„Din trecutul
strămoşesc să renască arta noastră viitoare“
(Din cartea de aur a muzeului)
Năzuim să fim, dintre toate
popoarele Europei răsăritene, cei cu o cultură mai înaintată. Cu toate acestea
ne silim mai puţin decât alţii să punem în valoare arta şi cultura poporului
nostru. Şi apoi ne mirăm, că suntem aşa de puţin cunoscuţi şi apreciaţi din
acest punct de vedere. Vina, însă, este numai a noastră. Nu ne-am îngrijit, ca
alţii, să adunăm dovezile culturii trecutului nostru şi probele destoiniciei
ţăranului român. Dintre toate instituţiile noastre de cultură, tocmai Muzeul Naţional
este cel mai în urmă venit. Avem, e drept, de mai bine de o jumătate de veac,
un muzeu de antichităţi. Dar, chiar dacă acesta ar fi corespuns misiunii sale,
tot nu ar fi împlinit golul cel mare al lipsei muzeului românesc. Căci, dacă o
colecţie de antichităţi, ce în majoritatea ei cuprinde rămăşiţe romane,
confirmă încă şi mai puternic descendenţa latină a neamului nostru, ea nu
rezolvă însă întreaga problemă a culturii noastre. Fiindcă în această direcţie
am moştenit foarte puţin de la strămoşii romani. Cultura şi întreaga artă a
poporului român, ca şi dreptul şi instituţiile sale, nu seamănă cu ale Romei.
Rămâne dar să se stabilească pe baza unor documente sigure, prin cine am fost
influenţaţi în adaptarea vieţii noastre artistice şi culturale. Un asemenea
studiu comparativ reclamă însă existenţa unui material artistic-etnografic cât
mai bogat şi variat. Acesta ne lipseşte încă, fiind pe cale de a se aduna
de-abia acum.
Spre a noastră mare ruşine,
cuprinzătorul depozit al culturii româneşti nu există încă. Muzeul de etnografie
şi artă naţională nu a împlinit nici o decenie, chiar de se iau în seamă primii
ani ai stărilor provizorii prin care a trecut la început. Sub noua sa
alcătuire, el nu are decât doi ani. Istoricul său nu este deci prea lung; plin
de speranţe însă este viitorul său. Ideea înfiinţării unui muzeu cu caracter
curat naţional nu este nouă. Prima dată ea a fost emisă de Titu Maiorescu care,
ca ministru al cultelor, a căutat să dea o extensiune în acest sens Muzeului de
antichităţi, ce exista mai demult. Prin decretul din 30 dec. 1875 se
înfiinţează, între altele, secţiunea „porturilor naţionale“. Ea a rămas însă
numai în intenţia ministului, care n-a găsit pe directorul destoinic să aducă
la îndeplinire frumoasa decizie.
Acelaşi plan al lui
Maiorescu a fost reluat în 1900, ministru al cultelor şi instrucţiunii fiind C.
Arion. Nici intenţiile sale n-au avut norocul să fie pe deplin realizate. Din
colecţia de păpuşi, destul de rudimentare, ale lui Speranţă nu s-au mai păstrat
azi decât vreo câteva specimene, menite să amintească numai prima fază a
copilăriei instituţiei de azi. În 1901, ideea unui Muzeu Naţional ia o formă
mai precisă. Ministrul Spiru Haret, după cum sigur afirmă în raportul său către
rege, hotărăşte ca „în legătură cu înfiinţarea unei şcoli special consacrată
artei naţionale, să se înfiinţeze un Muzeu de Arte Naţionale. Scopul acestei
instituţiuni trebuie să fie de a aduna şi conserva toate rămăşiţele ce se mai
găsesc din producţiunile artistice din trecut ale ţării noastre: cusături,
broderii, ţesături, picturi, sculpturi, miniaturi, enluminures etc. Un asemenea
muzeu va pune la dispoziţiunea Şcolii
de Arte Naţionale elementele necesare pentru a-şi alcătui modelurile, iar
viitorilor artişti le va procura motive de inspiraţiune de nepreţuită valoare“.
Pentru realizarea acestui
frumos program, ministrul Haret hotărăşte ca primul fond al muzeului proiectat
să-l constituie obiectele de artă de la Expoziţia din Paris, la care
participase şi România. Într-acelaşi timp, se însărcinează pictorul I. Alpar-Paraschivescu,
cu colectarea materialului din ţară. Din nefericire însă, cea mai mare parte
din obiectele de la Paris s-au rătăcit; iar o moarte prematură răpeşte pe
pictorul Alpar, înainte de a fi putut da rezultatele cercetărilor sale şi
preţiosul său concurs. În locul său se trece această însărcinare lui Ipolit
Strîmbulescu, luându-se totodată dispoziţii ca culegerea de obiecte să se facă
pe o scară mai mare prin învăţători. Într-acest timp se cumpără nişte colecţii
de ţesături din ţară şi din Transilvania. „Prin aceste mijloace, oricât de
modeste şi puţin costisitoare ar fi, adaugă ministrul Haret, se va putea face
un bun început Muzeului, care va rămânea pe urmă să se dezvolte treptat în
cursul timpului“. Raportul ministrului în această privinţă se încheie cu
speranţa că „Muzeul se va putea deschide în toamna anului 1903, în localul
Şcolii Profesionale de Fete nr. 3 din şoseaua Kiseleff“.
Propunerile ministrului n-au
fost aşa de repede împlinite. Muzeul nu s-a putut deschide, şi în 1905 vedem că
se reînnoieşte însărcinarea lui Strîmbulescu de a „aduna modele în stil
naţional pentru uzul şcoalelor profesionale şi de meserii“, fără însă ca
instituţia să fi căpătat o organizare independentă. În iulie 1905 Strîmbulescu
e oficial înştiinţat „că nemaifiind fond disponibil, diurna cuvenită d-sale nu
se mai poate ordonanţa“. De-abia în bugetul Casei Artelor pe anul 1906 se
prevede înfiinţarea pe ziua de 1 octombrie a unui „Muzeu etnografic, de artă
naţională, artă decorativă şi industrială“. De la această dată numai, muzeul
are fiinţă ca instituţie de sine stătătoare. Localul noii instituţii se
hotărăşte a fi aripa stângă a fostei monetării precum şi sălile din nou
construite acolo într-acest scop. Prin decret regal, ministrul M. Vlădescu
încredinţează noua direcţie a muzeului subsemnatului. Din titulatura oficială a
muzeului se vede că menirea sa nu era încă bine definită. Înşirarea de
calificative ale noii firme era de altfel inutilă. S-a şi redus în urmă,
rămânând numai cele strict necesare spre a arăta scopul instituţiei.
„Muzeul de Etnografie şi
Artă Naţională“, cum se intitulează azi oficial, tinde să fie casa poporului
român, în care, expunându-se obiectele lui uzuale precum şi produsele sale
artistice, să se dea cea mai completă imagine a vieţii acestui popor. Pornind
de la acest program larg, subdiviziunile muzeului se impuneau în mod firesc. În
primul rând trebuia să se reprezinte cât mai deplin viaţa ţăranului nostru,
atât din Regat cât şi din alte părţi locuite de români. Căci numai prin o cât
mai documentată comparaţie între ramurile răzleţe ale poporului românesc, se va
putea lămuri şi mai bine problema noastră etnică şi a vicisitudinilor neamului
nostru. Într-acest scop se impunea să arătăm atât traiul zilnic cât şi viaţa
intelectuală şi religioasă a ţăranului. Casa, portul, obiectele uzuale de pe o
parte; biserica şi obiectele cultului pe de alta, trebuiau să se cuprindă în
muzeu. În acelaşi fel urma să fie reprezentată şi clasa domnitoare de
odinioară. Dar înainte de a trece la o desfăşurare mai amănunţită a programului
viitorului muzeu, se cade să ne oprim la starea lui de azi, arătând obiectele
ce cuprinde şi împrejurările în care au fost procurate.
O contribuţie serioasă la
alcătuirea muzeului a adus Strâmbulescu. E singura din colecţiile predecesorilor
care se impune a fi menţionată. Prima colecţie, alcătuită din păpuşi de
dimensiuni de vreo 50 cm, îmbrăcate în costumele diferitelor regiuni din ţară,
nu a fost predată muzeului. Ele nu prezentau de altfel vreun interes, nici din
punct de vedere ştiinţific etnografic, nici din cel curat artistic. Erau
reproduceri stângace şi în materiale noi a frumoaselor costume ţărăneşti, de a
căror bogăţie artistică nu puteau da nici o impresie. Cele câteva modele ale
acestor păpuşi ce s-au păstrat într-un borcan de sticlă, vor servi oricând ca
cea mai bună scuză a autodafeului acelei colecţii. Strîmbulescu dimpotrivă a
adunat cu multă sârguinţă o serie de obiecte interesante, ce se găsesc în
colecţiile muzeului. În special secţiunea ţesăturilor îl interesa mai mult şi
în această direcţie a şi întins cercetările sale. Toate obiectele adunate de
d-sa erau aşezate într-una din sălile Şcoalei profesionale. În decurs de doi
ani numai, de când muzeul e constituit, colecţiile s-au sporit într-atât, încât
azi ele ocupă patru săli mari din localul ce li s-a afectat, având în total
4.330 numere, în afară de 840 obiecte împrumutate şi depuse temporar în muzeu.
Pe lângă obiectele expuse, muzeul mai are un bogat depozit de dublete sau
obiecte necesare pentru studii speciale. Era cazul, poate, să se facă şi mai
mult în aceşti doi ani, dacă greutăţile cu care am avut de luptat de la început
nu ar fi fost aşa de mari.
O primă reală stânjenire a fost lipsa de fonduri. Pe
anul bugetar 1907-1908 nu se prevăzuse în bugetul oficial al muzeului decât
neînsemnata sumă de 2.000 lei. A face achiziţii noi şi a instala în acelaşi
timp colecţiile existente numai cu această sumă era a condamna de la început
dezvoltarea instituţiei. Văzându-se imposibilitatea de a spori colecţiile numai
cu asemenea mijloace, bugetul a fost sporit din fonduri extraordinare, în
decursul anului. Azi, dovedindu-se importanţa instituţiei, s-a ridicat suma
bugetară pentru procurarea materialului şi instalarea lui la 14.000 lei. Să
sperăm că ea va merge crescând, căci numai astfel muzeul va putea lua
dezvoltarea ce cu toţii îi dorim. Iar achiziţiile vor trebui făcute în cel mai
apropiat timp, dacă nu vrem să lăsăm să treacă în alte mâini rarele obiecte de
artă ce se mai pot găsi. Căci concurenţa devine tot mai mare, pe zi ce merge.
Numărul amatorilor sporeşte şi colecţiile particulare din ţară se înmulţesc,
îngreuind considerabil noile achiziţii oficiale. Un pericol şi mai mare
prezintă însă trecerea obiectelor peste graniţă însă trecerea obiectelor peste
graniţă de către amatorii străini. Preîntâmpinarea unor asemenea pierderi nu se
poate realiza decât prin fonduri suficiente pentru a învinge concurenţa
străină. Căci cea din ţară e mai puţin de temut, dacă speranţa ce nutrim e bine
întemeiată, că cei mai mulţi dintre amatorii români vor contribui prin darurile
lor la completarea Muzeului Naţional, după cum, din fericire, s-a şi întâmplat
în unele cazuri.
Pentru a doveni cât de întemeiată e frica de concurenţă
străină, voi cita cazul colecţiei de obiecte româneşti din Transilvania a d-lui
D. Comşa, din Sibiu. Această frumoasă colecţie, în valoare de peste 10.000 lei,
neputând fi cumpărată din bugetul de 2.000 lei de care dispunea muzeul nostru,
căruia se oferise, era să treacă la Pesta, dacă nu s-ar fi salvat de către d-na
Elisa I. Brătianu. Numai prin mărinimia d-sale, muzeul se mândreşte azi cu
câteva frumoase exemplare ale acelei colecţii. Câte alte obiecte sau monete
preţioase din ţara noastră nu ilustrează muzeele bulgarilor, de pildă. E timp
ca asemenea emigrări să înceteze. Achiziţionarea obiectelor mai trebuie făcută
în timpul cel mai scurt şi pentru a evita distrugerea lor. Căci e de necrezut
dezinteresarea ce se constată faţă de „vechituri“. Şi, neputând aştepta până să
se refacă educaţia publicului în acest sens, trebuie să mai salvăm ce încă se
poate. Căci, dacă în clasa orăşenilor, deşi cam rar, totuşi se acordă oarecare
interes obiectelor vechi, ţăranul dimpotrivă devine tot mai nepăsător faţă de
trecut. Cu tradiţiile bătrâneşti se duc şi rămăşiţele artei noastre şi
izvoadele cele frumoase. A le mai aduna pe cele existente e o primă datorie a
noastră, deşi nu cea mai uşoară. Şi numai acei care au încercat vreodată să
cumpere de la ţărani, numai aceia cunosc greutăţile unei asemenea
întreprinderi. Pentru că de la început ne izbim de firea neîncrezătoare a
ţăranului. La întrebarea după scoarţe sau alte obiecte vechi, răspunsul
stereotip al sătenilor e că nu au nimic. Se tem, în cele mai multe cazuri, să
arate ce au, de frica vreunui nou impozit. Şi de aceea numai cu greu, şi mai
ales după ce s-au convins că nu se urmăresc alte scopuri, ei consimt a scoate
din lăzi lucrurile interesante.
Odată încrederea căpătată, încep greutăţile
târgului. Unii, într-adevăr, se înduplecă chiar a face daruri, când se conving
de scopul patriotic ce urmăreşte muzeul, şi se simt mândri de atenţia ce se
acordă produselor lor. Vina neîncrederii, cu care dintru început ne întâmpină
ţăranii, e tot a noastră: au fost prea adeseori păcăliţi. Ultima expoziţie
generală mai ales tare ne-a discreditat. Sub tot felul de promisiuni ale unor
agenţi de rea credinţă s-au ridicat de la particulari obiecte scumpe, ce nu li
s-au mai înapoiat, chiar după repetate reclamaţii. Am arătat aiurea jaful ce
s-a comis sub scutul Expoziţiei, pe urma căreia îndură azi muzeul aşa mari
dificultăţi. Nu mai departe decât în luna septembrie a.c., am mai primit o
scrisoare a preotului din Stoeneşti, care se plânge că „la doi locuitori din
sat s-au pierdut hainele ce au dat la Expoziţia jubiliară“. Cu asemenea
plângeri sunt mereu întâmpinat pe unde mă duc să cercetez după obiecte. Şi
reclamaţiile scrise de la necunoscuţi sunt foarte numeroase. Tuturor însă le
răspund că greşeala regretabilă a unora nu trebuie generalizată, căutând să
recapăt încrederea celor păcăliţi de alţii. Căci un muzeu, ca şi o expoziţie,
trebuie să fie element de cultură în cel mai larg înţeles şi să contribuie la
educarea poporului, iar nu la pervertirea lui. Greutăţile acestea de ordine
morală nu sunt singurele ce se întâmpină în colectarea obiectelor. La neîncrederea
menţionată se adaugă ignoranţa publicului în genere. Căci noţiunea „muzeu“ este
încă prea puţin popularizată, pentru ca să deştepte o imagine justă în mintea
celor mai mulţi. De unde, de altfel, am putea pretinde ca să se ştie ce este în
adevăratul sens al cuvântului un muzeu, când nu am avut încă unul? De aceea
foarte rari sunt cei care pricep că a face un dar muzeului şi a-şi eterniza
astfel numele, pe lângă obiectul donat, este o mare cinste. Numai aceia, care
au prilejul să vie să vadă muzeul, se conving de aceasta. Mulţi însă, în
ignoranţa lor, refuză chiar cel mai avantajos preţ ce li se oferă pe obiecte,
nevrând ca acestea să intre în muzeu.
Aci intervine rolul învăţătorilor care ar
trebui să familiarizeze pe ţărani cu rostul acestui fel de instituţiuni. Pentru
aceste motive, colectarea obiectelor pe baza circulărilor sau chiar prin
corespondenţă personală este aproape cu totul exclusă. Numai prin comunele pe
unde am fost de mai multe ori şi unde am reuşit să conving pe primari sau
preoţi de importanţa unui muzeu naţional, numai din acele locuri am mai putut
obţine obiecte şi numai prin intermediari. În toate celelalte cazuri se cuvine
să mă prezint singur în comune şi, cu toate rezistenţele ce la început
întâmpin, să persist a căuta. Cu mulţumire trebuie să constat că, până acum, nu
mi s-a întâmplat niciodată ca, în urma unor adevărate stăruinţe, să mă fi
întors cu mâna goală. Se întâmplă adesea ca tocmai la persoanele care neagă cu
mai multă energie că ar avea ceva, să găseşti cele mai frumoase obiecte. Spaima
lăsată de expoziţie îi face tocmai pe posesorii obiectelor de valoare să se
apere cu mai mare convingere decât cei care nu au ce pierde. Caracteristic este
cazul mănăstirii Agapia de unde, cu toate protestările stariţei, care mă asigura
că nu pot găsi nimic, am cumpărat totuşi într-o singură dimineaţă nu mai puţin
de 10 splendide scoarţe vechi. Căci îndată ce maicile au văzut că nu venisem,
ca alţii de tristă memorie, să ridic obiectele în schimbul unor promisiuni
înşelătoare, ci le plăteam pe loc, mi-au oferit cu plăcere vechiturile, pe care
erau fericite să le poată înlocui prin altele noi. La fel se întâmplă şi pe la
sate. Cu vorbe cinstite şi cu bani se mai pot căpăta şi încrederea oamenilor şi
obiectele dorite.
Sistemul practicat până aci, şi mai ales cu prilejul
expoziţiei, de a cerşi obiectele sau de a le lua pe cale oficială, trebuie să
dispară cu desăvârşire. E foarte natural ca, atunci când statul voieşte să
înfiinţeze un muzeu, să procure şi mijloacele necesare, pentru a putea despăgubi
pe cei ce nu se mulţumesc cu cinstea de a figura în cartea donatorilor. Iar
sistemul de a se secuestra rezultatele descoperirilor, în virtutea unei legi,
are ca efect că cele mai frumoase obiecte găsite în ţara noastră sunt tăinuite
de autorii descoperirilor, care pentru a scăpa de rigoarea legii, preferă să le
vândă în străinătate. Numai atunci când se va fi acreditat părerea că organele
oficiale nu sunt nişte spoliatori, ci dimpotrivă cei mai imparţiali apreciatori
ai obiectelor de artă, numai atunci va dispărea şi teama şi neîncrederea
generală ce domneşte faţă de instituţiile statului. Felul însă cum s-au ridicat
odinioară odoarele de prin mănăstiri şi metoda de colecţionare al agenţilor
expoziţiei ne-au discreditat pentru multă vreme încă. Iar dacă am insistat mai
pe larg aci asupra acestui punct, am făcut-o tocmai cu intenţia de a provoca o
schimbare a opiniei publice în această privinţă. Căci fără concursul benevol al
posesorilor obiectelor, alcătuirea unei colecţii, care să cuprindă tocmai exemplarele
rare şi interesante, este aproape imposibilă. Se cuvine dar ca, înainte de
enumărarea colecţiilor cumpărate, să se publice spre cunoştinţa celor mai
mulţi, numele mărinimoşilor donatori pe care muzeul îi numără până azi […]. Locul de frunte îl ocupă şi aci, ca în toate împrejurările privitoare la
cultura românească, M. S. Regele. Darul Maiestăţii Sale este cea mai bună probă
a Înaltului interes cu care se onorează tânăra instituţie. Donaţia Regelui
prezintă, în afară de valoraea sa artistică, o importanţă şi mai mare din punct
de vedere istoric. Sunt 75 de planşe originale ale pictorului Henric Trenk
reprezentând biserici şi mănăstiri din judeţele Vâlcea şi Argeş. Aceste
picturi, acvarele şi desenuri, executate în anii 1860 – 61, sunt documente nepreţuite
pentru arhitectura religioasă, care în ultimile decenii a suferit transformări
aşa de regretabile.
Multe din schiturile şi mănăstirile reproduse de Trenk sunt
astăzi tare transformate, dacă nu chiar distruse, aşa că reprezentările lor de
acum o jumătate de veac sunt singurele documente ce avem despre forma lor mai
veche. Aceste planşe, care au fost în număr de 110, formau un „Album arheologic
şi pitoresc” pe care Odobescu le-a prezentat Ministerului împreună cu o primă
parte a unui raport al său asupra mănăstirilor din ţară. Cele 75 de planşe au
fost oferite Domnitorului Carol I la sosirea Sa în ţară. Îndată după
înfiinţarea Muzeului, Regele a ţinut să le dăruiască instituţiei unde sunt
expuse azi. Printr-o altă generozitate a Regelui, Muzeul a mai intrat în
posesia colecţiei complete de fotografii din ţară, executate din ordinul Măriei
Sale Domnitorului în 1866 de către pictorul fotograf C. Szathmary. Acesta mai
este şi autorul „Albumului României” alcătuit din cromolitografii, după unele
mănăstiri şi mai ales după costumele ţărăneşti din cele mai caracteristice
părţi ale ţării. Şi acest album preţios pentru etnografia românească a fost
dăruit muzeului tot de Majestatea Sa. A. S. R. Principesa Maria, care onorează
cu deosebită atenţie dezvoltarea Muzeului, a dăruit mai multe oprege splendide
din Banat. Printre persoanele particulare care au contribuit la îmbogăţirea
instituţiei, fie prin darurile făcute, fie prin împrumutarea obiectelor, numele
Doamnei Elisa I. Brătianu se impune în primul rând.
În afară de obiectele din
colecţia Comşa, D-sa a mai cedat Muzeului şi multe foarte frumoase costume din
ţară, din nepreţuitul D-sale tezaur de lucrări româneşti, pe care cu o rară
pricepere a ştiut să le adune cu mulţi ani în urmă. Mărinimia domnei Brătianu faţă
de muzeu a fost urmată şi de alte persoane binevoitoare, care au dăruit sau au
cedat numai Muzeului, sub formă de împrumut, obiecte româneşti din colecţiile
lor particulare. Între acestea trebuie să enumerăm pe D-l Balş, D-l D.
Bazilescu-Drajna de Sus, D-na Maria Brăiloiu, D-l I. I. C Brătianu, D-na
Florica Berindei, D-ra A. Biju-Banat, D-na Maria Buia-Sângeorzul Năsăudului,
Maica Aftusa, Bucur-M-Rea Horez, D-l Busuioc-R.-Vălcii, d-na E. G. Cantacuzino,
D-l Dr. I. Cantacuzino, D-na Henri Catargi, D-na Maria George-Câtiul-Năsăud,
D-l Solomon-Cârcul Sângeorzul Năsăudului, D-na Ciuflea, D-na Elena Cornescu,
D-l Petru Checicheş-Apahida, D-l Mihai C. Chivulescu-Filipeşti Prahova, D-l C.
D. Cruceriu-Drăguţeşti, Sf. Sa Dan, Dr. Prezbiter-Straja-Bucovina; Dănescu-Bobu-Gorj,
Pr. M. Dumitrescu-Craiova, Pamfiliu Grapini, Protopop, Rohna-Nouă; D-l D.
Grigorescu, D-na Lucreţia Gridincea, D-l N. Ghika, D-l Spiru Haret, D-l Iancu
Archi-Polovraci, D-l Dr. G. Ionescu-Tulcea, D-l N. Ionescu-Salaoru-Ogretin, D-l
Nic. Iorga, D-l K Colbenhayer-Cernăuţi, D-na I Manu, D-l Nic
Măcelaru-Bucureşti, D-l titu Maiorescu, D-l I Marţian, Căpitan, Năsăud; D-l N.
D. Miloşescu-Târgu-Jiu, D-l V. G. Morţun, D-l Antonie Mogoş-Ceaur-Gorj, D-l
Negrescu-Bălăneşti-Gorj, Sf. Sa Archim. Nifon-Superiorul M-rei Sinaia, d-l
Niculescu-R-Sărat, Maica Matrona Niculescu, M-rea Horez, D-na
Poienaru-Andreeşti-Gorj, D-l Ion Pop, Protopop, Muşfălău; D-na Angelina
Pop-Coşbuc, Feldru, Transilvania; D-l St. Popescu, D-l A. Precup-Mălin-Suceava,
D-l Lăpădat Prejbeanu, Bălceşti-Gorj, D-l I. Puşcariu-Bucureşti, părintele
Râpeanu, Star Chiojd-Prahova; D-l O. Robuski, Cuv. Sa Th Soroceanu stariţul
M-re româneşti Cucuvinu-Provata de la Sf. Munte, D-na Romanescu-Craiova, D-na
Scholle, D-l şi D-na Mişu Seulescu, D-l G. Sterian, D-ra Şuga-Pătărlagele,
Cuvioşia Sa Epifania Teodorescu, Stareţa M-rei Horez, D-na A. Velovan, Craiova;
D-l Vizante, Tămăşeşti-Gorj, D-l Voinescu, D-ra C Zamfirol.
Pentru a da probă a
favoarei de care a ajuns să se bucure Muzeul în toate straturile neamului
nostru, voiu încheia lista donatorilor cu numele moşenilor Ştefan şi Constantin
Negrescu din Bălăneştii Gorjului. Ei au dăruit o troiţă monumentală şi foarte
caracteristică, pe care au însoţit-o cu un act de danie cu următorul cuprins
„Însufleţiţi de ideea înfiinţării Muzeului de Artă Naţională, sincer povestitor
al trecutului nostru frumos, şi doritori a contribui şi noi cât puterile ne
ajută la ridicarea unui asemenea templu măreţ al românismului, dăruind cu toată
dragostea, în sus zisul scop, această cruce de lemn, făcută de strămoşii noştri
în 1842 şi găsită azi pe moşia noastră.” Tuturor acestor donatori şi protectori
ai Muzeului, fie-le numele pomenit spre cinstea noastră a tuturor, iar frumoasa
lor faptă cât mai des luată drept pildă. În afară de particulari au mai
contribuit la sporirea colecţiilor şi autorităţile şi societăţile private ca
„Munca”, „Arta Românească” şi „Domniţa Maria”. În special Ministerul Cultelor,
sub a cărei directă dependinţă este Muzeul, a arătat cea mai largă solicitudine
pentru tânăra instituţie. Ministrul Haret, care a dat sprijinul său puternic
Muzeului tocmai în vremea ca mai grea a începuturilor sale, i se cuvine adânca
noastră recunoştinţă pentru marea operă culturală, căreia nu numai i-a dat
fiinţă, dar i-a asigurat şi viitorul. Ministerul Domeniilor a cedat Muzeului
obiectele de interes etnografic şi artistic rămase în Palatul Artelor după
închiderea expoziţiei. Din cele 607 numere ce s-au ridicat, mai puţin de
jumătate au fost numai expuse în sălile Muzeului, ca prezentând o reală valoare
artistică. Celelalte obiecte, răzleţe şi întru destul de caracteristice, se
păstrează în depozitul Muzeului. E de regretat desigur că nu s-a putut trage
mai mare folos pentru Muzeu de pe urma expoziţiei. Vina este chiar a organizatorilor
ei care neţinând seama de cererea Direcţiei Muzeului făcută încă de la 31 iulie
1906 de a i se da preferinţă în alegerea obiectelora permis vânzarea lor
particularilor. Astfel s-au pierdut pentru Stat tocmai cele mai caracteristice
obiecte, adunate cu mari cheltuieli prin organele oficiale.
Dar nici despre aceste
neiertate greşeli ale conducătorilor expoziţiei, nici depre ulterioarele
împotriviri ce s-au adus Muzeului nu va mai fi vorba. Ideea d-lui C. Istrati,
de a organiza un alt muzeu în fostul Palat al Artelor, e azi definitiv
îngropată. S-a dovedit că planul nu era nici serios conceput nici realizabil
din punct de vedere practic; personalul propus de d-sa nu prezenta garanţiile
morale şi ştiinţifice necesare creării unei asemenea instituţii. Pretinsul său
muzeu al „Trecutului nostru“ a trecut în domeniul dezideratelor singuratice,
menite a nu fi niciodată concretizate. Iar drept singur răspuns la pătimaşa şi
nedreapta sa împotrivire faţă de Muzeul de etnografie şi artă naţională ce se
înjghebase, acesta a ajuns, în scurtul timp de când s-a organizat, la
dezvoltarea ce o are azi. Este desigur foarte departe de a fi complet şi nici
nu se poate considera ca un muzeu definitiv, ci numai ca o primă bază, ca
realizarea unui program ce rămâne a se împlini treptat. Nu în doi ani se
săvârşeşte un muzeu! După felul colecţiilor şi conform menirii sale, muzeul se
subdivide azi în două mari secţiuni: etnografică sau a artei populare şi cea
eclesiastică sau a artei religioase. Prima secţiune, cea mai bogată a muzeului,
se subîmparte, după natura obiectelor, în mai multe secţiuni, dintre care cele
mai însemnate sunt: secţiunea textilelor, a lemnului şi a ceramicii. În
secţiunea textilelor intră: covoarele, scoarţele, velinţele, lăicerele,
chilimurile, ţolurile, fie de pat, de perete, de fereastră, de şea (valtrapuri
sau cioltare) şi în genere orice ţesătură din război. Iile sau cămăşile
femeieşti, cămăşile bărbăteşti cu alesături pe la guler şi mâneci; ciupage
alese ori cusute; poale de ie; cămăşi de ginere. Fote, zăvelci şorţuri,
pestelce, cătrinţe, oprege, vâlnice. Brâie, bete sau brăciri, cingători; brâie
cusute cu mărgele. Marame, testemeluri, broboade, învelitoare de cap, conciuri,
ceapse, scufiţe, tulbene, căciule. Prosoape, ştergare, basmale, năframe, cârpe
de ginere, cârpe de brâu, cârpe cu colţuri; şervete, feţe de perini, chindeie,
cusute ori alese în război. Sumane, zăbune, zeghi, mantale, ghebe, dulame,
ipingele, sarici, mintene; cioareci, tureci, ciorapi, mănuşi, veste. Traiste,
desagi etc.
A doua mare secţiune, acea a produselor de lemn, cioplit sau
încrestat, cuprinde: case şi biserici de lemn, interesante prin părţile lor
sculptate; diferite părţi dintre elementele arhitectonice ale acestor clădiri,
ca fruntare, stâlpi şi undrele, pridvoare, cosorabe etc. Porţi şi portiţe cu
ştenapii înfloraţi; zaplazuri, garduri împletite. Cruci şi troiţe din ţinterime
şi de la răscruci. – Furci de tors, fuse, bâte, ploşti, solniţe, spărgători de
alune şi nuci, linguri, furculiţe, blide, căpăcele, cauce; blidare, poliţe,
cuiere; maiuri de lăut; păpuşari de brânză; codirişti de bice, fluiere şi
cavale; răboaje etc. Scaune, mese, laiţe, tronuri, sfeşnice, lacăte sau broaşte
de lemn; juguri, proţapi. Războaie, vârtelniţe, sucale, suveici, zimţi;
târniţe, cobiliţe, cofe, ciubere, fedeleşuri, balerci, talere, polonice,
butoiaşe, hârdaie, garniţe, ciuture, covate, albii. Mobile de lemn din casă
precum şi uneltele de lemn. A treia secţiune a ceramicii cuprinde tot felul de
vase de lut; talere, blide, străchini, oale, ulcele, ulcioare, bocăi, cane,
sfeşnice, puşculiţe, sobe, toate fie smălţuite sau numai arse. În afară de
aceste secţiuni capitale care cuprind mai toate obiectele dintr-o gospodărie
ţărănească, mai intră în cuprinsul muzeului şi obiectele de metal, ca arme,
paftale, broaşte şi lăcate, amnare, inele, brăţări, cercei; obiecte de corn şi
sidef, ca cornuri de păstrat praful de puşcă, paftale; obiecte de piele, ca
cojoace, bunde, pieptare, chimire, curele şi şerpare.
O secţiune interesantă
mai e aceea a ouălor încondeiate cu motive atât de variate şi frumoase. Toate
aceste obiecte ar forma secţiunea artei populare. Am înşirat aci pe cele mai
multe dintre ele, pentru a atrage atenţia asupra lor. Căci de cele mai multe
ori publicul nu ştie că atari lucruri pot figura în muzeu. Natural că pentru ca
ele să fie demne de a fi expuse, trebuie să aibă un caracter artistic, adică să
fie îngrijit şi frumos lucrate. O furcă, de pildă, care constă numai dintr-un
simplu băţ, fără nici o crestătură, nu e un obiect de muzeu; cele încrestate
sau înflorate, însă, da. De asemenea şi o oală, pentru a intra în muzeu trebuie
să aibă sau o formă frumoasă – ca splendidele ulcioare mai vechi –, sau un
smalţ plăcut şi caracteristic. Adeseori chiar obiectele cele mai lipsite de
ornamente prezintă interes prin formele lor vechi, care azi în bună parte s-au
transformat, devenind tot mai puţin estetice, prin influenţele străine care
pervertesc gustul natural al ţăranului. Am căutat, fireşte, să aleg pentru
muzeu pe cele mai caracteristice, pe acele care pot servi de tip. Deoarece însă
în această privinţă nu există nici o altă colecţie sau un studiu pregătitor, nu
am ajuns să am în toate direcţiile serii complete de cele mai vechi şi în
acelaşi timp cele mai frumoase exemplare. Totuşi, din colecţiile existente se
poate căpăta o idee despre arta poporului nostru.
Pentru ca această imagine să
fie cât mai deplină şi pentru a arăta pe ţăranul nostru în adevăratul să mediu,
am reuşit să aduc în muzeu o casă întreagă, care ocupă singură una din sălile
colecţiei. Mulţumirea pe care vederea acestei case a procurat-o tuturor
vizitatorilor – de la Rege până la ţăran – şi interesul ce ea a deşteptat
printre artişti, îndrituiesc în deajuns transportarea ei aici. Ea a dat motive
noi de sculptură artiştilor noştri. Arhitectul Clavel a utilizat cu mare
măiestrie amănuntele stâlpilor de la această casă pentru frumoasa şi originala
sa tâmplă de lemn, în caracter cu totul popular. Nu mai amintesc entuziasmul ce
această casă stârneşte la străinii care o văd şi cărora le lasă o imagine
completă şi plăcută a stării sociale şi a îndeletnicirilor artistice ale
ţăranului nostru. Ea e aproape de-a-ntregul mobilată azi întocmai în stilul
original – cu păpuşoiul atârnat la fruntar, cu podeala de pământ şi vatra
afumată. Neapărat că nu toate casele sunt la fel cu a lui Mogoş; eu cel puţin
nu mai cunosc o alta atât de mândră. Din aci alăturatele fotografii se poate
mai bine judeca partea ei adevărat artistică. Întreg pridvorul are fruntarele
sculptate şi între ele stâlpi admirabili ca proporţie şi ornamentaţie. Şi uşile
toate sunt sculptate. Caracteristică mai este şi mica intrare dinaintea scării.
E o miniatură a porţilor mari cu frumosele lor arcuri. Ca proporţie e de
asemeni foarte fericită, deşi e concepută şi executată de Antonie Mogoş fără
alt model, ci din propria sa concepţie. Ea e în adevăr operă de artist. Şi
poate că este conştient de însemnătatea lucrării sale meşterul Antonie, căci a
semnat şi data opera sa.
Pe fruntar se vede săpată următoarea inscripţie, atât
de asemănătoare cu signaturile clasice ale marilor artişti: „187 şi cinci făcut
Antonie Mogoş”. Data mai e repetată şi în alte părţi ale fruntaruluii chiar pe
uşi. Pe ştepanul porţii care se află la curte se vedea monograma A.M. şi anul
1879. A lucrat deci la casa sa de la 1875 şi până la 1879. Căci Mogoş singur a
tăiat stejarii cei mari din pădure, al a cioplit din ei bărnele cele groase şi
lungi de 10 metri, şi tot el pe urmă i-a încrestat cu motive aşa de alese. Azi
atât scumpetea materialului cât şi lipsa de timp nu mai permit ridicarea unor
asemenea case. Ele se înlocuiesc cu altele de cărămizi, după cum a făcut şi
Mogoş. Norocul a vrut ca cercetările mele să mă ducă în comuna Ceauru, din Gorj
tocmai la timp. Adică înainte ca Moş Antonie să fi început să dărâme casa de
lemn pentru a ridica pe cea nouă, în care scop îşi pregătise în curte cărămidă.
De îndată ce am descoperit acest giuvaer arhitectural, ideea de a-l asigura pe
veci în Muzeu mi se ivi. După câteva ezitări şi repeţite vizite ce i-am făcut,
stăpânul ei, convingându-se de adevărul spuselor mele, consimţi a mi-o vinde pe
preţ de 500 lei. Demontatul, transportul şi reclădirea ei în Muzeu au costat
mai mult ca preţul cumpărării. Casa a fost refăcută întocmai, fără nicio
modificare, tot de Antonie Mogoş, care se simţi foarte fericit văzând
adăpostită pe veci opera sa în Muzeu. Mulţumirea sufletească i-a fost aşa de
mare, încât azi repetă tuturor că, dacă de la început ar fi putut întrezări
cinstea ce-l aştepta, nu s-ar fi codit a casa sa Muzeului. Dar nu-i venea să
creadă, că într-adevăr o să i se dea un loc de cinste lucrării sale. Portretul
aici alăturat al moşneagului de 73 de ani reprezintă tipul unei bresle întregi
de asemenea modeşti dar vrednici artişti populari, din mâna cărora ies lucrări
aşa de caracteristice.
Deşi nu aşa de artişti ca
Mogoş, totuşi foarte îndemânatici mai sunt şi alţi meşteri în acea parte a
Gorjului. Din Ceauru chiar e Vizantie, autorul uneia din porţile monumentale
din muzeu. Din satul învecinat, Tălpăşeşti, e o altă poartă cu o ornamentaţie
cu totul diferită de aceea a ştenapilor din Ceauru, după cum se poate vedea din
reproducerea de aci.* Căci fiecare sat îşi are stilul său tradiţional – o
frumoasă probă a marii varietăţi a aptitudinelor artistice ale ţăranului
nostru. În afară de monumentele aci descrise, secţiunea lemnului mai cuprinde
şi mai multe troiţe sau cruci monumentale de lemn. Unele din ele au şi
inscripţii votive. Astfel e crucea din 1878 lucrată de Vasile Stanciu Burduşel
şi ridicată de Jumară în memoria fiului său mort în război. Înaltă de peste 4 m
şi largă de 2 m e troiţa dăruită de fraţii Negrescu. Acest fel de amplificare
monumentală a crucii e caracteristică numai Olteniei şi unor judeţe de munte
ale Munteniei. În Moldova asemenea troiţe nu se găsesc. Împreună cu porţile aci
amintite, troiţele sunt cei mai de frunte reprezentanţi ai secţiunii lucrărilor
în lemn, cu care se îndeletniceşte românul. Din nefericire, asemenea exemplare
tipice ale noastre au lipsit cu desăvârşire la Expoziţia jubiliară, unde s-a
dat o idee cu totul incompletă de arta populară românească.
Lucrările mai mici
de lemn sunt splendid reprezentate prin bogata colecţie de furci de tors. Ele
sunt comune atât în Regat cât şi la românii din Transilvania, de la care
colecţia d-nei Brătianu, expusă în muzeu, posedă câteva exemplare foarte
amplificate. Nu mai puţin caracteristice sunt cele din munţii noştri. Aceste
încrestături foarte migăloase dar bine combinate sunt în genere opra
păstorilor. Tot lor le mai datorim de altfel şi cele mai frumos ornate cancee,
cauce sau alte unelte de la stână. Toate acestea, ca şi păpuşarii sau formele
pentru presat brânza, au încrestături întocmai ca cele ce se cunosc la
popoarele germanice de nord sub denumirea generală de Kerbschnitt. Desenuri
geometrice sunt adâncite în lemn prin crestături cu muchile oblice, cele
corespunzătoare fiind aplicate totdeauna în sens invers, aşa că porţiunea de
lemn rămasă în relief are forma conică trunchiată. Izvoadele astfel săpate sunt
în genere figuri rezultate din diferite aplicări ale „paznicului“ sau
compasului. Au forma unor rozete, ce se aseamănă grozav cu acele ale artei
gotice târzii. Varietatea acestor izvoade este foarte mare, deosebirile
constând în jocul diferit al paznicului. La noi asemenea încrestături se
regăsesc atât la ornamentaţia caselor, după cum ne dovedeşte casa lui Mogoş,
cât şi la ştenapii porţilor, la furci, bâte, sfeşnice, ceaune, linguri,
păpuşari, fluiere, codirişti, tronuri, blidare, japiţe de car etc. Aceleaşi
diverse aplicări au aceste modele încrustate şi la popoarele nordice, unde
existenţa lor se dovedeşte încă din secolul al VII-lea.
Azi această tehnică e
încă întrebuinţată în arta populară din Danemarca şi Scandinavia. Urme de
lucrări în Kerbschnitt se regăsesc şi prin Alpi, mai ales în epoca artei gotice.
Dar nu numai popoarele germanice au exclusiv această tehnică. Ea se practică
întocmai la fel şi în Turcia. De unde am împrumutat-o noi, nu se poate încă
stabili definitiv. Ne lipsesc date mai precise despre tradiţia acestor obiecte,
precum şi elementele îndestulătoare de comparaţie. Deşi piesele din muzeu au
înfăţişarea mai veche, ele nu datează totuşi de mai mult de vreo trei decenii.
Prin siguranţa desenurilor şi marea lor varietate se dovedeşte însă că modelele
ce avem nu sunt decât reproducerea unor izvoade tradiţionale şi de mult
împământenite şi folosite şi folosite şi la noi. Unele încrestături de la
porţile lui Mogoş sau de pe furci şi de pe bâtele ciobanilor noştri pot perfect
suporta comparaţia cu cele mai frumoase exemplare ale muzeelor străine, atât
sunt de frumos concepute şi perfect executate. Cam aceleaşi motive decorative
se regăsesc şi la bisericile de lemn, din care sper că în curând voi reuşi a
aduce una în muzeu, dacă mijloacele, şi mai ales localul cel prea strâmt, mi-ar
permite. Înainte de a încheia această scurtă privire asupra secţiunii
lucrărilor în lemn, trebuie menţionate şi mobilele. Din cele civile însă, în
afară de blidare, s-au păstrat puţine exemplare originale. Bogată din contră
este secţiunea mobilelor bisericeşti, din care muzeul posedă câteva câteva
exemplare admirabile. Strana şi tetrapodul de la Mănăstirea Probota, cu
împletiturile şi ajururile sculptate într-un frumos stil oriental, sunt
exemplare foarte preţioase. Dar atât acestea cât şi uşile împărăteşti aci
reproduse nu sunt produse ale artei populare. De caracter şi execuţie mai
simplă şi asemănătoare cu mai sus citatele ornamente sunt stranele de la
biserica din Cârligu aci reproduse.
Cu mult mai numeroase decât obiectele de
lemn sunt exemplarele din secţiunea textilelor, care e mai completă. Sunt
reprezentate mai toate districtele ţării şi chiar diferitele ţinuturi locuite
de români. Această întregire s-a putut realiza mai lesne, deoarece obiectele de
acest fel sunt mult mai numeroase, fiind de o întrebuinţare mai curentă şi se
şi pot procura mai cu înlesnire. Căci una din caracteristicile distinctive ale
românului este tocmai portul său. Cel femeiesc, mai ales, este de o bogăţie
extraordinară. Nu numai fiecare judeţ, dar aproape fiecare plasă, îşi are
portul său particular. Deosebirile constau atât în formă cât şi mai ales în
izvoade şi în culori. Aceleaşi deosebiri se constată şi la românii de aiurea. E
cu totul altfel, de pildă, costumul siliştencelor de acel al lugoşencelor sau
al femeilor din Meglen. Elementele din care se compune veşmântul femeiesc sunt
aceleaşi peste tot şi se impun prin simplicitatea lor. O cămaşe sau ie, lungă
până la glesne, îmbracă tot corpul. Ea e strânsă la mijloc printr-un brâu larg.
Peste acesta se prind cele două şorţuri care ţin loc de fuste, şi care au
diferite numiri, după cum se poartă în faţă, şi atunci se zic fotă şi zevelcă,
sau vâlnic sau catrinţă, când se poartă la spate. Dacă mai adăugăm betele,
marama şi zeghea, avem costumul complet. Bogăţia şi varietatea constă mai ales
în alesăturile iilor şi ţesăturilor diferite ale şorţurilor. Într-această
privinţă se deosebesc chiar regiunile cele mai apropiate unele de altele. Sunt
aşa de diferite felurile de creţuri sau râuri de pe iile femeieşti, atât ca
modele cât şi ca combinare a culorilor, încât prin mici modificări se obţin
nenumărate variante. Sunt regiuni care au culorile lor particulare şi chiar
modul lor special de a le produce. Neputându-se reproduce aci costumele cu
culorile lor, se amână o descriere mai amănunţită a diferenţelor portului
pentru catalogul colorat ce se prepară de direcţia muzeului, după desenurile
originale ale d-lui O. Roguski.
Materialul adunat la muzeu în această direcţie
este foarte bogat […], aşa încât va permite o clasare a diferitelor tipuri şi a
influenţelor reciproce. Cele peste 450 de cămăşi din toate părţile, orânduite
după regiuni, dau o bună imagine a diferenţelor locale şi a amplificării
izvoadelor. Iile cele mai vechi, de pânză groasă de in, sunt cele mai simple şi
adesea cele mai frumoase. În vremea mai nouă râurile sunt prea încărcate cu
fluturi, care înlocuind beteala cea veche, dau un aspect neliniştit costumelor.
De asemeni cusăturile care se făceau cu mătase sau arnici, azi sunt de lână şi
de aceea mult mai grosolane şi neplăcute. Nicăieri mai bine ca la muzeu nu se
pot păstra izvoadele cele vechi. Sunt deci rugate toate persoanele care au
asemenea ii, să le vândă sau să le ofere muzeului, pentru a se completa cât mai
bine acest bogat tezaur de izvoade străbune. Nu numai simple ii, dar şi costume
întregi sunt expuse la muzeu, unde cu timpul fiecare judeţ va fi reprezentat
printr-una sau mai multe asemenea păpuşi, îmbrăcate cu costumul particular
fiecărei regiuni. O atenţie deosebită cată să se dea şi coafurelor vechi,
astăzi de asemeni în părăsire. Conciurile cele frumoase, din care muzeul are o
colecţie bogată, au dispărut cu totul din obiceiuri. În afară de costume,
secţia textilelor mai cuprinde scoarţe şi lăicere. Şi ţesutul acestora forma
una din ocupaţiile de căpetenie ale româncei. Nu era casă, în vechime, fără
războiul ei, şi ţărancele singure torceau şi vopseau lânurile din care apoi tot
singure urzeau cele mai frumoase scoarţe. Tradiţia ţesutului nu a dispărut
încă; s-au înlocuit însă boielile vegetale prin culori de anilină, iar izvoadele
geometrice vechi prin desenuri de animale şi altele. Modelele vechi din muzeu
însă au început să fie copiate şi astfel vom reveni în curând la tradiţia cea
bună.
Secţiunea ceramicii e de asemenea foarte bogată. Exemplarele vechi fiind
şi mai rare decât în celelalte secţiuni, din cauza materialului mai lesne expus
deteriorării, s-a compensat lipsa lor prin produse noi, dintre care unele sunt
foarte interesante. Cea mai veche strachină datată e din Oltenia, din 1810.
Mult mai vechi sunt însă olăriile de la românii din Transilvania, de la care se
află expuse unele exemplare din secolul al 18-lea. Ceramica lor este însă tare
influenţată de a saşilor, pe când cea din ţară se aseamănă mai mult cu a
popoarelor din sudul Dunării. Tehnica olăriei nu a dispărut încă din popor. O
bună probă a numeroaselor centre de olari ţărani a dat ultimul concurs, la care
au participat peste 150 de meşteri. S-a dovedit astfel varietatea modelelor şi
mai ales a smalţurilor, care diferă după materialele prime ce are fiecare
regiune. Pământul cel mai bun este cel roşiatic din Mehedinţi. Formele sunt
aproape aceleaşi pretutindeni. Unele dintre ele, cum sunt de pildă ulcioarele
cele mari cu două mănuşi, se apropie de eleganţa vaselor antice. Olăria
românească e în general colorată. Chiar străchinele sau oalele cele mai ieftine
au desenuri. La acestea din urmă smalţurile sunt înlocuite prin desenuri în
alb, cu culoare de pământ. Izvoadele desenurilor prezintă variaţiuni foarte
bogate; unele se apropie de încondeierile ouălor de Paşti. Cu toată naivitatea
desenurilor, totuşi prin originalitatea lor şi adesea prin perfecţiunea
formelor, olăria românească, chiar mai nouă, produce cea mai bună impresie
asupra specialiştilor străini. Olăria e una din expresiunile cele mai
caracteristice ale artei noastre populare şi de aceea i s-a dat locul ce se
cuvine în Muzeul de artă naţională.
Tot în secţiunea ceramicii intră şi sobele
de teracotă, din care muzeul posedă un splendid exemplar, dăruit de părintele
D. Dan din Straja Bucovinei. În aşteptarea unei noi clasificări, s-au expus aci
şi discurile de la bisericile lui Ştefan cel Mare, care prezintă şi un mare
interes arheologic-istoric, pe lângă cel artistic. Şi această secţiune, oricât
ar fi de bine reprezentată, e departe de a fi completă, rămânând a se întregi
cu timpul. Pe lângă aceste trei secţiuni capitale, mai aşteaptă să ia o
dezvoltare mai mare şi colecţia de ouă încondeiate. De asemeni acea a
instrumentelor de muzică, a pielăriei şi a bijuteriei populare. Un bun început
s-a făcut prin colectarea documentelor grafice, care ne oglindesc poporul şi
ţara noastră. Din nefericire, asemenea reproduceri nu sunt vechi, ca la alte
popoare. Albumul lui Raffet, cuprinzând 20 planşe despre România, datează din
1837. Cel al lui Bouquet, din 1843. Apoi vin colecţiile dăruite de Rege şi
menţionate mai sus.
În afară de acestea mai sunt
şi unele foi răzleţe, care prin subiectele reprezentate au interes pentru
istoria culturală a trecutului nostru. Prin raritatea lor, asemenea documente
sunt foarte greu de dobândit; să sperăm că amatorii, care mai de timpuriu au
avut buna idee de a colecta asemenea planşe cu subiecte româneşti, vor
contribui la completarea colecţiei muzeului. Exemplul dat de T. Maiorescu, care
a dăruit Albul lui Billecoq va găsi, sper, imitatori. Căci multe din aceste
publicaţii sunt azi cu totul ieşite din comerţ. Acestea sunt, în rezumat,
colecţiile care alcătuiesc actualul muzeu. Adăpostite într-un local nu tocmai
propriu, ele au fost astfel expuse încât să dea cea mai clară imagine a artei
poporului nostru. Să placă, să atragă privirea şi să instruiască în acelaşi
timp. O clasare strict ştiinţifică nu se va putea face decât atunci când din
fiecare secţiune vor fi destule obiecte pentru a nu fi nevoie să se umple, prin
împrumutări de la una la alta, golurile secţiunilor actuale. Din cele câteva
vederi ale sălilor, aci reproduse, se poate avea o idee de dispoziţia generală.
S-au menţinut zidurile spoite cu var, pentru a păstra bine caracterul rustic,
care se potriveşte obiectelor expuse. Mai toţi pereţii sunt îmbrăcaţi cu
admirabilele scoarţe şi lăicere, care înveselesc sălile prin culorile lor
plăcute. S-au menţinut încă dulapurile vechi, din cauza lipsei de fonduri, care
să permită o reînnoire totală a mobilierului.
Începutul făcut, prin instalarea
în muzeu a casei lui Mogoş, rezumă programul viitor. Se va căuta a se face, în
proporţia necesară, acelaşi lucru pentru fiecare din regiunile mai însemnate
locuite de români. Aşa încât în Muzeul Capitalei Regatului Român, vom avea câte
o gospodărie completă a fraţilor din Bucovina, Ardeal şi Macedonia şi
reprezentanţi ai artei şi portului românilor din Serbia, Istria, Moravia etc.
Acestea necesită însă călătorii anume în părţile locului şi adunarea
materialului în mod sistematic. În doi ani şi cu mijloacele restrânse ce s-au
acordat, nu s-a putut realiza decât o parte din program. Iar faptul că Oltenia
este mai bine reprezentată decât restul ţării se datoreşte nu întâmplării, ci
procedării sistematice ce se impunea, de a se explora succesiv dar temeinic o regiune
anume, înainte de a trece la alta. Atât prin situaţia ei geografică, cât mai
ales prin bogăţia sa artistică, se impunea să încep cu Oltenia. Şi cred că am
reuşit a aduna exemplare atât de caracteristice, încât am relevat chiar
oltenilor frumuseţea artei lor, pe care nu o bănuiau până acum. Secţiunea
oltenească a muzeului din Bucureşti e cu mult mai completă şi caracteristică,
decât chiar interesantul şi mai vechiul muzeu local din Târgul Jiului. Încă
neorânduite sistematic sunt obiectele secţiunii eclesiastice, căreia i se
cuvine o atenţie cu totul specială. Căci conţine obiectele cele mai scumpe ale
trecutului nostru şi singurele moşteniri de la strămoşi, de la care nu avem
alte rămăşiţe. Odăjdiile bisericeşti au fost păstrate în mănăstirile bogate, de
unde în bună parte au fost ridicate cu ocazia secularizării. Acestea formează
depozitul Muzeului de antichităţi cu obiectele preistorice sau cu cele grece şi
romane.
O separaţiune a Muzeului de antichităţi de cel al neamului românesc se
impune. În principiu această separaţie a şi fost oficial hotărâtă şi va fi în
curând pusă în aplicare. Căci n-au ce căuta evangheliile frumos ferecate,
potirele, discurile şi crucile cu pietre scumpe, icoanele îmbrăcate în argint,
aerele sau epitrahilele cusute cu fir şi mărgele şi toate celelalte odăjdii
purtând inscripţii cu numele voievozilor noştri, alături de idolii egipteni sau
de inscripţiile greco-romane. Obiectele cultului trebuie să se găsească în
muzeul cel românesc, nu în cel de „antichităţi“, al cărui cadru se încheie
tocmai acolo unde începe competenţa celui naţional. O dovadă a dezinteresării
ce direcţia Muzeului de antichităţi a arătat faţă de arta veche românească e
lipsa de adaose făcute la colecţiile vechi, în care s-au exclus aproape cu
totul mobilele. Acest gol e implinit în parte la muzeul de la şosea, unde se
găsesc unele exemplare din cele mai caracteristice mobile bisericeşti. Aducerea
acestora de prin biserici, unde se pot înlocui prin copii noi, se impune, căci
altfel dispar, distrugându-se prin uz. De asemeni furtul întâmplat acum în urmă
la Mănăstirea Bistriţa ne arată pericolul căruia sunt expuse obiectele scumpe
din bisericile noastre. Asigurarea lor în colecţiile oficiale, cu toate
garanţiile unei bune paze, se impune cât mai grabnic. Prin reproduceri în gips,
după părţile sculptate ale bisericilor, se va putea alcătui şi o secţiune
interesantă a mulagiilor, care ar da o bună idee a arhitecturii noastre
religioase. Un început s-a făcut şi în acest sens prin expunerea reproducerilor
după stâlpii, pisania şi chenarii de la Stravopoleos. O bogată colecţie de
fotografii completează imaginea ce se poate da despre bogata şi frumoasa artă a
mănăstirilor şi bisericilor noastre. Când toate aceste secţiuni, acum de abia
proiectate, vor putea fi realizate, atunci numai vom avea în sfârşit un muzeu
naţional, demn de acest nume. Pentru ca, însă, toate aceste obiecte să fie
expuse după cum se cuvine, e nevoie şi de un local potrivit.
Spre a orândui, de
pildă, o secţiune eclesiastică, trebuie neapărat o sală boltită, în care să se
ridice o catapeteasmă, întocmai ca într-o biserică. Toate aceste amenajări
speciale muzeului sunt prevăzute în planul schiţat şi publicat încă din 1907.
Să nădăjduim că se vor afla odată în bugetul statului şi banii necesari pentru
ridicarea acestei clădiri, care ne este tot atât de necesare ca şi cazărmile
sau localurile de licee. Căci un muzeu, în sensul adevărat, este cea mai bună
şcoală pentru popor. În ea se capătă, fără altă pregătire, ci numai prin
intuiţie, cele mai frumoase lecţii de patriotism. Iar numele ce se va da
viitoarei Instituţii se va alege între muzeul „naţional“ sau „al neamului
românesc“, în caz că nu se va păstra titulatura ceva mai lungă de azi. În
niciun caz nu va fi Muzeul „trecutului nostru“, fiindcă el va trebui să
cuprindă şi manifestările artistice ale zilelor noastre. Căci nu o instituţie
moartă, ci un focar de cultură trebuie să fie un muzeu naţional. Din el să se
inspire generaţiile viitoare de artişti şi într-însul să se depună succesiv
rezultatele noi ale artei româneşti. Numai astfel îşi va împlini înalta sa
menire un adevărat muzeu naţional, care trebuie să fie în cea mai strânsă
legătură cu poporul. În el trebuie să se oglindească trecutul nostru şi tot aci
să se plămădească viitorul artei româneşti. În scop de a deştepta interesul
general pentru începuturile acestui muzeu, au fost scrise şi aceste rânduri.
Broşură 8°; Edit.
„Minerva“, 1910
0 comments:
Trimiteți un comentariu