Deşi blamată adeseori, meseria de jurnalist
poate fi deosebit de folositoare, atât pentru persoana care desfăşoară
această activitate, cât şi pentru comunitatea din care face parte. Cu condiția să fie
practicată respectând libertatea de conştiinţă şi să fie susținută de o
cunoaştere profundă a vieţii.
Superficialitatea este una dintre cele mai mari ispite ale omului
contemporan, mai cu seamă a jurnaliştilor. Întotdeauna efectul ei este căutarea
senzaţionalului. În schimb, o minte care dorește profunzimea va simţi mereu o
chemare către adevăr şi va şti să surprindă firescul. Senzaţionalul este un
artificiu, firescul este minunea de a fi.
Ca să existe cunoaştere profundă trebuie ca omul să aibă tăria să pună și să-și pună întrebările
importante; iar apoi să caute onest și hotărât răspunsurile. Interviul de mai jos prezintă o
perspectivă a legăturii dintre interviu şi ceea ce se află în lăuntrul celor
doi interlocutori și în lăuntrul celor care ascultă, văd ori citesc
interviul.
Părintele Dumitru Stăniloae
Interviu realizat de Sorin Dumitrescu
Părinte, aţi dat multe
interviuri în răstimpul acestor doi ani?
Am dat destul de multe,
şi totuşi nu atâtea câte mi s-au cerut. N-am vrut să mă repet, să fiu excesiv
monoton în declararea unor lucruri foarte apropiate. De aceea am mai şi refuzat
câte odată.
Interviul, ca
structură, ca tip de comunicare, suscită mai ales latura spontană a
discursului. Dumneavoastră vă consideraţi spontan?
Câteodată da.
Câteodată îmi provoacă în mod spontan nişte idei la care poate nu m-am gândit
niciodată înainte. Dar nu întotdeauna. De multe ori mă mir şi eu că pot
răspunde lucruri interesante la întrebări abrupte la care nu m-am aşteptat, şi
dimpotrivă, cum mă pot lungi, uneori, în declaraţiile mele.
[…]
Vă rog să încercaţi o
apropiere şi să-mi spuneţi care este opinia dumneavoastră privind următorul gând:
în cadrul formelor de comunicare moderne, interviul vi se pare o abordare
rodnică? Dumneavoastră, fiind cel care aţi oferit românilor o versiune a
Filocaliei, ştiţi prea bine că în Pateric convorbirea duhovnicească este axată
pe idea cuvintelor de folos. Cutare ucenic, se spune, a venit şi “l-a folosit
pe avva” cutare. Deci, vă întreb, faţă de convorbirea din Pateric, în perspectiva
cuvintelor de folos, interviul vi se pare o abordare utilă, rodnică? Sau, dacă
nu, ce pagube vedeţi în el?
Socotesc că aceia
care întreabă au un interes pozitiv, să se lămurească în privinţa mântuirii, şi
nu dintr-o simplă curiozitate lipsită de importanţă pentru viaţa lor. Şi, dacă
totuşi observ la ei aşa ceva, atunci ocolesc întrebarea lor sau răspund cu ceea
ce socotesc eu că le este de folos. Deci, prin răspunsurile pe care le dau,
prin fiecare cuvânt rostit vreau să fiu de folos, să-l conving pe interlocutor –
dacă acesta nu este pe deplin convins – de necesitatea credinţei; să se
convingă că există Dumnezeu şi că numai prin El ne mântuim. Deci, să plece
câştigaţi chiar dacă nu sunt pe deplin încadraţi în credinţă. Poate pentru Părinţii
din Pateric lucrul era mai uşor, pentru că la ei veneau oameni într-o vreme
când credinţa era foarte puternică. Astăzi vin oameni care nu prea ştiu bine
cine este Hristos, sau se îndoiesc şi vin aşa într-o doară, din dorinţa de a
întâlni ceva bizar, care şochează lumea prin felul în care pune problemele. Iar
eu caut să-I câştig pe aceşti aflaţi în treabă pentru ceea ce le este lor de un
real folos. Adică, revenind, trebuie să apăs pe faptul că interviurile de
astăzi sunt mai periculoase decât “interviurile” ce se “dădeau” atunci.
Vi se pare că interviul
este forma secularizată a vechii convorbiri duhovniceşti, a cuvintelor de
folos?
Da, uneori sunt sigur
că da. Mă caută uneori de la televiziune sau de la radio, dornici să câştige
cumva interesul auditorilor, printre care poate sunt şi unii care vor să audă
ceva despre Hristos. Adesea aceşti reporteri poate nu sunt chiar aşa de
convinşi de ceea ce spun eu despre Hristos. Şi eu, la rândul meu, caut să fac
ceva de folos pentru mântuire, să nu satisfac numai nişte simple curiozităţi
reportericeşti: iată, le zic, mai sunt şi alte lucruri bune în viaţa asta, mai
este şi alt domeniu al existenţei, diferit de cel al cântecelor de dans şi al
discursurilor politice, al literaturii de senzaţie ş.a.m.d.
Ceea ce deosebeşte,
deci, interviul televizat de convorbirea tradiţională este faptul că
interlocutorul, întrebătorul, crede în valorile pentru care el îl cercetează pe
părintele duhovnicesc. În interviul de astăzi, cum bine spuneţi, motivele pot
să fie diverse: curiozitate, un anumit prozelitism, sau cine ştie ce alte
interese. Credeţi că, pentru buna difuzare a înţelesurilor suprafireşti ale
teologiei, ar exista o incompatibilitate a acestora cu structurile secularizate
ale interviului? Altfel spus, un părinte filmat la televizor credeţi că este la
fel de eficace, de convingător, ca vederea lui faţă către faţă? Deci, într-o
perspectivă mai largă, în ce măsură consideraţi că interviul, filmul de
televiziune sunt compatibile cu Ortodoxia?
Cred, înainte de
orice, că trebuie să ne preocupe problemele credinţei şi necesitatea “difuzării”
credinţei – deci a câştigării oamenilor – folosindu-ne, de ce nu, şi de formele
moderne, care altădată nu existau. Înainte, veneau oamenii la Iisus Hristos
şi-L întrebau: Cine eşti? Sau apostolii: cine o fi Acesta care umblă pe
mare?... parcă nu-i om! Deci, nici ei nu erau pe deplin lămuriţi, dar întrebau.
Atunci întrebările se reduceau la contactul direct, nemijlocit, între cel ce
întreba şi cel ce răspundea. Astăzi, trebuie să ne folosim şi de aceste
mijloace tehnice prin care putem difuza în cercuri largi ceea ce spune o
persoană. Atâta doar că un om al Bisericii, un om care-I slujeşte lui Hristos
nu trebuie să uite de obligaţiile de a arăta învăţătura lui Hristos, de
necesitatea unirii cu El pentru mântuire; Nu trebuie să uite că viaţa aceasta
nu are rost fără Hristos, că dansurile sunt şi ele distractive, cântecele sunt
şi ele pentru lumea aceasta, că recomandările cutăror firme pentru îmbrăcăminte
sau cine ştie ce altceva sunt de folos, dar peste toate şi dincolo de ele mai
este ceva. Şi, poate din toată lumea asta largă, or să zică unii: “uite, era
ceva şi noi n-am ştiut!”
Curios, pe lângă marea răspândire a culturii – a aşa-zisei
culturi – în lumea noastră s-a împuţinat
îngrijorător cunoaşterea lui Hristos, şi deci a sensului vieţii. Pentru ce
trăiesc eu? Chiar numai pentru o mîncare mai bună,pentru o rochie mai
frumoasă, chiar numai pentru ca să învăţ să sar şi să cânt, sau numai ca să văd
o femeie îmbrăcată sumar şi care să-mi producă o plăcere, chiar numai asta e?
Iată!, mai e şi alt plan al vieţii. Şi atunci este necesar să nu mă dau bătut
şi sa folosesc şi aceste forme de răspîndire, chiar dacă vin amestecate cu celelalte.
Dar, oare, nu se contaminează de la aspectul secularizat al celorlalte?
O emisiune TV sa zicem despre Bunavestire, oare nu se poate contamina, pînă la
a-şi pierde relieful, în contextul unui program zilnic, care este exclusiv
circumstanţial?
Depinde cum se face această
comunicare de către noi, de catre noi,de către care a fost întrebat. Dacă o
face cu deplină convingere şi reuşeşte în cele din urmă să le pună pe celelalte într-un fel de plan relativist.
Dacă se întîmplă aşa, atunci cred că e de folos.
Ce înţelegeţi prin plan relativist?
Un plan al plăcerilor provizorii, foarte trecătoare, care mă bucură
pentru momen.Şi totuşi, pîna la urmă, nu poţi sa nu te întrebi ce-i viaţa? Dacă
reuşesc să trezesc în oameni această
întrebare, atunci încetul cu încetul le lasă pe acelea.
Poţi oare prin intermediul televiziunii să trezeşti aşa ceva? Se ştie
că televiziunea are o foarte mare penetraţie în colectivitate, din Capitală
până în ultimul cătun. Dar, în acelaşi timp, are ea putinţa să strângă în
cuprinsul câtorva minute toată taina unei persoane?
Să ne înţelegem, toată taina lui Hristos n-o putem prezenta şi
cuprinde niciodată şi nicăieri. Taina este infinită. Totuşi se atrage atenţia,
şi chiar dacă nu primesc toţi, măcar unii încep să gândească că mai e şi
altceva, şi asta nu trebuie să ni se pară puţin...
Şi se oferă o alternativă...
Da, se oferă existenţei un alt orizont şi asta e bine. Poate asta
îl va face curios să meargă chiar şi la Biserică. Deci, şi în domeniul
comunicării nu putem rămâne izolaţi. Ştiţi că Eugen Ionescu a spus că ne găsim
undeva înafara istoriei? Eu cred că trebuie să folosim din plin mijloacele pe
care le-a realizat ştiinţa în evoluţia istorică. Prin aceste mijloace se poate
ajuta omul să-şi pună şi alte întrebări.
[…]
Unde vi se pare că e de neîngăduit filmarea Liturghiei?
În Liturghie este prezent Hristos cel nevăzut şi trebuie să-L simt
ca fiind acolo, în starea Lui nevăzută, dar care totuşi mă împrejmuieşte; Mă
împărtăşesc de El fără să-L văd. Asta desigur nu se poare reda la TV. Dar
totuşi rămâne ceva din cuvânt, un semnal. Bagi de seamă că mai e ceva. De ce la
urma urmei să nu folosesc mijloacele acestea? De ce să nu mă folosesc de un
telefon să mângâi pe cineva care este foarte trist, poate deznădăjduit, undeva
departe? Şi să spun: apăi mângâierea mea nu poate ajunge prin telefon! Ba poate
ajunge şi prin telefon câte ceva din ea...
Fragment preluat din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae
Editura Anastasia
0 comments:
Trimiteți un comentariu