Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta: Doamnei Cerului, Împărătesei Pământului

Buna Vestire

În fiece ceas de rugă, ridicăm gândul nostru spre aceea în care "inima omului a bătut, ca niciodată, împreună cu inima Domnului". Celei mai alese dintre toate neamurile îi încredinţăm în taină bucuriile, nădejdile şi mai ales mâhnirile noastre, cunoscând puterea ei de preamilostivă mijlocitoare între noi păcătoşii şi Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul său şi Dumnezeul nostru. Căci în istoria Mântuirii, în acel arc în care s-a manifestat taina cea mai dinainte de veac ascunsă, de la Naşterea Domnului şi până la slăvita Lui Înviere, Sfânta Fecioară a marcat începutul.

Alegerea ei, vădită prin Buna Vestire, a constituit prima minune în timpul pământesc, a Mântuitorului. Fiică a Făgăduinţei, dăruită prin voinţa Proniei, drepţilor Ioachim şi Ana, cei bătrâni şi sterpi, binecuvântata copilă Maria a fost dusă la Templu şi încredinţată Marelui Preot Zaharia la vârsta de trei ani. Nu cred că voi uita vreodată tabloul lui Tizian, de altfel puţin cunoscut, aflat în pinacoteca della Accademia a bisericii della Salute din Venezia, reprezentând solemnul moment desfăşurat în faţa Templului. În josul monumentalei scări, bătrânii părinţi privesc cu emoţie scena. Sus, în capul scării, aşteaptă Marele Preot Zaharia. Pe treptele luminate oblic de o rază de soare ca de un surâs divin, suie copila sfântă. Dar suişul e ca un zbor, ca de fluture, ca de pasăre, spre cele înalte care o cheamă.

Au chemat-o, căci Fecioara a rămas în Sfânta Sfintelor până la 15 ani, când a fost încredinţată spre ocrotire, bătrânului, dreptului Iosif din Nazaret. Şi acolo s-a petrecut cel mai minunat fapt din istoria pământească a Creaţiei, Întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Tatăl, în fiinţa neprihănită, de floare, de crin pururi nevestejit, a Sfintei Fecioare Maria.

Cred că nu e suflet de creştin adevărat care să nu vibreze înfiorat în faţa miracolului divin al Bunei Vestiri. Cuvintele Arhanghelului Gabriel din Acatistul zilei celei mari, au răsunat în auzul celei umbrite de Duhul Sfânt cu o putere neasemuită, căci Îngerul însuşi era cutremurat de taina ce se petrecea. Cuvântul Cel Neîncăput pogora (căci pogorământ a fost, iar nu mutare din loc) în pântecele cel feciorelnic, pentru răscumpărarea neamului omenesc, căzut rob morţii şi păcatului.

Prin caracterul său extraordinar, momentul a inspirat numeroşi artişti, călugări şi mireni deopotrivă, şi în aria ortodoxă şi în cea romano-catolică, în amândouă cultul mariologic bucurându-se de o mare evlavie. În biserici, imaginile au un hieratism solemn, mai ales în cele ortodoxe. Dar la unii artişti, chiar călugări, ca la celebrul florentin Fra Angelico din vremea Renaşterii italiene, căldura emoţiei a dat penelului şi mişcare şi culoare sporită. Îngerul îngenunchiat în faţa Fecioarei pline de sfială, aterizat din zborul său cosmic, poartă parcă pe aripile încă vibrânde, culori de o armonie delicată, concurând cu cele ale naturii.

Dar Naşterea! Sărbătoarea bucuriei întregii Creaţii, a cerului şi a pământului, a tuturor văzutelor şi nevăzutelor! Aducând în lume pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Fecioara Maria s-a făcut instrumentul mântuirii noastre, a zidirii celei văzute, pradă păcatului şi morţii. Uimită de toate cele ce se întâmplau în jurul ei în noaptea aceea sfântă din Betleem, Sfânta Născătoare de Dumnezeu a primit nimbul, cununa de împărăteasă a îngerilor. Oştile cereşti înălţând imnuri de slavă, au vestit Naşterea Pruncului divin păstorilor din apropiere care au venit şi s-au închinat Lui, cântând şi ei din instrumentele lor rudimentare.

Va fi înţeles oare Preacurata că împreună slavoslovirea îngerilor şi păstorilor însemna un moment din acelea hotărâtoare în iconomia Mântuirii, în care Cerurile se deschid comunicând cu pământul? Şi că ea era scara aleasă pe care Se pogorâse Cuvântul în lume? Sau a gândit că cei trei Magi din Orient care au adus Pruncului daruri scumpe erau singuri cunoscători ai minunii vestite de steaua călăuzitoare?

Oricum, o dragoste nesfârşită pentru Cel pe Care Îl purta în braţe îi cuprinsese toată fiinţa. Poate de aceea imaginea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul a devenit cea mai răspândită din lume (şi, mai ales, în aria ortodoxă), ca simbol suprem al iubirii materne.

Curând, însă, au prins să i se arate griji mari şi chiar temeri ascunse. Fuga în Egipt, pricinuită de nebunia lui Irod Tetrarhul care, speriat de perspectiva pierderii Tronului, a ucis mii de prunci de vârsta lui Iisus, a fost o mare primejdie. Dar Îngerul Domnului veghea, Pruncul era ocrotit.

Amară a fost, însă, o împrejurare care ar fi trebuit să constituie pricină de bucurie: aceea a înfăţişării Pruncului la Templu, la 40 de zile de la naştere. Dreptul Simion, luându-L în braţe, a simţit Dumnezeirea Lui şi I-a proorocit măreţia. Dar Măicuţei i-a spus o vorbă grea: "Prin inima ta va trece sabie", pe care ea a păstrat-o în suflet toată viaţa, într-o aşteptare dureroasă. Înţelegea tot mai adânc adevărul puterii Lui şi una din mărturiile în acest sens este prima minune a Mântuitorului, la nunta din Cana Galileei, unde a preschimbat apa în vin. Când, la început, Mântuitorul a refuzat să săvârşească mutaţia, Maica Lui le-a spus slugilor să asculte tot ce le va cere. Într-adevăr, prin porunca Lui, minunea s-a împlinit. Şi în alte împrejurări ea a fost de faţă sau în umbră. Cu dragostea-i neasemuită, Îl va fi urmat de departe în răstimpul celor trei ani ai misiunii Lui mântuitoare, încercând uneori, împreună şi cu alte rude, să-L întâlnească, după cum relatează Evangheliştii.

Ca Născătoare a Luminii celei veşnice, cu intuiţia marilor iubiri materne şi, mai ales, cu amintirea cuvintelor Dreptului Simion, trăia cu premoniţia apăsătoare a celor ce aveau să urmeze. Pe deasupra, putem crede că, spre deosebire de ucenici, care nu erau încă în stare să înţeleagă cele spuse de Mântuitorul despre Patimile, Moartea şi Învierea Sa, deoarece nu coborâse Duhul asupra lor, Maica cea sfântă ştia chiar sorocul durerilor.

Iar când acestea au venit, spinii, cuiele şi suliţa Pătimirii Fiului au fost într-adevăr sabia trecută prin inima ei. Zdrobită de durere, la picioarele Crucii, ea privea împlinirea Jertfei Cuvântului, a Celuia Căruia Îi dăduse trup din trupul ei şi sânge din sângele ei. Mântuitorul Iisus, cu toate suferinţele supraomeneşti pe care le îndura, a mai găsit puterea de a o încredinţa pe Maica Sa iubită, ucenicului celui mai iubit, lui Ioan. "Din ceasul acela au luat-o ucenicul întru ale sale", scrie Ioan în Evanghelia sa.

Bucuria Învierii şi a arătărilor Domnului de după aceea, au mângâiat-o, dezvăluindu-i adevărata Lui măreţie dumnezeiască.

După Cincizecime, după Pogorârea Sfântului Duh, deci după întemeierea Bisericii, Apostolii s-au împrăştiat în lume pentru propovăduirea Evangheliei, a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos. Ioan a ajuns până la Efes, în Asia Mică, însoţit de Maica Preacurată. Casa în care au locuit se vede până azi, purtând fireşte urmele anilor. Clima locului se pare că este de o rară blândeţe, aşa încât şi ploaia cade ca o burniţă fină, delicată, binecuvântarea prezenţei Sfintei Maici dăinuind de-a pururi.

Câţiva ani mai târziu, Maica Domnului se află din nou la Ierusalim, nu ştiu dacă înainte sau după vestirea Îngerului. Căci dumnezeiescul său Fiu a trimis din nou pe solul Său, cel întâi stătător între îngeri, îngerul Gabriel, spre o a doua Bună Vestire. O armonioasă simetrie leagă cele două arătări ale Îngerului: prima vestea coborârea Cerului pe pământ prin întruparea Cuvântului, a Fiului lui Dumnezeu, cea de-a doua vestea luarea la Cer cu trupul a Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Căci la Adormirea ei, s-a petrecut o a doua deschidere a Cerurilor, mărturisind bunăvoirea lui Dumnezeu către pământeni. Dacă Fecioara fusese scara coborârii Cuvântului în trup, Fiul a luat-o cu trupul la Cer, în Împărăţia cea veşnică, purtată de cetele îngereşti.

Apostolii, aduşi din voia Proniei pe nouri la înmormântarea ei, au dus-o pe Preacurata la Mormânt cu dragoste şi durere. Dar Toma, care întârziase (tot din voia Domnului), venind şi el tot pe nor, a văzut-o cu uimire pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu în văzduh, suind către cer. Iar aceasta, pentru ca el să creadă, i-a aruncat Omoforul său. Ajuns pe pământ şi cerând să i se deschidă mormântul Celei sfinte (el, mereu căutătorul de dovezi întăritoare ale adevărului minunilor), Toma a găsit mormântul gol şi a crezut în suirea la Cer cu trupul a Maicii Luminii. De altfel, aflându-se după aceea la masa comună, Apostolii, frângând pâinea, au văzut deodată sus pe Maica lui Dumnezeu înconjurată de îngeri şi au auzit-o hărăzindu-le lor pace de la Fiul său.

Prin Preacurata s-au împreunat cele pământeşti cu cele cereşti, Maica mult iubită a Împăratului Cerului şi Pământului, devenind puternica mijlocitoare între El şi oameni prin rugăciunile sale fierbinţi pentru miluirea noastră a păcătoşilor. De acum şi până în veac, "Frumuseţea cea din dreapta Domnului", care a făcut cu putinţă împărtăşirea noastră cu Sfintele Taine, cu Prea Curatul Trup şi Scump Sângele Fiului Său, Îi înfăţişează rugăciunile noastre, cerând Dreptului Judecător iertarea păcatelor săvârşite de noi nevrednicii în această viaţă şi trecerea de-a dreapta Lui la Înfricoşata Judecată.

Să-i strigăm dar, din adâncul iubirii noastre: "Bucură-te ceea ce eşti plină de har, care întru Adormirea ta nu ne laşi pe noi".