APOSTOLUL
I
CORINTENI
6, 12-20;
Fraţilor, toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă
voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru
bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru
desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a
înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că
trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui
Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel
ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice
Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un
duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în
afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.
Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi,
pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost
cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul
vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
EVANGHELIA
LUCA
15, 11-32
Zis-a Domnul pilda aceasta:
un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi
partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu
după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o
ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări.
Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a
început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii
acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea
să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da.
Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de
pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi
spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la
tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut
milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis
feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai
bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;
apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim;
căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au
început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a
întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând
pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a
răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru
că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui,
ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi
slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat
un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău,
care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel
îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate
ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci
fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
*
Sf.
Ioan Gură de Aur:
Aşadar, după ce fiul risipitor a învăţat pe pielea lui cât de rău este
să-ţi laşi casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate,
l-a primit cu braţele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător.
După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa
sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutăţii? Nu a răutăţii, omule,
ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinţei; nu a risipirii,
ci a îndreptării.
Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzând acestea. Atunci, tatăl său i-a
spus cu blândeţe: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale
sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort
era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci când trebuie
să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire
şi iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că
boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greşeli pe care acesta a făcut-o. Fiul
risipitor a fost pedepsit destul prin câte a pătimit pe acolo pe unde a
rătăcit. Atâta vreme a fost înstrăinat şi s-a luptat cu foamea, cu batjocura
celorlalţi şi cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era şi a înviat,
pierdut era şi s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la
ce este acum, ci la ce a fost în trecut şi la faptul că este vorba de fratele
său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întâmplat
în trecut sau mai bine zis, îşi aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc
în suflet dragostea şi îngăduinţa, aşa cum îi şede bine oricărui părinte. De
aceea, el nu a pomenit relele săvârşite de fiul său, ci numai pătimirile sale.
Nu i-a reproşat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferinţele prin
care a trecut. Citeşte mai
mult...
*
Sf.
Nicolae Velimirovici:
De la întemeierea
lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depăşită
numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea
Sa L-a dus la suferinţe îngrozitoare când era atârnat
pe Cruce; iertarea Sa se revarsă din inimă şi buzele Sale chiar şi atunci când Se
afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria
care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viaţă pământească.
Numai dragostea dumnezeiască depăşeşte dragostea de mamă.
Singur Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubeşte mama; singur El ne iartă
mai mult decât ne iartă mama şi numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai
mult decât mama.
Acela care nu
are răbdare cu noi când greşim, acela nu ne iubeşte. Nici acela nu ne iubeşte
care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greşeala noastră. Şi acela ne
iubeşte cel mai puţin dintre toţi, care nu se bucura de îndreptarea noastră.
Răbdarea,
iertarea şi bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeieşti.
Acestea sunt chipurile a toată dragostea cea adevărată – dacă există cumva
dragoste adevărată în afară dragostei dumnezeieşti. Fără aceste trei chipuri,
dragostea nu este dragoste. Dacă numeşti “dragoste” orice altceva, este ca şi
cum ai numi “oaie” o capră sau un porc. Citeşte
mai mult…
*
Părintele
Nicolae Steinhardt:
Când în parabola fiului
risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a
trăit. Ce face tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergînd şi-l îmbrăţişează: aşa
împuţit cum e acest învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar
să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se
spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ilico,
hai, ce mai stăm!.
Ne revoltă, ca şi pe fiul
cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu faţă de cei
drepţi. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un viţel gras;
prietenilor lui nu le-a făcut ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace.
Toate cele bune numai pentru risipitor. Drepţii, protestînd, dovedesc lectura
neatentă a textului. E adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ,
nici joc, nici inel în deget… A fost şi este altceva, ceva menţionat la
versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale. Au prin
urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale
Tatălui.
Părintele Paulin Lecca (de
la Cozia) împarte lumea în patru categorii: Cea a fiului risipitor care nu se
mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci.
Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc. Cea –
foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă – a fiului bun, care e drept şi
cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină! Cea –
vai, rară – a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia
parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ioan Evanghelistul. Ei
reprezintă idealul.
Nu se vede din nici un text
vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă
pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate
afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de
cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate
fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai
bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu
nu dă duhul cu măsură“?) Gospodărească, nu, cuvîntul e prea frumos,
administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe
de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că
Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele
sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a
risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta
este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau
să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive
mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i
pămîntesc, nu-s decît stângace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea
trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?). Citeşte
mai mult…
0 comments:
Trimiteți un comentariu