabil.

În consecință se pierde contactul și așa destul de slab cu copiii – întrucât unitatea de interese se naște în contactul personal. Dacă nu comunici mult timp cu cineva se pierd legăturile atât sufletești cât și spirituale.

Trebuie să avem în vedere că copiii noștri nu vor fi totdeauna alături de noi. Nu trebuie, în niciun caz, să economisim timpul petrecut pentru comunicarea cu copiii noștri! Nu trebuie să lăsăm să ne treacă momentul: numai până la începerea școlii ei sunt alături de noi toată ziua, după care stăm cu ei numai câteva ore pe zi iar, mai târziu, devin adulți, cu viețile lor, fără noi, și alții sunt oamenii care au influență puternică, nu totdeauna binefăcătoare, asupra lor. Dacă noi nu suntem interesați de viața copilului când el are 10 ani și nu știm cu cine este prieten, ce preocupări are, atunci când va face 15 ani nu vom avea despre ce discuta cu el, iar la 20 de ani nu va comunica de fel cu noi, poate doar la sărbători!

Trebuie să ne grăbim: să ne grăbim să-i facem bine, să ne grăbim să investim în ei, să ne grăbim să comunicăm cu copilul! Așa cum a spus Antoine de Saint-Exupery: „Luxul cel mai mare pe lume – este luxul comunicării umane”.

Pentru a nu pierde legăturile familiale trebuie să-ți amintești mereu: din momentul în care am intrat în viața familială, noi nu putem să ne mai percepem separat de familia noastră, de oamenii apropiați nouă. Fericirea și problemele lor, interesele lor – sunt comune cu ale noastre.

Cu copiii trebuie să comunicăm de la vârstă fragedă. Fără comunicare, fără o grijă permanentă de a ne găsi timp liber să facem acțiuni comune cu ei, noi nu vom fi interesanți pentru proprii copii. Ei vor „fugi” de la noi la prieteni, vor pleca din casă pentru că pe ei nu-i interesează propria familie, în care fiecare este pentru el, vor trăi numai cu propriile interese, vor fi ocupați cu treburile lor... În ziua de astăzi, pe membrii familiei chiar computerul îi interesează diferit – nici măcar aici interesele lor nu se intersectează: pe soție – site-urile pentru femei; soțul se cufundă în „Colegii”; copilul este interesat de jocurile on line.

Aș vrea să vă povestesc o parabolă, nu prea mare, destul de actuală. De fapt această istorioară s-ar fi putut întâmpla în orice familie. Odată tatăl, capul familiei, vine acasă de la slujbă – obosit, flămând, hărțuit. În ușă îl întâmpină fiul lui cel mic și-l întreabă: „Tată, spune-mi și mie cu cât ești plătit pe oră?” Tatăl, auzind aceasta, mirat și indignat, dar ținându-și firea, răspunde: „Trei sute de ruble”. „Poți să-mi dai două sute de ruble?” – a întrebat fiul. În acest moment tatăl nu se mai abține și țipă: „Marș în camera ta! Am obosit, vreau să mă odihnesc, iar ție, bineînțeles, îți trebuie bani pentru jucăriile tale prostești!” După un timp, tatăl, calmându-se puțin, se uită în camera copilului: „Fiule, iartă-mă, m-am enervat, ține două sute de ruble”. Imediat, copilul scoate de sub pernă încă o sută și-i spune tatălui mirat: „O, tată, mulțumesc mult! Iată acum am exact trei sute de ruble. Pot să cumpăr și eu o oră din timpul tău? Te rog, vino mâine cu o oră mai devreme și petrece-o cu mine”.

Despre ce este vorba în această parabolă? Despre aceea a cât de importantă este, în special pentru băiat – care va deveni bărbatul de mâine, comunicarea cu tatăl lui. Despre cât de importantă este pentru copii comunicarea cu părinții.

Majoritatea taților din ziua de astăzi (dar chiar și a mamelor), din păcate, consideră că grija lor de bază – este să câștigi bani; ei uită că prima grijă a lor este nu cea a îndestulării materiale a copiilor, ci cea a comunicării cu ei!

La preoți se vine adesea cu problemele adolescenților: copilul este obraznic, nu ascultă, stă tot timpul la calculator, pleacă la prieteni. Este clar că acest lucru este doar vârful aisbergului, este ceea ce s-a întâmplat cu el mult mai devreme: încă din copilărie au fost pierdute momentele importante de formare a relațiilor cu copilul. Mulți cred că atât timp cât copilul este mic nu înțelege nimic: deci lasă-l să crească și atunci o să încep să comunic cu el. Dar recuperarea acestei perioade este foarte dificilă. Atunci când copilul este mic, mama și tata – ambii părinți – trebuie să se ocupe cu sârguință de copil. Problemele adolescenților, de regulă, sunt legate de faptul că în copilărie au fost pierdute momente importante privind educația lor.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Mesajul Regelui Mihai I de Crăciun 2015

Sursa: România Regală

Părintele Ieromonah Ieremia Berbec (Măn. Putna) - Știința și căutările spirituale / Cuvânt pentru suflet

Sursa: Trinitas TV

Părintele Efrem Filotheitul despre războiul duhovnicesc nevăzut: “Totul începe cu gândurile” / Bărbăţie duhovnicească

“Părintele în seara aceasta ne vorbeşte despre subiectul războiului duhovnicesc, aducând în discuţie tehnicile pe care diavolul le foloseşte ca să ne facă să cădem în păcat, ca să ne fure inimile, minţile, şi sufletele de la Domnul, ca să poată să ne mânjească cu murdăria lui, să ne facă vieţile ca a lui, înnoroite.

Apostolul Pavel ne spune în scrisoarea către Efeseni că noi nu ne luptăm cu trupuri (din carne şi sânge), dar deşi nu este un război fizic, corp la corp, este un război spiritual şi mental, o bătălie în duh. Pentru că fiecare dintre noi avem un spirit lăuntric, care este după chipul lui Dumnezeu. Acest spirit interior îşi găseşte expresia în trupurile noastre, este parte din noi, partea reală care luptă împotriva diavolului. Şi, evident, diavolul doreşte foarte mult să ne aducă la cădere. Diavolul are extraordinar de multă experienţă, ştie toate metodele şi tehnicile prin care să-şi atingă ţelul de a face pe cineva să ajungă la o cădere, ştie cum să determine un păcat.

De exemplu, gândurile sunt unele din metodele principale ale diavolului, punerea de gânduri rele în minţile noastre. De asemenea, el lucrează foarte mult cu fantezii, le mai numim şi imagini mentale. Acestea, de asemenea, ne trag în direcţia păcatului, ne duc la întuneric şi din nou la murdăria diavolului.

De ce diavolul face aceste lucruri, de ce este aşa de plin de ură, şi răuvoitor, de ce vrea aşa de mult să lucreze împotriva lui Dumnezeu?

În primul rând, din gelozie. Este posedat şi consumat de gelozie, pentru că ştie toate lucrurile bune pe care Domnul le are păstrate pentru noi toţi, lucruri minunate. Din această cauză el lucrează cu sârg, pentru că ştie că el însuşi a fost tăiat de la aceste binecuvântări din cauza propriei lui apostazii, a propriei lui răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu.

El a adoptat o opoziţie totală împotriva lui Dumnezeu ca să poată să-i spună Domnului, din acest act de ură, din această gelozie:

“Uite cât de mulţi am luat de la tine!”, “Vezi, tot ce ai făcut trimiţându-Ţi Fiul că să moară pe cruce este în zadar, pentru că, vezi cât de mulţi am luat cu mine.”

El vrea să-L amărască pe Dumnezeu, vrea să-L facă pe Domnul să se simtă că tot ce a făcut, toată energiile pe care le-a cheltuit ca să ne mântuiască, sunt în zadar. Astfel, să fie un fel de victorie a la Pyrrus (cu un uriaş cost, cu multe pierderi), în sensul în care şi el va cădea cu noi toţi, dar consideră că merită dacă poate să se răzbune astfel pe Dumnezeu. Aceasta e abordarea lui.

Ştim de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, că diavolul şi păcatul, sunt asemuite la început cu nişte furnicuţe. La început, ei vin ca ceva foarte mic, aparent nesemnificativ, foarte mic, foarte subtil, mişcări ale sufletului aproape neobservabile. Chiar şi fanteziile, chiar şi acele mici gânduri despre care avem fantezii, acele lucruri mărunte care par neimportante şi inocente sunt potenţiale capcane în războiul acesta spiritual.

Ne-am putea spune nouă înşine că devreme ce este ceva mic, ca o furnică, va trece. Dar, spun Sfinţii Părinţi, că dacă nu gonim imediat aceasta “furnică”, încetul cu încetul ea devine mai puternică şi poate ajunge la punctul unde are putere să ne tragă în jos. De unde la început era o furnicuţă, ce părea mică şi inocentă, mai târziu devine ca un leu, şi situaţia poate deveni foarte periculoasă şi aproape imposibil de eradicat.

Sfântul Isaac Şirul ne spune că este uşor să ai de-a face cu diavolul la început, dar o dată ce a pus piciorul în prag este mult mai dificil să ai de-a face cu el.

Ideea este să încerci să ştergi în totalitate orice fel de imaginaţii, de mişcări subtile ale sufletului şi orice gând de la cel rău să fie înlăturat imediat. Pentru a face aceasta, trebuie cât putem de repede să gonim acele gânduri, iar arma prin care putem să înlăturăm aceste gânduri rele este numele lui Iisus Hristos, precum Iacov chema numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

Deci, când gândul este mic atunci este timpul să-L chemăm pe Domnul. Foarte importantă este trezvia spirituală:

“Fii atent, fii vigilent, observă toate lucrurile, ai grijă de ce vezi cu ochii tăi, fii atent la gândurile tale, monitorizează-ţi gândurile, ai grijă ca inima să nu aibă nimic ascuns în ea care ar putea să fie foarte destructiv în viaţa ta spirituală!

Monitorizează tot! Pune un filtru! Ai grijă ca ‘poluarea’ care există, poate să ne păteze, poate să ne ducă la păcat”.

În acest război spiritual în care suntem angajaţi, Hristos ne dă armele  luminii. Acestea sunt darurile Duhului Sfânt. De exemplu darul dragostei ne  ajută să contracarăm ura, cu gândurile bune venite de la Duhul Sfânt,  putem contracaram gândurile rele, îndoielile care ne vin în minte, le opunem învăţătura adevărată a credinţei noastre, ca o contra-masură.

Dacă tăiem aceste gânduri înainte ca ele să devină păcate, şi dacă folosim aceste mijloace care ne-au fost date şi continuăm să avem gânduri sfinte, vom opri răul şi energia diavolului şi acestea nu ne vor mai duce la  necurăţie.

Aşadar trebuie să fim atenţi. Avem două mijloace prin care putem verifica oricare din aceste gânduri care ne ies  în cale: unul este Legea lui Dumnezeu, ca o referinţă ca să ştim  ce este drept şi ce este greşit, şi altul este Duhul Sfânt care ne iluminează. Atât timp cât  ne controlăm cu Duhul Lui Dumnezeu şi cu Legea Lui Dumnezeu, aceste gânduri pot fi monitorizate şi le putem opri înainte să prindă rădăcini în viaţa noastră.

Sau alta pildă: dacă trăieşti undeva şi sunt o mulţime de oameni  care trec pe lângă uşa ta, nu deschizi uşa oricui vine şi bate la uşă. Deosebeşti,  verifici cine este înainte să deschizi uşa şi să-i permiţi unuia  să intre. La fel este şi în viaţa duhovnicească. Cineva vine şi bate  la uşa minţii noastre, diavolul are nişte gânduri pe care vrea să ni le trimită, sau orice alte gânduri  ne vin, trebuie să le verificăm, să le oprim înainte să prindă rădăcini.

Dar dacă permitem acestor gânduri să intre, dacă permitem acestei persoane să intre înainte să apucăm să vedem cine este, el intră şi rămâne în casa noastră. Şi după  o vreme devine mai îndrăzneţ, şi nici n-apuci să te dezmeticeşti, că te leagă şi preia controlul în întregime. Cel care cu câteva momente mai înainte era doar  cineva care a bătut la uşă, acum stăpâneşte întreaga casă.

NU DESCHIDE UŞA ! Dacă vezi cine este, şi vezi că este o persoană cu o reputaţie proastă, închide-i uşa şi  goneşte-l cu rugăciunea lui Iisus, “Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă”.

Cu alte cuvine nu întreţine niciun dialog cu aceste gânduri când vin la tine, nu le  da niciun loc, pentru că imediat ce faci această, imediat ce le faci puţin loc, ele pun  piciorul în prag, căci asta-i tot ce vor, şi  încep imediat să-şi facă loc, iar încet încet ajung  să controleze întreaga casă. Şi în loc de lumină ajungem în întuneric. În loc de Paradis mergem  în iad. În loc să fim cu Domnul, petrecem eternitatea cu demonii în jurul nostru tot timpul, sufocându-ne,  necăjindu-ne, chinuindu-ne, având tovărăşie cu ei.

Avem doar două opţiuni: ori vrem să fim cu Domnul în Rai, ori vom petrece veşnicia separaţi  de Dumnezeu în compania demonilor. Aşadar, unde vrem să mergem, cu cine dorim să fim împreună în veşnicie?

Deci totul începe cu gândurile. Totul începe de la bun început cu acele gânduri mărunte care ne vin în minte.  Ideea este să facem tot ce putem să ne păstrăm mintea curată.

Imediat ce ne trezim de dimineaţă trebuie să ne aducem în minte numele Lui Iisus.  Şi când ne vedem de treburile zilnice, când intrăm în maşinile noastre, din nou să aducem Numele Lui Iisus în mintea  noastră şi să avem această protecţie cu noi, să ne ţinem mintea aţintită la Dumnezeu.

Este un fel de asigurare, prin intermediul rugăciunii Domnul ne protejează, ne acoperă, şi ne conduce la mântuire. Gândiţi-vă cum punem aceste cruciuliţe în maşinile noastre,  şi icoanele noastre şi toate micile obiecte pe care le punem ca nişte binecuvântări, ca să căutăm ajutorul Lui  Dumnezeu. Gândiţi-vă că, cu atât mai mult, prin chemarea Numelui Lui Iisus ne protejăm vieţile noastre duhovniceşti.

Noi creştinii, trebuie să înţelegem că rugăciunea este respiraţia vieţii noastre. Este hrana noastră spirituală.  Cu alte cuvine, dacă nu ne rugăm, nu vom putea să trăim, vom muri. Şi nu vom avea bucuria de a fi cu Hristos în veşnicie.

Şi, când ţinem Numele Domnului în minte, când ne amintim de Dumnezeu, atunci lecturile din Biblie, Sfintele Taine, învăţăturile Sfinţilor Părinţi încep să prindă rădăcini în mintea noastră, dezvoltând o anume bogăţie spirituală în noi, conducându-ne  din ce în ce mai aproape de Domnul.

Sursă: Cuvântul Ortodox

A trăi în Hristos sau despre viaţa cu sens / Sensul vieţii

foto: ΑΘΑΝΑΣΙΟΣ ΚΩΤΣΟΥ (OrthPhoto)

de pr. Georgian Păunoiu, Ziarul Lumina

Urmând calea spre Hristos, totdeauna ne alegem povăţuitori, călăuze. De ce? Pentru a ne folosi de experienţa lor şi a-i face mijlocitorii noştri înaintea Domnului. Pentru cel care L-a întâlnit pe Hristos, rugăciunea şi toate formele ascezei nu sunt limitări, nici măcar datorii, ci şanse şi deschideri prin care viaţa ajunge la el şi îi dă ceea ce lumea întreagă nu îi poate oferi: veşnicia în comuniunea iubirii lui Dumnezeu. Această însufleţire este rodul harului care lucrează în om, îl reînnoieşte şi îl eliberează de falsele imagini despre Dumnezeu şi lume. Acelaşi Duh Sfânt este prezent în viaţa Bisericii, la care toţi suntem chemaţi. Păşim pragul bisericii nu pentru că ne-au convins nişte argumente raţionale, ci pentru că acolo ne regăsim copleşiţi de iubire, cunoscând dăruirea de sine. Stând înaintea sfântului altar, ne lăsăm sufletul pecetluit de cuvântul lui Dumnezeu, care vine din Scripturi. Devenim astfel „făptură nouă“, după expresia paulină, care nu are nicidecum sens metaforic, ci unul real: „Dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi.“ (II Corinteni 5, 17). Sufletele cernite încep să se bucure, negura patimilor se împrăştie, iar obscuritatea gândurilor lasă loc limpezimii şi liniştirii.

Descoperim adâncimea vieţii duhovniceşti numai participând prin rugăciune la această negrăită experienţă. Taina participării nu a fost vreodată vestită de pe acoperişuri, fiind vorba de o viaţă întru smerenie şi de o luptă continuă. Întotdeauna viaţa în Hristos s-a împărtăşit de la inimă la inimă, de la sufletul care L-a descoperit pe Dumnezeu la sufletul care însetează după El. Să redeschidem o pagină a Filocaliei. „Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim (Cavsocalivitul) şi stând de vorbă cu el, între altele îi spuse şi aceasta: «Te rog, cinstite părinte, să-mi spui: Ţii rugăciunea minţii?». Iar acela zâmbi puţin şi zise: «Nu vreau să-ţi ascund, cinstite părinte, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care s-a făcut cu mine. Eu, din tinereţea mea, am avut multă credinţă în Stăpâna mea, Născătoarea de Dumnezeu, şi am rugat-o cu lacrimi să-mi dea harul rugăciunii minţii. Într-una dintre zile, mergând la biserica ei, cum aveam obiceiul, o rugam iarăşi cu multă şi nemăsurată căldură a inimii mele. Şi acolo, cum sărutam cu dor sfânta ei icoană, îndată am simţit în pieptul meu o căldură şi o flacără ce venea din sfânta icoană, care nu mă ardea, ci mă răcorea şi îndulcea şi aducea în sufletul meu o mare străpungere a inimii. De atunci, părinte, a început inima mea să zică înăuntru ei rugăciunea şi mintea mea să se îndulcească de pomenirea lui Iisus al meu şi a Născătoarei de Dumnezeu şi să fie totdeauna cu pomenirea lor. Şi, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă!».“

Cu toţii căutăm azi siguranţa, însă una după logica orizontală a acestei lumi. Vieţuind în Hristos, după cuvântul Lui, ajungem să înţelegem Cine poate dărui adevărata statornicie, mai presus de scurgerea timpului şi de orice schimbare în teatrul lumii.

Ne împărtăşim de această experienţă şi o cultivăm, făcând să rodească prin iubire arătată celor din jur, după cuvântul Domnului, pe care iară şi iară îl primim: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.“ (Ioan 13, 35)

Căutând pe Dumnezeu, omul nu este singur, căci Dumnezeu Însuşi caută cu el prilej de întâlnire şi de comuniune. Cuviosul Siluan a mărturisit neîncetat că iubirea lui Dumnezeu îl învaţă pe om să trăiască, dându-i măsura înţelegerii, a răbdării şi a rugăciunii pentru întreaga lume: „Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta rugăciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv, încât noi nu putem să înţelegem sau să ne închipuim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire“. La umbra cuvintelor Sfântului Siluan, simţi că el a citit Scripturile şi Filocalia nu pentru a cunoaşte mai multe, ci pentru a trăi după voia Domnului. Taina urcuşului duhovnicesc stă în conlucrarea harului dumnezeiesc cu voinţa liberă a omului, aşa cum ne arată şi icoana Învierii Domnului: Hristos Cel înviat Se pogoară la iad pentru a scoate neamul omenesc din robia morţii, iar Adam îşi tinde mâinile sale pentru ca Domnul să-l izbăvească. Lucrarea harului aduce pace şi iubire pentru toţi. De aceea, se cuvine „să păstrăm harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine; după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului“. Harul - ne încredinţează Cuviosul Siluan - nu se poate sălăşlui decât în omul smerit, căci „mândria nu lasă sufletul să apuce pe calea credinţei“, iar „sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh.“ O călăuză bună este aceea care, firesc, te conduce spre locul făgăduit.

O astfel de călăuză ne-a lăsat însă un scurt, dar fulgerător testament:

„Dacă nu este iubire, totul este un chin! De aceea, păziţi iubirea, nu o pierdeţi!“ (Cuviosul Siluan Athonitul)

Mănăstirea Cămârzani - Domnește pacea pe pământ / Prin cele ce se aud

„Despre ceea ce este cu adevărat de preț în viață” / Cuvinte pentru tineri

Din sfaturile Sfântului Nifon către fiul său duhovnicesc, Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești

Dumnezeu este aerul sufletului nostru, fiule Neagoe. Fără El, asemeni unei păsări, noi nu ne putem ridica de la pământ.

Fără Domnul, viața noastră este praf și tină și nu se deosebește cu nimic de a târâtoarelor care au pământul ca hrană, fericire și mormânt. Însă cine-l are pe Dumnezeu ca pe văzduhul în care trăiește și din care își trage duh, acela are aripi de vultur și se avântă spre înălțimile cerului. Omul însă e mândru și nu vrea să viețuiască după voia lui Dumnezeu, lui îi place să se conducă el însuși după mintea sa și nu înțelege că nu are destulă pricepere pentru a face binele fără Dumnezeu.

Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povățuiască ce anume să facem și Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

"Măria Sa, Neagoe Basarab" - Ediție alcătuită și îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu 2013, p. 52.

Sursa: Ortodoxia Tinerilor