De Dan Stanca
Două sunt sculpturile
prin care poetului naţional i-a fost redată întreaga splendoare. Una este mereu
în drumul nostru, situată în faţa Ateneului Român, şi de aceea de cele mai
multe ori o ignorăm. Cealaltă se află la capătul lumii, într-o piaţă din
Montreal, şi a stârnit de-a lungul timpului destule controverse.
Statuia din faţa
Ateneului aparţine, aşa cum se ştie, artistului Gheorghe D. Anghel, născut la
începutul secolului trecut şi care a murit la un an după venirea la putere a
lui Ceauşescu. A fost un artist post-paciurian, învăţând de la maestrul său
destule fineţuri ale artei sculpturale, dar a călătorit şi în Franţa, unde s-a
adăpat de la lecţia unor maeştri de anvergura lui Rodin şi Bourdelle.
Gheorghe Anghel a
fost atras de statuarul clasic, dar ferit de convenţionalisme, exact ceea ce
convenea unui comunism luminat cum era acela de la mijlocul anilor 60. Aşa se
şi explică apariţia în faţa Ateneului a statuii lui Eminescu care, din
fericire, a supravieţuit până astăzi şi nu s-a găsit (încă) nimeni care s-o gonească
de acolo. Imaginea poetului naţional are ceva olimpian imnic, dar emfaza nu e
deloc supărătoare.
A intrat, cum se
spune, în peisaj şi de aceea nici nu-i mai dăm atenţie. Dar ea face parte din
duhul atoateînvăluitor şi graţie acestui fapt ne ocroteşte fără ca noi să mai
simţim aceasta. Poate, dacă în urma unei intervenţii demente, ar dispărea de
acolo, i-am simţi imediat lipsa şi am suferi. Atunci ne-am da seama că Eminescu
nu mai este lângă noi. Spaţiul public trebuie onorat de asemenea creaţii care-l
vitalizează şi-l scapă de apăsarea construcţiilor tipizate. După 1989, multe
statui au fost sacrificate în mod nejustificat şi acest lucru a făcut rău
ţării.
La celălalt capăt de
lume există un alt Eminescu, înveşnicit de un alt mare artist, Vasile Gorduz.
Probabil, canadienii
nu ar suferi dacă acest Eminescu, într-o bună zi, ar pleca din locul care i-a
fost rezervat. Dar dincolo de interesul sau lipsa de interes a localnicilor, se
impune, cum spuneam, prezenţa duhului pe care prezenţa unei opere autentice o
poate invoca. Acesta şi este rolul statuii lui Mihai Eminescu în Canada
francofonă.
Doar că aici este
vorba de un alt chip al marelui poet. Nu mai are nimic din maiestatea de aici
din ţară. Gorduz a văzut altfel decât Anghel durabilitatea mitului eminescian.
Eminescu nu va dura prin forţă şi prin clasicitatea reprezentării sale, ci prin
altceva, prin graţia celui care ştie ce înseamnă să fii perisabil şi pecabil,
trecător şi cerşetor într-o lume ingrată, dar cu toată fiinţa încordată spre
ţinta de dincolo de vizibil.
Viziunea lui Eminescu
din Montreal a fost criticată, dar a rămas la locul ei. Gorduz este mai tânăr
decât Anghel cu aproape trei decenii, dar geniul său este tulburător şi din
anumite puncte de vedere strânge tot ce avem mai bun în sculptură după
Brâncuşi. Îndrăzneala cu care l-a reprezentat pe Eminescu merită toată lauda,
şi chiar şi cei care nu-l agreează ajung ca prin refuz să-şi exprime admiraţia.
Înţelegem însă că în comunism o asemenea sculptură nu ar fi fost admisă. Geniul
lui Gorduz a muşcat subversiv din regimurile totalitare. Anghel însă s-a pliat.
O diferenţă care nu scade o operă în favoarea celeilalte.
Dintr-un capăt la
altul al lumii, despărţite de ocean, cele două opere slujesc extraordinar ideea
Eminescu, care nu este numai a noastră, ci a tuturor celor care, smerindu-se pe
ei înşişi, preţuiesc ceva mai presus de propria persoană. În concluzie, când ne
mai ducem la Ateneu să ne uităm la Eminescu. Iar computeriştii de origine
română din Canada, de asemenea, să dea o raită şi prin Montreal.
0 comments:
Trimiteți un comentariu