 |
| Sursa |
de Mirel Bănică
Vară. Sunt aşezat pe marginea ciobită a
fântânii de la Arhitectură, din care ţâşneşte o umbră de apă. Termometrul
electronic arată un exces de grade Celsius care te fac să blestemi ideea
ciobanului Bucur de a se stabili pe malul Dâmboviţei şi nu în inima Carpaţilor.
Asfaltul este moale şi vâscos, aerul lichid. Florăresele vântură apă murdară
din fântână cu căldări de plastic roşu aprins. Vărul alb dat pe inscripţiile de
pe clădirea Universităţii a căpătat nuanţe de napalm, incandescente.
Richard, un student francez pe care l-am
cunoscut iarnă trecută, întârzie. Este îndrăgostit lulea de o colegă româncă. A
decis să facă un stagiu de o lună într-o instituţie guvernamental [din
Bucureşti, să înveţe limba română. Stranie formă de devoţiune amoroasă. Ea
îl aşteaptă cu drag în Franţa, la Strasbourg, vara este mai suportabilă acolo.
O creatură umană în zdrenţe, de circa 17-18
ani, desculţ, cu o desagă înfăşurată peste piept şi şale ca unic acoperământ,
îşi face apariţia venind dinspre Universitate. Nimic neobişnuit pentru o zi
caniculară, în centrul micului Paris. Spre deosebire de ceilalţi, el poartă pe
umărul drept o cruce grea, de fier forjat. Capătul smuls din pământ lasă o urmă
vizibilă în carnea neagră a asfaltului. E însoţit de alţi doi mici vagabonzi,
ce aleargă dezordonat, brownian, în jurul său, ca doi peşti piloţi în jurul
unui rechin. Tabloul în sine conţine ceva din abjecţia străzii Evului Mediu,
este dezgustător şi magnific în acelaşi timp.
Omul cu crucea traversează piaţa în diagonală.
Florăresele, vânzătorii de soft-uri pirat şi DVD-uri pornografice,
taximetriştii de la staţia din apropiere parcă au înlemnit. Imaginea fiinţei
acestea chinuite şi pierdute, penitenţa aceasta inutilă şi ireală este mult
prea greu de suportat chiar şi pentru ei, persoane obişnuite cu nebunia
cotidiană a marelui oraş. Poporul român nu are însă obiceiul sfinţeniei
publice. Cu atât mai puţin al "nebunilor întru Cristos". Mă întreb
cum s-ar fi uitat locuitorii Moscovei la o astfel de scenă. Dezgheţul se
produce cu strigatul balcanic-dispreţuitor al unui taximetrist: "Gigi,
uită-te bă şi la ăsta, ia-l în maşină să-l duci la centrul de fier vechi!"
Încă odată, Caragiale a triumfat. Toţi încep să râdă în hohote, eliberându-se de
imaginea grea ce se lipeşte pe retină.
Omul cu crucea s-a oprit brusc chiar lângă ei.
Micuţii piloţi zdrenţăroşi s-au repliat cuminţi în spatele său. Crucea este
aruncată dintr-o zmucitură pe asfaltul moale. Rămâne încrustată acolo, alături
de mucuri de ţigară şi petale rupte din florile venite par avion din
nordul Europei. " Ce vrei nenea, ce vrei? Vrei să te baţi cu mine?",
întreabă sacadat creatura canalelor şi a nepăsării noastre. "Vezi bă Gigi,
te face ăsta, cât îl vezi tu de nemâncat" răspunde corul din ce în ce mai
excitat. "Da, vreau să mă bat, răspunde Gigi, taximetristul, împins pe
nevăzute în faţă de o mână invizibilă, vreau..", dar vocea nu mai este a
lui. Ar dori să glumească dar nu poate, depăşit de situaţie.
Omul îşi dă jos cu grijă de la gât desaga murdară.
Din ea extrage mai întâi un şervet murdar. Apoi un aparat de radio distrus din
care ies intestine electronice colorate. Îşi fac apoi apariţia o pereche de
mănuşi de sudor, peticite, negre de oboseală, care îi ajung până la coate.
Gigi-taximetrul nu mai râde deloc. Este chiar galben, la fel ca trandafirul
olandez care moare încet pe tarabă sub soarele năucitor. "De ce ţi-ai tras
bă mănuşi, ai pielea prea sensibilă?" Iarăşi hohote, Gigi parcă începe să
mai prindă culoare, dar vrea ca totul să se sfârşească, nu ştie însă ce trebuie
să facă ca să ajungă mai repede la capătul poveştii în care fără să vrea a
devenit actor principal. Răspunsul vine greu, bolborosit: "Am SIDA, nene, şi nu vrea să te
îmbolnăvesc şi pe matale..."
Toată lumea îşi pleacă greu capetele. Nimeni nu
mai râde. O fac doar micii piloţi vagabonzi, care se tăvălesc cu satisfacţie,
mici brute sanguinare, arătând cu degetul spre spectatori. O florăreasă îşi
face cruce, taximetriştii se prefac că vorbesc în staţiile lor de
emisie-recepţie cu luminiţe strident colorate. Se aud vocile sparte, distruse
de cafea-filtru, ale celor de la dispecerat. Zeroo opt unu cheamă Zeroo opt
doi, se audeee? Crucea este ridicată din asfalt şi aburcată iarăşi pe umăr.
Richard îşi face în sfârşit apariţia. Simte nevoia să facă conversaţie
politicoasă, începem să discutăm despre vreme. Într-adevăr, îi răspund, pare a
fi mult mai răcoare, poate vom avea şi şansă unei ploi de vară spre seară.
Sursă: LiterNet
0 comments:
Trimiteți un comentariu